Arhiva pentru categoria ‘Anul Omagial’

09.03.2015 – Legătura Sfântului Botez şi a Mirungerii cu Dumnezeiasca Euharistie

luni, martie 9th, 2015

Istoric:

Sfântul Botez a fost instituit de către Domnul Iisus Hristos înainte de Înălţarea Sa la ceruri, când a trimis pe cei unsprezece ucenici ai Săi zicând: „Mergând, învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. (Mt. 28, 19) Biserica oficiază sfântul Botez celor care cred în Domnul (1). Astfel, aflăm în Noul Testament numeroase mărturii despre oficierea Tainei Sfâmtului Botez, încă din primele comunităţi creştine (2).

Cea mai veche mărturie despre legătura Botezului şi a Mirungerii cu Dumnezeiasca Euharistie o aflăm la Sfântul Iustin Martirul (†165 d.Hr.) în „Apologia I”, 65, 1-5 (3). Alte mărturii găsim şi la Clement Romanul, în „Omilia XI”, 20-26 şi „Epitoma” 142 (4); în „Tradiţia Apostolică”, 21 (sec III) (5); în Canoanele lui Ipolit al Romei (sec IV); la Sfântul Ambrozie al Milanului (374-397), în lucrarea „De mysteriis”, VIII, 43; la Sfântul Ioan Hrisostom, în „Cateheza” 2, 27; în „Jurnalul de călătorie al Egeriei” (sec IV) s.a.

În Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, ziua 24, la viaţa Sfintei Muceniţe Eugenia ni se spune că „fericitul Corneliu, papă al Romei (250-253), în toate sâmbetele seara trimitea rugăciuni şi psalmi în casa Claudiei (mama sfintei) ca să se roage toată noaptea şi să preamărească pe Dumnezeu. Iar la cântarea cocoşilor mergea singur acolo la dânsele şi, botezând pe cele ce se apropiau de Hristos, săvârşea dumnezeiasca Liturghie şi le împărtăşea pe toate cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine”.

Această rânduială cuprindea oficierea Tainei Botezului, apoi pecetluirea cu Mirul sfinţit, după care noul iniţiat era declarat părtaş al prea sfintei celebrări a Euharistiei, fiind împărtăşit cu tainele desăvârşitoare de către episcop. Mai precis, după privegherea de noapte cu lecturi la alegerea episcopului, urma botezul propriu-zis, după care intrau la Sfânta Liturghie, la final împărtăşindu-se.

Mărturiile menţionate arată că în perioada apostolică, post-apostolică şi secolele următoare, Botezul, Mirungerea şi Dumnezeiasca Euharistie erau strâns legate între ele, fiind înţelese ca o Taină Unică a iniţierii creştine.

În secolul IV, Botezul se oficia mai ales în Sâmbăta Mare, în Săptămâna Mare făcându-se catehizarea.

Separarea Tainei Botezului şi a Mirungerii de Sfânta Euharistie începe din secolul XII şi se definitivează în sec XIV. Cei nou botezaţi erau doar împărtăşiţi la final.

Cauzele separării:

1. dispariţia treptată a botezului în grup la sărbătorile împărăteşti;

2. botezul copiilor şi creşterea numărului de candidaţi la botez (6) au dus la celebrarea izolată şi individuală a Botezului de Dumnezeiasca Liturghie şi implicit, de sinaxa bisericească;

3. în perioada dominaţiei otomane s-a continuat celebrarea Botezului în case (7).

Astfel, Botezul s-a limitat treptat la cercurile familiilor, la rudele şi prietenii invitaţi (8). Rezultatul a fost că toate actele pre şi post-baptismale, ce constituiau elemente independente ale iniţierii catehumenilor, au fost îngrămădite într-o unică rânduială a Botezului (9).

Legătura celor trei Taine din punct de vedere teologic:

  1. Din punct de vedere eclesiologic Biserica este Trup al lui Hristos, Euharistia fiind de asemenea Trup al Lui. Biserica este în Euharistie, Euharistia în Biserică (10). „Paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşirea Sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea (comuniunea) Trupului lui Hristos? Pentru că o singură pâine, un singur trup suntem noi cei mulţi, fiindcă toţi ne împărtăşim dintr-o singură pâine” (I Cor. 10, 16-17).
  2. Din punct de vedere mistagogic prin aceste Sfinte Taine ne facem părtaşi la Moartea şi Învierea Domnului (cf. Rom. 6, 3)
  3. Din punct de vedere catehetic şi pastoral este un bun prilej de a arăta taina iniţierii în credinţa creştină
  4. Din punct de vedere ascetic este o necesitate pregătirea sufletească şi trupească pentru apropierea de Dumnezeu.

Eforturi precedente de armonizare ale acestor taine au fost iniţiate de mitrop. Iosif Vrienios (1350-1432), Sf. Nicodim Aghioritul (1749-1809), I. Karmiris,  P. Trembelas şi  I. Foundoulis. Totuşi acest demers de reînviorare a teologiei patristice a rămas doar la nivelul studiilor, nu şi în practica liturgică bisericească (11).

În concluzie:

Dacă se face Botezul în zi de Duminică se impune o catehizare a naşilor şi a părinţilor copilului (12), cel puţib în zilele premergătoare săvârşirii Tainei Baptismale (seara la Vecernie – de pildă) (13).

În ziua respectivă, preotul se îmbracă în veşminte albe şi face Proscomidia. Vine apoi în pronaos la baptisteriu cu Evanghelia şi cădelniţa, tămâiază şi rosteşte binecuvântarea mare. Urmează Ectenia mare, sfinţirea apei, afundarea, mirungerea după rânduiala obişnuită, Psalmul 31. Preotul aduce pe cel botezat în naos zicând rugăciunea Vohodului Liturghiei, rugăciunea Trisaghionului, Câţi în Hristos v-aţi botezat…, Apostolul, Evanghelia (mai întâi ale Duminicii, apoi ale Botezului) şi cealaltă rânduială a Liturghiei. Tăierea părului se poate face după rugăciunea Amvonului (14).

Foarte potrivit este ca Botezul să fie oficiat în marile sărbători precum Sâmbăta Mare, Naşterea, Botezul Domnului (15), Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, Sâmbăta lui Lazăr. Pentru Sâmbăta Mare, Tipicul Bisericii Mari a Constantinopolului prevede următoarea rânduială: La Vecernie, după Vohod, în timpul lecturilor biblice (16), preotul îmbrăcat cu stihar alb vine la baptisteriu cu tămâie, trei sfeşnice şi începe rânduiala Botezului, apoi are loc ungerea cu sfântul Mir în timp ce se cântă Câţi în Hristos v-aţi botezat…după care se face Vohodul la Liturghie cântându-se psalmul 31 (17) şi în continuare rânduiala dumnezeieştii Liturghii (18).

Note:

Mc. 16, 16: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi (şi copiii cred, chiar dacă nu au ajuns la stadiul maturităţii vârstei).

  1. F.A. 2,41; 8, 12-13; 8, 38; 9, 18; 10, 47-48; 16, 15-33; 18, 8; 19, 5; I Cor 1, 14-16.
  2. În colecţia Părinţii greci ai Bisericii, Ediţii patristice, Tesalonic, vol. I, p. 190, apud NENAD MILOŞEVICI, Dumnezeiasca Liturghie – centrul cultului în Ortodoxie, Legătura indisolubilă a Sfintelor Taine cu dumnezeiasca Euharistie, teză de doctorat sub îndrumarea lui I. FOUNDOULIS, traducere de Pr. prof. Ioan Ică sr.,  Sibiu, Ed. Deisis, 2012, p. 20.
  3. În colecţia Biblioteca Părinţilor şi scriitorilor  bisericeşti greci, vol. I, Ed. Diaconia Apostolică a Bisericii Greciei, Atena, 1955, p. 159, 280.
  4. În col. Sources Chretiennes, Paris, 1955,  vol. 11 bis, p. 89, lucrare atribuită SF. IPOLIT AL ROMEI.
  5. Ritmul creştinării Imperiului Roman şi apoi creşterea numărului botezurilor pruncilor.
  6. Canonul 31 Trullan atestă că această practică exista, interzicând clericilor a mai boteza în case sau paraclise private fără avizul episcopului.
  7. NENAD S. MILOSEVICI, op. cit., p.19-68.
  8. I. FOUNDOULIS, Răspunsuri la întrebări liturgice, Atena, vol. I, p. 182-183 şi vol II, p. 115.

10.  SF. IUSTIN POPOVICI, Dogmatika, vol. III, Belgrad, 1978, p. 567.

11.  NENAD MILOŞEVICI, op. cit., p. 80.

12.  Copilul poate fi botezat la vârsta de 2-3 ani. În secolul al IV-lea Sf. Grigore Teologul, fiu de episcop, recomanda botezarea copiilor la vârsta de cel puţin trei ani, „pentru ca aceştia cât de cât să poată auzi şi repeta cuvintele Tainei, iar dacă nici atât, cel puţin, să o înţeleagă imaginar” (cf. Omilia 40; PG 36, col. 400). Această recomandare a fost respectată în Biserică până prin secolul al IX-lea, când se generalizează botezul la un an sau la 40 de zile, dar niciodată fără cateheză. (Cf. Ierom. dr. PETRE PRUTEANU, Când putem boteza copiii, www.teolgie.net).

13.  Canoanele 46 Laodiceea şi 78 Trulan (VI Ecumenic) prevăd catehizarea obligatorie a candidaţilor la botez şi chiar examinarea lor săptămânală.

14.  NENAD S. MILOŞEVICI, op. cit., p. 84, 85.

15.  Agheazma Mare a constituit iniţial sfinţirea apei sfântului Botez, cf. I. FOUNDOULIS, Raspunsuri la intrebari liturgice, vol I, p. 296.

16.  Este vorba despre cele 15 citiri biblice.

17.  Nou botezaţii sunt aduşi în naos.

18.  J. MATEOS, Le Typicon de la Grande Eglise, Roma, 1962,  tom II, p. 84-88, apud NENAD MILOSEVICI, op. cit., p. 55.

Pr. Dr. Cătălin-Constantin Părăuşeanu

07.05.2014 – Spovedania ca restituire a harului pierdut prin păcat: Spovedania ca restituire a harului pierdut prin păcat

miercuri, mai 7th, 2014

 

Dacă prin Taina Sfântului Botez, prin Euharistie şi Mirungere credinciosul primeşte iniţierea şi întărirea în viaţa cea nouă împreună cu Hristos, prin Taina Sfintei Spovedanii iubitorul de Dumnezeu se reîntoarce la Părintele său, mărturisindu-şi cu pocăinţă păcatele sau datoriile neîmplinite. Mijlocitor între pocăinţa creştinului şi bunătatea milei lui Dumnezeu se face preotul sau episcopul, mandataţi de Sfânta Biserică pentru această misiune curativă.

Cel care a instituit Taina Sfintei Spovedanii este Însuşi Mântuitorul Hristos, ca Acela care, pentru prima dată, „cu putere de sus“, a dat această putere ucenicilor Săi, binecuvântându-i „cu suflarea Duhului“ înainte de dumnezeiasca Sa Înălţare şi zicându-le „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (In. 20, 22-23). El le-a făgăduit această putere de mai înainte, pregătindu-i pe Sfinţii Săi Apostoli de acest mare dat: „Adevăr grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer“ (Mt. 18, 18). Dar mai înainte de a împărtăşi acest mare dar ucenicilor, Domnul Însuşi a împlinit iertarea de păcate în cadrul activităţii Sale pământeşti. El a plinit astfel rana păcatului cu medicamentul tămăduirii, cei bolnavi primind în schimbul pocăinţei darul vindecării. Ne amintim aici de tatăl copilului lunatic, de rugăciunea plină de pocăinţă a femeii samarinence, de rugăciunea mai-marelui sinagogii sau de femeia cu scurgere de sânge. Toţi au aşezat mai presus de păcat iertarea şi în credinţă au primit „Apa cea vie“ spre a „nu mai înseta niciodată“, căci „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică (cf. In. 4, 14).

 

Confirmarea harică în Taina Sfintei Spovedanii

Taina Pocăinţei, ca mijloc de vindecare a sufletelor rănite de păcat, a fost statornicită în farmacia duhovnicească a Bisericii până la sfârşitul veacurilor, spre săvârşirea ei fiind mandataţi preoţii şi episcopii, ca descendenţi ai harului primit de Sfinţii Apostoli într-o succesiune directă şi neîntreruptă de la Însuşi Hristos Domnul. În această convingere, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Câte le fac preoţii jos le întăreşte Hristos sus şi judecata robilor o confirmă Stăpânul. Ei au fost ridicaţi la această putere, întrucât s-au mutat mai înainte în cer şi au depăşit firea omenească şi s-au eliberat de patimile noastre“ (în lucrarea „Despre preoţie“).

Sacerdotul nu primeşte calitatea de duhovnic odată cu Hirotonia, aceasta venind printr-o consacrare ulterioară de la episcop, pe potriva maturităţii sale duhovniceşti. „Alegerea unei astfel de persoane“ – spune pr. prof. Dumitru Stăniloae – „e deci un act al Duhului Sfânt, dar şi al Bisericii; deci al Duhului Sfânt lucrător printr-un act în Biserică, sau de Biserică“. De aceea, duhovnicul se cere să fie responsabil de misiunea pe care a dobândit-o prin „citiri de cărţi duhovniceşti, prin urmărirea diferitelor procese sufleteşti, prin experienţă, nu numai să dea cu o anumită siguranţă sfaturile cele mai eficiente, ci să argumenteze în faţa penitentului, ca acesta să se lase convins să le urmeze“ (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 140).

 

Odihna sufletului împovărat de păcate

Pocăinţa este legată indispensabil şi de capacitatea de a ierta „celor ce ne-au greşit nouă“. Aşezând înaintea duhovnicului neputinţele sale, penitentul trebuie să lase în urmă orice gând rău şi orice neputinţă care l-ar putea scoate din comuniunea iubitoare a Bisericii. În felul acesta, cel ce vine să se împace cu Hristos dobândeşte, pe lângă iertare, odihnă sufletului său. Pe cei care nu pot ierta, Sfântul Ioan Gură de Aur îi aseamănă cu oamenii bolnavi şi osteniţi care, deşi dorm, nu poartă niciodată liniştea şi odihna în suflet. Mai mult, neiertarea şi mânia neştearsă din suflet se fac „ca o unealtă de surghiunire“, căci „cine poate fi mai nenorocit decât un om care de-a pururea este mânios? Îndată el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adâncă rană peste rană“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1997, p. 72). Pe de altă parte, „cel ce nu iartă“ – spune părintele profesor Dumitru Stăniloae – „păstrează în sine o mândrie care împietreşte. Nu se umanizează, nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat şi, în afară de ea, omul pierde condiţia de om. Deci, cel ce nu iartă nu poate intra în Împărăţia iubirii, a umanităţii scăpate de rigiditate“ (Filocalia XI, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 260, nota 343).

Învăţătura Sfintei noastre Biserici asociază această iertare cu o reverie duhovnicească, atribuindu-i termenul de metanoia. „Deşteaptă-te, cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos“ (Ef. 5, 14). În acest context, înţelegem păcatul ca pe o stare de letargie, o moarte anticipată ce macină existenţa personală a creştinului care îl scoate din comuniunea Bisericii, îl slăbeşte şi-l depărtează de scopul ultim al existenţei sale: întâlnirea cu Hristos. Paradoxal, „pocăinţa este setea de a trăi, de a trăi cu adevărat, cu întreaga intensitate a vieţii, care este în Dumnezeu. Acesta este răspunsul omului la cuvântul lui Dumnezeu Însuşi care ne este redat de profetul Iezechil: „nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“ (Viu este Dumnezeu, Catehism ortodox, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 377-378).

(Diac. Ioniţă Apostolache)

 

17.02.2014 – Moştenirea lui Brâncoveanu în Cetatea Băniei

luni, februarie 17th, 2014

Faptele de sfinţenie şi înţelepciune împlinite de evlaviosul domnitor Constantin Brâncoveanu în pământul ţării noastre au adus roade bogate şi în Oltenia. Aici, în vechea Cetate a Băniei, sfântul s-a prins în hora istoriei alături de neamul Basarabilor, al Cantacuzinilor, Buzeştilor, alături de domnitorul Marii Uniri, vrednicul şi marele voievod Mihai Viteazul. În şirul aşezămintelor construite de el se află şi un han, a cărui amintire vorbeşte şi astăzi despre iscusinţa şi priceperea sa în buna chivernisire a avutului ţării. 

Moştenirea Sfântului Constantin Brâncoveanu în Oltenia se materializează astăzi într-un întreg ansamblu de artă şi arhitectură eclesială, conservat în numeroasele sale ctitorii boiereşti, mănăstiri sau simple biserici. Ar fi de ajuns să pomenim aici de cinstitele aşezăminte monahale de la Brâncoveni, Mamu, Hurezu sau Bistriţa Olteană, cu întregul lor testament spiritual şi cultural deopotrivă. Iar dacă ar fi să vorbim de latura economică a activităţii sale, canalizată de cele mai multe ori spre ajutorarea celor lipsiţi, exemplele ar fi la fel de numeroase. Cel mai relevant este, după părerea istoricilor, Hanul Hurezi, monument ridicat de marele domnitor în Cetatea Băniei şi aşezat sub administrarea mănăstirii cu acelaşi nume.

Hanul Hurezi în tradiţia economică a Băniei

Construirea acestui han reprezenta, în gândirea Sfântului Constantin Brâncoveanu, o prelungire a tradiţiei înfiripate la Craiova de înaintaşii săi. Despre această adevărată punte peste veacuri vorbeşte şi istoricul Toma Rădulescu, preocupat în special de activitatea economică a marelui domnitor în Cetatea Băniei. „O serie întreagă de personalităţi şi mari domnitori ai Ţării Româneşti sunt legaţi cu numele de Craiova. Îi putem aminti aici pe Barbu Craiovescu, călugărul Pahomie – ctitorul Mănăstirii Bistriţa Olteană, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Şerban, Radu Şerban, care fusese căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, şi nu în cele din urmă pe Sfântul Constantin Brâncoveanu. Cu toţii sunt legaţi de Cetatea Băniei, şi în special de un vechi cartier istoric din inima ei. Acesta se afla între vechile străzi Alexandru Lahovari şi Madona Dudu, altfel spus, între Casa Băniei şi casele domneşti ale Basarabilor. În această zonă pulsa întreaga viaţă economică a oraşului. Tot aici se afla o clădire, de proporţii destul de mari, aparţinând Mănăstirii Hurezi, ridicată pe locul unde mai târziu a apărut Piaţa Elca, actualmente Piaţa Veche. În zonă mai erau poziţionate Catedrala „Sfântul Dumitru“, cel mai vechi edificiu al oraşului, marea curte în care se aflau casele lui Mihai Viteazul şi moşia clucerului Chiriac Dăianu.“

O economie creştină

În această zonă a luat naştere „nu numai un spaţiu comercial, ci şi un mod de a da ca exemplu o economie creştină“. Astfel, pe un diametru de aproximativ 250 mp funcţiona un complex sistem comercial, administrat de egumenul Ioan de la Mănăstirea Hurezi. „Aici pulsa întreaga viaţă economică a Craiovei. În acest han erau bolţi şi prăvălii unde se depozitau vinurile, camere pentru găzduire şi, cel mai interesant, bursa Craiovei, cu alte cuvinte, cartierul vamal al oraşului. Legat de acest edificiu mai menţionăm şi organizarea unui târg anual care aduna negustori din întreaga ţară. Ţinea din 15 august până în 8 septembrie. Important este că la această manifestare lua parte însuşi domnul ţării, în acea perioadă, Sfântul Constantin Brâncoveanu“, subliniază profesorul Toma Rădulescu. 

Imaginea hanului era cu adevărat monumentală. Ziduri înalte de cetate, pivniţe boltite, turn de pază, magazin de mărfuri, foişor pentru vameşi şi chiar o biserică paraclis, închinată Sfântului Ierarh Nicolae, unde venea şi se ruga de multe ori Sfântul Constantin Brâncoveanu. Cu toate acestea, ctitoria Sfântului Constantin Brâncoveanu a pierdut lupta cu timpul, fără a mai putea fi recuperată. Au existat însă mai multe demersuri şi încercări de reconstituire a sa, din păcate neconcretizate. Cu toate acestea, imaginea istorică a hanului a fost reabilitată în cadrul diferitelor expoziţii şi manifestări culturale, organizate de Muzeul de Istorie din Craiova. „Nu trebuie să uităm că, din iniţiativa istoricilor craioveni, Hanul Hurezi a fost prezentat la principalele expoziţii internaţionale ale României, organizate de pildă la Paris în anul 1867. Aici au fost prezentate aceste edificii uitate, componente epocii domnitorului martir“, mai spune Toma Rădulescu.

Mărgăritare brâncoveneşti în muzeele Craiovei

Pe lângă amintirea faimosului han brâncovenesc, în patrimoniul Muzeului de Istorie din Craiova se mai păstrează încă numeroase documente unicat, martore ale epocii ilustrului domnitor muntean. Unul dintre ele, datat la anul 1696, arată maniera de studiu a tinerilor zugravi din şcoala de pictură de la Horezu. Aceştia erau aduşi adesea la Craiova pe timpul verii, pentru a lua parte la diverse activităţi artistice. În urma acestor experienţe, mulţi dintre ei au ajuns să picteze „în principalele ctitorii brâncoveneşti de la Hurezi, Bistriţa şi chiar la Mănăstirea Polovragi, din judeţul Gorj. Finanţările erau făcute din veniturile Hanului Hurezi“. 

După secularizarea averilor mănăstireşti, de sub Alexandru Ioan Cuza, foarte multe piese cu valoare artistică din epoca brâncovenească au dispărut sau au fost distruse. Avem ca exemplu cazul obiectelor de cult de la Mănăstirea Jitianu, transformată în biserică de enorie. Demersul de recuperare a acestor inestimabile piese de patrimoniu, aici la Craiova, a început chiar în perioada comunistă. Între cei care au purtat această sarcină, deloc uşoară, s-au numărat şi clerici din bisericile oltene. Oameni providenţiali, între ei numărându-se vrednicii slujitori Dumitru Bălaşa sau Ioan Popescu Cilieni, preoţii craioveni au reuşit să păstreze până astăzi aceste nestemate. Alături de ei a stat totdeauna academicianul Nicolaescu Plopşor, membru în Adunarea eparhială şi coordonator a numeroase proiecte de reabilitare a patrimoniului bisericesc. Efortul acestor personalităţi a generat un efect comun, „majoritatea exponatelor fiind la Muzeul de Artă şi la Muzeul de Istorie din Craiova. Avem sfeşnice din lemn de tei, cu inflexiuni desprinse din perioada Renaşterii italiene, cărţi deosebite, editate în tipografiile Ţării Româneşti, de la Râmnic sau Bucureşti, toate aparţinând perioadei despre care vorbim. Nu mai punem la socoteală colecţia de icoane, deosebit de valoroasă pentru această perioadă“, mărturiseşte Toma Rădulescu.

Împlinirea unui deziderat

La Muzeul Olteniei se găsesc, de asemenea, numeroase documente editate şi chiar semnate de Sfântul Constantin Brâncoveanu. Toate aceste piese, găzduite de principalele instituţii de artă şi istorie din Craiova, au fost prezentate publicului larg în cadrul numeroaselor expoziţii. Aşa se face că, „în 1943, când s-a organizat Săptămâna Culturală a Olteniei, între 24 şi 31 octombrie, pentru artefactele din epoca brâncovenească s-a creat o sală specială la Palatul Culturii de atunci, astăzi Muzeul de Artă «Jean Mihail» din Craiova. Expoziţia a fost găzduită în Sala Dales. Experţi în domeniu, cum ar fi I. D. Ştefănescu şi alţii, au identificat aceste valori certe, scoase la lumină din iniţiativa mitropolitului Nifon Criveanu. De aici s-a născut ideea realizării unui muzeu de artă bisericească, în care să se păstreze cele mai importante obiecte din întreaga Oltenie. Locaţia urma să fie Biserica «Maica Precista»-Dudu din municipiu“, conchide prof. Rădulescu. 

Dezideratul înaintaşilor a fost împlinit de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, care a reuşit să pună bazele primului muzeu de artă eclezială din Oltenia. Exponatele brâncoveneşti, icoane, cărţi sau diverse obiecte de cult, sunt restaurate astăzi în cadrul Centrului de restaurare şi vizualizare al Facultăţii de Teologie din Craiova. Astfel, după ce au dobândit strălucirea de altădată, obiectele recondiţionate sunt aşezate în muzeul centrului, spre a putea fi admirate de iubitorii de artă.

Hanul Hurezi în memoria posterităţii

În timpul Sfântului Constantin Brâncoveanu, la Craiova se organiza şi un târg peste săptămână, programat de regulă vineri. Această activitate era organizată în incinta hanului. În timpul incursiunilor turceşti, Hanul Hurezi a fost aproape ruinat. A fost restaurat ulterior de austrieci şi germani în perioada Primului Război Mondial. De aici i-a venit şi numele de „hanul nemţesc“. Primele săpături arheologice pentru descoperirea vechilor ruine au fost făcute la iniţiativa lui Ştefan Ciuceanu. Fiul său, Radu Ciuceanu, a făcut, de asemenea, mai multe săpături în zonă. În timpul regimului comunist, mai exact prin 1963, a existat chiar un proiect al Muzeului de Artă, din păcate nerealizat.

Diac. Ioniţă Apostolache

Lumina de Duminică, 16 fabruarie 2014