Arhiva pentru categoria ‘Vechiul Testament’

09.11.2019 – ROLUL MORAL ŞI SOCIAL AL FAMILIEI ÎN CULTURA EBRAICĂ

sâmbătă, noiembrie 9th, 2019

Perioada Vechiului Testament, familia își împlinea rostul crescând copii cât mai numeroși. Copiii erau, conform Psalmistului dar și întregii societăți a vremii, o dovadă evidentă a iubirii lui Dumnezeu: ,,Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale; fiii tăi ca niște vlăstare tinere de măslin împrejurul mesei tale. Iată, așa se va binecuvânta omul, cel ce se teme de Domnul”. Nașterea este răspuns al rugăciunii și este un semn al binecuvântării lui Dumnezeu. Ascultarea și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu aduce binecuvântarea rodului pânteceluis au, în caz contrar, blestemul. Totodată, ideea de binecuvântare a lui Dumnezeu pricinuită de nașterea unui copil este arătată și prin acele texte care prezintă anunțarea fericitului moment printr-o persoană specială, de cele mai multe ori un înger.

Familia antică abraică includea soţul şi soţia, copiii lor (iar dacă aceştia erau căsătoriţi, soţiile şi copiii acestora), părinţii soţului, fraţii soţului şi familiile lor, surorile necăsătorite ale soţului şi alte rude. Poate include, de asemenea, concubinele, cu copiii şi familiile copiilor lor. Pe lângă legăturile de sânge sau legăturile stabilite în urma mariajelor, familia include şi slujitorii sau sclavii, oaspeţii şi străinii legaţi în vreun fel de familia respectivă. Din această cauză familiile Vechiului Testament au dimensiuni considerabile; de exemplu familia lui Iacob este compusă din aproape şaptezeci de persoane. Vechiul Testament afirmă că familia biologică este unitatea de bază a societăţii. Societate israelită care este structurată pe liniile de rudenie. Astfel, o mare parte din legea Vechiului Testament reglementează şi protejează viaţa familiei. Mai mult decât atât, familia este considerată ca fiind o sursă binecuvântată divin. Această perspectivă începe încă de la Cartea Facerea, când Dumnezeu creează şi binecuvintează prima familie, dându-le poruncă să fie roditoare şi să se înmulţească. Copiii sunt o binecuvântare din partea Domnului. Darul naşterii de prunci pentru femeile sterile este o binecuvântare cu totul specială a lui Dumnezeu deoarece sunt depăşite limitele naturii umane.

Pr.Laurenţiu Nicolae Ceauşu

09.11.2019 – Naşterea şi creşterea copiilor în familia iudaică

sâmbătă, noiembrie 9th, 2019

În perioada patriarhală, femeile năşteau în prezenţa moaşelor (Facere 25.17) sau fără a fi asistate de acestea, aşa cum se întâmpla mai târziu în Egipt. Copilul era luat în braţe de tată şi acesta era semnul paternităţii (Facere 50.23). Acelaşi lucru se petrecea în cazul când femeile sterpe adoptau copiii sclavelor (Facere 30. 3). Copilul este alăptat 2-3 ani de mama sa sau de doică în familiile bogate. Momentul înţărcării lui era prilej de bucurie ca şi cel al naşterii (Facere 40. 20). Potrivit legii mozaice, lăuza era necurată 7 zile după naşterea unui fiu şi 14 zile în caz că era fiică, iar pentru străini ea nu putea părăsi locul 33 de zile în primul caz şi 66 de zile în cel de-al doilea caz. După trecerea acestor zile era îndatorat să se prezinte la locaşul sfânt, ca să aducă jertfă un miel ca ardere de tot şi un pui de porumbel sau turturea pentru păcat (Levitic 12 2-6).

Copilul primea numele imediat după naştere (Facere 19. 37), iar mai târziu la 8 zile, se tăia împrejur şi devenea membru al comunităţii religioase (Facere 17. 12). Fiecare copil purta numele său fără prenume, iar ca să se deosebească  faţă   de ceilalţi   cu acelaşi   nume   propriu, la 8            zile când era tăiat împrejur se adăuga numele tatălui de către mamă, tată, rude sau chiar vecini (I Regi 22. 9).

Creşterea copiilor pînă la 5 ani era asigurată de mamă, după care băieţii erau instruiţi de tată sau de un educator. Instruirea constă din iniţierea copiilor în scriere şi citire, ca să poată citi Legea şi cărţile sfinte şi să cunoască adevărata înţelepciune care izvorăşte din frica de Dumnezeu (Pilde 1.7). Din Decalog copiii învăţau să-şi respecte părinţii (leşirea 20. 12; Deuteronomul 5.16), să nu-i blesteme, ca să nu fie blestemaţi (Deuteronomul 27.16) şi nici să-i lovească, ca să nu fie ucişi cu pietre (Ieşirea 21. 15). Educaţia mai implica şi cunoaşterea calcului matematic, însuşirea normelor de drept public şi particular. După Vechiul Testament, educaţia are un rol important în formarea copilului iar educatorul trebuia să fie aspru în această privinţă  (Pilde  13.  24).

Pentru copii avea o deosebită valoare binecuvântarea tatălui şi mai ales cea dinaintea morţii acestuia (Facere 27. 4; 43. 15-22). Părintele avea dreptul absolut în căsătoria fiicelor sale pe care le şi putea vinde ca sclave, însă numai la poporul evreu (Ieşirea 21. 7). Durata autorităţii sale ţinea până la căsătoria copiilor săi.

Pr. Laurenţiu Nicolea Ceauşu

09.11.2019 – „Creșteți și vǎ ȋnmulțiți”

sâmbătă, noiembrie 9th, 2019

În familia evreilor, copiii erau consideraţi, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, o familie numeroasă era un dar divin (Levitic 26,9; Deuteronom 7, 14), iar cea fără urmasi ca o pedeapsă dumnezeiască (Levitic 20,21). Un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine (Facere 29, 31).

Educaţia profund religioasă a copiilor constituia o îndatorire permanentă şi de căpetenie a părinţilor, mai ales atatălui: „Cuvintele acestea să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când eşti pe cale, când te culci, şi când te scoli, să le legi ca semn la mână şi să le ai ca o tăbliţă pe fruntea ta” (Deuteronom 6, 6-7). Educaţia şi instrucţia religioasă trebuia săvârşită de timpuriu: „deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă, atunci când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”(Pilde 22.6).

Familia era pentru evreii celula de bază a societatii, „membrii unei familii se simţeau întradevăr acelaşi <<os>> şi aceeaşi <<carne>>, iar a avea acelaşi sânge însemna a avea acelaşi suflet”. Pentru evrei familia nu avea doar un rol social ci şi unul religios. Astfel, unele sărbători se celebrau în familie, ele fiind prilej de comunicare pentru toţi membrii familiei iar capul familiei era oficiant al unor ritualuri de sărbătoare (Iesire 12, 3; 13, 8).

Prima poruncǎ datǎ de Dumnezeu protopǎrinților a fost „Creșteți și vǎ ȋnmulțiți” (Facerea 1, 28). De aceea, cǎsǎtoria era ȋn mare cinste la evrei. Dupǎ o zicere rabinicǎ, ,,un celibatar nu este cu adevǎrat om”. Celibatul era considerat o anomalie, ba chiar o rușine. Existau totuși, ȋn epoca Mântuitorului, oameni care alegeau celibatul din motive religioase. Este vorba, mai ales, de esenieni, aceasta comunitate cvasimonasticǎ stabilitǎ pe țǎrmul apusean al Mǎrii Moarte. De asemenea, nazireii practicau abstinența, cel puțin pentru o anumitǎ perioadǎ de timp.

De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei originară. Astfel caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea şi monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată străduinţa sa de a asigura căsătoriei insolubilitatea Moise nu a putut împiedica nici divorţul nici repudierea, încercând totuşi să tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de îndeplinirea scopului ei esenţial – naşterea de copii. În familia evreilor, copiii erau consideraţi, ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, o familie numeroasă era un dar divin (Levitic 16.9; Deuteronom 7.14), iar cea fără urmaşi ca o pedeapsă dumnezeiască (Levitic 20. 21). Un număr mare de copii de parte bărbătească era un semn deosebit al binecuvântării divine (Facere 29.31).

Pr. Laurenţiu Nicolea Ceauşu

08.11.2019 – Înţelepciunea rabinică – despre Căsătorie

vineri, noiembrie 8th, 2019

În capitolul 27.15-26 al cărții Deuteronom sunt cuprinse o serie de blesteme, mai exact se cuprind patru moduri în care legile cu privire la buna conduită dintre membrii familiei sunt călcate aspru. Sunt blestemate aspru următoarele aspecte cu privire la familie : cel ce se va culca cu femeia tatălui său, cel ce se va culca cu vreun dobitoc, cel ce se va culca cu sora sa, fiica tatălui său sau fiica mamei sale, cel ce se va culca cu soacra sa, cu sora femeii sale. Aceste blesteme sunt similare cu cele din Levitic 18 dar nu se prezintă în niciunul dintre cele două texte semne de interdependență.

Textele amintite mai sus cuprind mai multe adevăruri cu privire la căsătorie şi familie: mai întâi constatarea că singurătatea nu este bună; în al doilea rând că bărbatul şi femeia sunt făcuţi unul pentru altul ca să se întregească, amândoi având aceeaşi origine şi alcătuind aceeaşi fiinţă. Dragostea dintre bărbat şi femeie nu-şi are izvorul numai în unitatea sufletească ci şi în cea trupească.

Pentru israeliţi, căsătoria monogamă a fost instituţia ideală rânduită de Dumnezeu, de aceea celui mai mare dintrepreoţi, Arhiereului, i se permitea numai căsătoria cu o singură fecioară (Levitic 21.13-14). În scrierile profetice idealul căsătoriei monogame este prezentată ca simbol al unirii dintre Dumnezeu şi poporul său (Ieremia 2, 2; Iezechiel 16, 8). În cartea Tobit, monogamia apare nu numai ca ceva firesc ci şi uzual. O familie numeroasă era considerată în Vechiul Testament ca un dar divin, iar cea fără urmași ca o pedeapsă dumnezeiască. Pentru a prevenii cazul lipsei de urmași, soţia stearpă da pe sclava sa soţului ei și aceasta devenea concubină ai cărei copii erau consideraţi legitimi. Evreii se căsătoreau când erau încă foarte tineri, „în general rabinii socotesc vârsta de 18 ani a bărbatului potrivită pentru încheierea unei căsătorii. Fetele erau căsătorite chiar la 12-13 ani”.

Pentru combaterea idolatriei, Legea interzicea israeliţilor să-şi ia soţii dintre neamurile păgâne (Iesirea 34.15-16). În Sfânta Scriptură găsim numeroase mărturii despre acest lucru. Astfel, Avraam trimite să se aducă fiului său Isaac o soţie din neamul său. (Facerea 28), iar Iacov este trimis să-şi găsească soţie între rudele sale din Mesopotamia (Facerea 28).

Dacă un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii fratele lui era obligat să ia în căsătorie pe văduvă, iar primul născut să poarte numele fratelui celui mort, pentru ca numele acestuia să nu se şteargă din Israel (Deuteronom 25.5-6). Aceasta era căsătoria de levirat, care era în uz şi pe vremea Mântuitorului, fiind pe larg expusă în Talmud.

Familia iudaică era bine organizată, fiecare membru al ei avându-şi locul şi rolul bine precizat. Femeia se adresa uneori bărbatului ei, numindu-l domn sau stăpân. Soţia era considerată oarecum un bun al soţului, ea era datoare soţului cu fidelitate absolută, dar nu putea pretinde acelaşi lucru de la soţul ei, cu toate ca Legea lui Moise cuprinde unele prescripţii care au rolul de a proteja soţia de abuzurile soţului (Deuteronom 21.11-17; 22.13-19), întreţinerea materială a soţiei era de datoria soţului care trebuia să-i asigure locuinţă hrană şi îmbrăcăminte, după posibilităţi (Iesire 21.10).

Femeia rea este văzută drept cauza principală a decăderii familiei (Eclesiastul 7.27). Dintre toate abaterile soţiei, cea mai gravă era infidelitatea conjugală, care era aspru pedepsită prin uciderea cu pietre (Levitic 20). În principiu, prin a VII-a poruncă din Decalog este interzis desfrâul atât al femeii cât şi al bărbatului (Iesire 20, 14). Dar femeia care comitea adulter era mai aspru pedepsită pentru că ea face moştenitori din străini.

În cazul unor greşeli grave tatăl putea să-şi pedepsească copiii cu moartea, dar acest drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor putea fi exercitată numai sub controlul bătrânilor cetăţii (Deuteronom 21 19-23).

Pr. Laurenţiun Nicolae Ceauşu

08.11.2019 – Căsătoria după înţelepciunea Vechiului Testament

vineri, noiembrie 8th, 2019

Vechii evrei disociau căsătoria în două acte distincte: logodna și cununia. Actul logodnei aducea față în față cele două părți: părinții sau fratele mai mare al logodnicei și părintele logodnicului. Discuțiile se purtau în prezența unor martori și se întărea printr-un legământ, așa cum se precizează la Maleahi 2.14: „Și de ce ziceți: De ce? Din pricină că Domnul a fost martor între tine și femeia tinereților tale, față de care tu ai fost viclean, deși ea era tovarășa ta și femeia legământului tău. De aceea se numea și legământul lui Dumnezeu, întrucât se invoca numele lui Dumnezeu. În vechime, contractul făcut prin jurământ era oral, după aceea se redacta, devenind un act formal. După ce contractul era întărit prin jurământ, viitorul soţ plătea preţul de cumpărare de 50 de sicli părinţilor logodnicei. Preul de cumpărare putea să fie înlocuit, în cazuri rare prin muncă sau acte de eroism. Contractul dintre cei doi logodnici era întărit printr-un legământ în fața lui Dumnezeu.(exemplul lui Iacov care s-a învoit să slujească pentru Rahila șapte ani, a luat-o pe Lia împotriva voinței sale slujind încă șapte ani pentru Rahila). După încheierea logodnei, viitorii soţi purtau numele de mire și mireasă, ca să nu părăsească casa părintească până la căsătorie și era îndatorată să păstreze castitatea. Deși era numai logodită, era socotită ca fiind soţia logodnicului și în caz că încălca contractul încheiat era ucisă cu pietre. Logodnicul avea dreptul să desfacă contractul încheiat și pentru aceasta trebuia să dea carte de despărţire. După un interval de timp de la logodnă, urma căsătoria, când mireasa se împodobea cu vălul de nuntă, de aceea se numea și cea încununată și aștepta sosirea mirelui însoţit de prietenii săi. La despărţire părinţii miresei o binecuvântau și aceasta era condusă de mire la casa sa, cu cântece, jocuri și muzică, unde avea loc ospăţul de șapte zile[1]. Persoanele bogate, regii, în general, aveau multe soţii şi concubine, ca simbol al bunăstării, prestigiului şi puterii[2]. Totuşi, nu erau mulţi bărbaţi care puteau întreţine mai multe soţii. Astfel, deseori întâlnim bigamia în Vechiul Testament.

Pr. Laurenţiu Nicolae Ceauşu

 

[1] Facerea 29,27: Împlineşte această săptămână de nuntă şi-ţi voi da-o şi pe aceea, pentru slujba ce-mi vei mai face alţi şapte ani!”.

[2] Judecători 8,30; II Regi 5,13; I Paralipomena 14,3; III Regi 11, 1,3.