Arhiva pentru categoria ‘Cuvant din Amvon’

12.03.2020 – Cuvânt de învățătură la Duminica a doua din Post a Sfântului Grigorie Palama

joi, martie 12th, 2020

„Eu sunt Păstorul cel bun.   

                                                                                                                                     Păstorul cel bun Își pune sufletul pentru oile Sale.”    

(In 10, 11)

Iubiți credincioși,

Urcușul nostru spre Înviere se află acum la al doilea mare popas duhovnicesc. Dacă mai înainte am pășit pe calea postului și a nevoinței spirituale amintindu-ne de judecata înfricoșătoare și de izgonirea lui Adam din rai, iar apoi am fost învățați că trebuie să cunoaștem și să mărturisim adevărata învățătură de credință, acum învățăm despre cunoașterea lui Dumnezeu și primirea experienței lui tainice. Evanghelia de la Sfânta Liturghie ne amintește că Iisus Hristos este Păstorul cel bun, pentru că Își pune sufletul pentru oile Sale; El moarte pentru ele, pentru a le hrăni cu învierea Sa. Domnul Hristos cunoaște oile Sale, iar oile își cunosc Bunul Păstor. Astfel, Hristos Cuvântul ne vorbește despre cunoașterea lui Dumnezeu. Dar cum putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu?

Sfânta Scriptură ne spune mai întâi: „Fața Mea însă nu vei putea să o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască” (Ieș. 33, 20) și „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (In. 1, 18); pe de altă parte ne spune că Îl putem vedea și ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu: „Am văzut pe Dumnezeu în față și mântuit a fost sufletul meu” – spune Iacov (Fac. 32, 30) și „Domnul însă grăia cu Moise față către față, cum ar grăi cineva cu prietenul său.”(Ieș. 33, 11) Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), supranumit și teologul luminii, ne face lumină în acest neînțeles: Dumnezeu nu poate fi cunoscut după ființă, ci după energii (lucrări). Ființa lui Dumnezeu este de necunoscut. Lucrarea lui Dumnezeu exterioară îl face cunoscut. Energiile necreate sunt cele care izvorăsc din ființa divină și prin care creația se împărtășește de Dumnezeu. Aceste energii sunt atribute cunoscute de noi prin numiri, ce sunt rezultatul trăirii acestora. Astfel, atunci când spunem că Dumnezeu este Bun, înțelegem bunătatea Lui în legătură cu tot ce a creat și mai ales cu noi, căci ne împărtășim de bunătatea Sa. Bunătatea lui Dumnezeu nu este o lucrare creată, căci asta ar supune-o unei limitări volitive, ca și cum Dumnezeu este Bun pentru că așa vrea El, dar ar putea să nu fie. Bunătatea lui Dumnezeu ca energie divină necreată arată că ființa lui Dumnezeu este bună prin Sine, neputând să fie altfel. Bunătatea este în jurul ființei lui Dumnezeu, dar nedespărțită de ea. Iată de ce, explicațiile Sfântului Grigorie Palama sunt lămuritoare. Atributul esențial al lui Dumnezeu, spune marele nostru teolog, este lumina; lumina Îl mărturisește și Îl descoperă pe Dumnezeu; Îl cunoaștem în lumină pe Dumnezeu ca Lumină. Întru Lumina Ta vom vedea lumină – în Lumina Hristos vedem lumina adevărului.

Problema vederii lui Dumnezeu și a posibilității experienței tainice, mistice, este lămurită tot de Sfântul Grigorie Palama. El ia exemplul Schimbării la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor, unde ucenicii au văzut lumina slavei divine cu ochii trupești. Lumina pe care ucenicii au văzut-o este lumina necreată a lui Dumnezeu. Nici lumina nu a fost sensibilă, nici în mod simplu nu a fost văzută de ochii sensibili (creați), ci ei au fost transformați de puterea Sfântului Duh – spune Sfântul Grigorie Palama. Dacă noi negăm că omul se poate împărtăși de energiile necreate ale lui Dumnezeu, atunci negăm și Sfintele Taine și în general posibilitatea cunoașterii divine. Spre deosebire de criticii săi apuseni care promovau numai o cale de cunoaștere negativă, a negațiilor, Sfântul Grigorie arată că adevărata cunoaștere este în lumină, prin trăirea și participarea la taina lui Dumnezeu.

Punctul de plecare al controversei a fost problema isihastă, Călugării isihaști (adică rugători) din Muntele Athos și din alte mănăstiri ortodoxe vorbeau de vederea luminii necreate în timpul rugăciunii, de ridicarea omului la starea harică. Cei ce contraziceau acestea, batjocoreau taina rugăciunii. Dar vederea acestei lumini tainice la rugăciune nu este decât o urmare firească a lucrării harice a Sfântului Duh. Dacă Dumnezeu ne-a chemat pe noi la sfințenie și ne-a dat acest dar, cum putem nega vederea slavei divine în viața pământească, întreabă Sfântul Grigorie. Însă marele teolog stabilește distincțiile potrivite între ființa lui Dumnezeu pe care omul și nicio parte a creației nu o poate cunoaște și energiile divine. De aceea, Sfânt este numai Dumnezeu, după ființa Sa, dar și omul poate ajunge la sfințenie dacă este cu Dumnezeu, prin participare. Precum ceva care se încălzește primind căldura soarelui, nu se transformă în foc, în ființa soarelui, ci, atâta vreme cât este spre soare, se bucură de căldură, așa și sfinții, legându-se pe ei în chip de nedezlegat de Dumnezeu, primesc căldura sfințeniei divine.

Sfântul Grigorie Palama leagă vederea lui Dumnezeu de experiența tainei Crucii: răstignirea față de lume. Vederea luminii este începutul desăvârșirii. Ea se face transparentă prin trup și luminează sufletul. Credința este o vedere mai presus de acea vedere care e mai presus de minte. Vederea luminii în trup se face prin credință, dar credința nu înseamnă „știința iscoditoare”, putere a minții, ci putere a inimii: De vei crede în inima ta în Domnul Iisus, te vei mântui (Rm. 10, 9). Cunoașterea lui Dumnezeu nu este o cunoaștere pur mintală, ci o cunoaștere spirituală. Vino și vezi! Acesta este mesajul Bisericii, precum Filip i-a zis lui Natanael (In 1,46). Cunoașterea înseamnă experiență, trăire; dorinței noastre de cunoaștere îi răspunde Dumnezeu prin har. Cât privește rugăciunea, ea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu, este hrană duhovnicească. Să ne însoțim cu rugăciunea continuă în fiecare zi a vieții noastre pentru a trăi încă de acum sub lucrarea harică a lui Dumnezeu, primind-o ca pe o arvună, iar în viața veșnică să ne învrednicească Dumnezeu să o primim deplină spre slava Sa. Amin.

Pr. Adrian Constantin Singureanu

 

06.03.2020 – Cuvânt de învățătură la Duminica Întâia din Post – a Ortodoxiei

vineri, martie 6th, 2020

„Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizându-se       

                                                         și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului.”   

                                                                                (In 1, 51)

Iubiți credincioși,

Am ajuns, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, la finele primei săptămâni din Marele Post, înaintând fără oprire pe calea zidirii duhovnicești. Privind înainte, vedem strălucirea luminii Învierii pe care nădăjduim să o primim la finalul acestui post, dar mai ales la sfârșitul vieții noastre pământești. Dar calea spre lumina învierii ne poartă mai întâi prin negura morții, a suferinței și a mormântului, pe care le-a primit Hristos și pe care le primim și noi spre a ne lumina prin Înviere. Duminica întâia din post – primul popas duhovnicesc; Evanghelia zilei ne amintește de chemarea primilor apostoli, cu precădere de chemarea lui Filip și Natanael. Filip a fost chemat mai întâi de Mântuitorul, pe când se afla în Galileea. Apoi Filip, găsindu-l pe Natanael, i-a vestit că a aflat pe Hristos. După ce Natanael s-a întâlnit cu Mântuitorul, a zis: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu!” Astfel, Natanael l-a recunoscut pe Iisus ca Mesia.

Nu întâmplător ne aducem aminte de această recunoaștere a mesianității în această primă duminică a postului, întrucât astăzi sărbătorim Duminica Ortodoxiei, a dreptei-credințe, a dreptei mărturisiri. Duminica Ortodoxiei marchează restabilirea cultului sfintelor icoane în întreaga lume creștină, la data de 11 mai 843, de către Patriarhul Metodie al Constantinopolului împreună cu împărăteasa Teodora. După un secol de controverse dogmatice, cultul sfintelor icoane este restabilit și învățătura cu privire la cinstirea lor este deplin fixată. Duminica Ortodoxiei marchează deopotrivă și necesitatea unei învățături corecte și depline, cât și mărturisirea acestora în tot chipul. Ca prim popas duhovnicesc, Biserica ne arată mărturisirea ortodoxiei credinței noastre, precum Natanael L-a mărturisit pe Hristos. Mântuitorul ne amintește de sămânța care a căzut lângă cale, lângă drum (Mt 13, 4), iar păsările cerului au venit și au mâncat-o. Sămânța care a căzut lângă cale este omul care nu merge pe Calea – Hristos, căci „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6), ne spune Mântuitorul. „De la oricine aude cuvântul împărăției și nu-l înțelege, vine cel viclean și răpește ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânța semănată lângă drum.” (Mt 13, 19) Cel care aude cuvântul și nu-l înțelege este cel care aude, dar nu mărturisește și nu rămâne în unitate cu Biserica, al cărei cap este Însuși Domnul Hristos. Această atitudine o vedem la cei care s-au despărțit de Sfânta Biserică Ortodoxă, mărturisind alte dogme și învățături. Printre aceste învățături greșite se numără și respingerea cultului sfintelor icoane.

Cei ce nu se închină la sfintele icoane nu recunosc că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, că a luat trup din Fecioara Maria și s-a asemănat nouă întru toate, afară de păcat. Întruparea Mântuitorului este temeiul fundamental al cinstirii icoanelor, întrucât icoana zugrăvește nu Nevăzutul, ci văzutul, iar Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut, S-a făcut văzut și zugrăvibil prin trupul Său. Cinstind icoana, nu cinstim lemnul, nici imaginea de pe ea, ci cinstim persoana înfățișată. Icoana nu este niciodată fără nume; numele înscris pe ea este cel ce face legătura harică cu Dumnezeu.

De aceea, Duminica Ortodoxiei este duminica dreptei-credințe, a mărturisirii drepte, corecte. Natanael nu a crezut spuselor lui Filip, de aceea Filip l-a chemat, zicându-i: Vino și vezi! Această chemare ne-o adresează și nouă Biserica în toate zilele și mai cu seamă la începutul acestui urcuș spre înviere. Să venim și să-L vedem pe Hristos și Împărăția Sa care ne este dată în Biserică. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toți și să ne învrednicească de mântuire, prin dreapta credință a mărturisirii noastre.

Pr. Adrian Constantin Singureanu

25.02.2020 – Cuvânt de învățătură la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

marți, februarie 25th, 2020

„Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții

la viață veșnică.” (Mt 25, 46)

 

Nu există un mod mai bun de a păși pe calea nevoinței duhovnicești ca aducerea-aminte de judecată; gândul la moarte și judecată ne aduce bună chibzuință, cumpătare, socotirea bună a zilelor noastre: „Învață-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune” se roagă psalmistul (89, 14).

Contextul în care a fost rostită cuvântarea despre judecata viitoare este acesta: ieșind Iisus din Templu, a fost întâmpinat de ucenicii Săi care voiau să Îi arate frumusețile clădirilor. Atunci Mântuitorul le-a zis: „Vedeți toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu se risipească.” (Mt 24, 2) Ucenicii au rămas nedumeriți de cele auzite și au întrebat pe Învățătorul lor: „Spune nouă când vor fi acestea  și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului?” (Matei 24, 2) La această întrebare, Mântuitorul răspunde pe larg: mai întâi, amintește de strâmtorările și de zilele grele ce vor premerge judecății (Mt 24), iar apoi rostește pildele celor zece fecioare și talanților. Învățătura despre judecata viitoare este prezentată tot printr-o alegorie: oile și caprele din staul, pe care păstorul le lasă o vreme să stea împreună, iar apoi le desparte.

Cuvântul Mântuitorului despre judecata viitoare a fost rostit de pe Muntele Măslinilor și este așezat, în contextul evanghelic, în strânsă legătură cu Pilda celor zece fecioare și a talanților, înainte de Cina cea de Taină și răstignirea pe cruce. Temele principale ale acestei expuneri sunt: necunoașterea timpului judecății și a vremii când vine Fiul Omului, permanenta stare de pregătire și starea de fericire respectiv de tristețe ce îi așteaptă pe cei buni și pe cei răi în viața veșnică.

Judecata viitoare va consta mai întâi într-o separare, într-o despărțire a celor buni de cei răi. Judecata va însemna o despărțire; se desparte binele și răul. Dar nu numai binele de rău, ci și cei răi de Dumnezeu. Pe cei buni Hristos îi cheamă să se apropie și să intre în bucuria deplină ce constă în a fi cu Dumnezeu în veci, iar celor răi Hristos le spune: depărtați-vă!, pentru că ei înșiși s-au depărta de Dumnezeu cu faptele lor. Criteriul după care va judeca lumea este unul simplu: faptele iubirii de oameni sau dărnicia omului.

Mântuitorul nu ne cere lucruri extraordinare, ieșite din comun. El nu spune: „În temniță eram și nu M-ați eliberat” sau „bolnav eram și nu M-ați vindecat”. A spus atât: „Nu M-ați cercetat, nu ați venit la Mine.” Atunci când le vorbește de hrănirea celui flămând, El nu cerea mese bogate, ci pe cât era de trebuință. Când vorbește de îmbrăcarea celui gol, nu amintește de haine scumpe, ci doar de haina cea de trebuință după posibilitate.

La judecata viitoare, Hristos va întocmi un act de dreptate: va pune față în față pe egali cu egali, pe bogați cu bogați și pe săraci cu săraci. Bogaților care nu au făcut milostenie le arată pe cei cu averi care și-au agonisit împărăția dând din agoniseala lor milostenie. Săracilor care nu au făcut milostenie, invocând motivul sărăciei, Hristos le va arăta pe cei săraci care au făcut milostenie din puținul lor. Astfel, nu Hristos judecă, ci faptele fiecăruia.

„Cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său.” (I In 4, 21) Fără iubirea pentru aproapele, nu va putea să spună omul că îl iubește pe Dumnezeu. În iubirea de aproapele înveți să îl iubești pe Dumnezeu și iubind pe Dumnezeu îl iubești și pe aproapele tot mai mult. În chipul aproapelui vezi iubirea lui Dumnezeu pentru creația Sa; în chipul aproapelui descoperi iubirea smerită și darnică a lui Dumnezeu care ne cheamă și pe noi să o primim și să o împărtășim. Primind această iubire și oferind mai departe iubire, ne învrednicim de șederea împreună cu Dumnezeu în Împărăția Sa în veșnicie. Aceasta este răsplata preabună a Domnului.

„Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.” (Mt 25, 46) Și osânda și viața cea fericită vor fi veșnice. Veșnicia celor răi va fi însă chinuitoare, căci s-au lipsit de vederea lui Dumnezeu, pe când veșnicia celor buni va fi fericită, căci vor fi cu Dumnezeu și se vor bucura de șederea împreună cu El. Să cugetăm la aceste cuvinte mai ales acum, în începutul urcușului nostru duhovnicesc, pentru a face roade vrednice de iubirea lui Dumnezeu.

 

Pr. Adrian Constantin Singureanu

 

05.11.2019 – Predică la Duminica a-34-a după Rusalii: Pilda fiului risipitor

marți, noiembrie 5th, 2019

Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primește-mă ca pe unul din argații Tăi… (Luca 15, 18-19)”

 

Iubiți credincioși,

Sfânta Evanghelie de astăzi, ca și cea din Duminica trecută, are același rol important de a ne pregăti cu sufletul și trupul nostru pentru nevoința Sfântului și Marelui Post. Dacă Evanghelia din Dumi­nica precedentă ne-a vorbit de păcatul mândriei și importanța covârșitoare a smereniei, cea de astăzi ne vorbește de păcatul cel urât al desfrânării și de puterea mântuitoare a pocăinței. Mare este înțelepciunea Sfinților Părinți! Întâi ne-au pus înainte păcatul mândriei prin care piere sufletul, iar apoi păcatul desfrânării, prin care piere trupul omenesc. Primul păcat săvârșit de Adam se sălășluiește în inima omului și omoară sufletul, iar al doilea stăpânește mintea omului și omoară trupul. Amândouă întâlnindu-se pierd desăvârșit neamul omenesc, arvunindu-i gheena focului de veci. Deci precum sufletul este înrudit cu trupul, tot așa mândria este rudă cu desfrânarea. În majoritatea cazurilor, păcatul desfrânării urmează mândriei. Sfinții Părinți spun într-un glas: „Cela ce pentru lucrarea faptelor bune se înalță, întru curvie a cădea se sloboade” (Cuviosul Ioan Scărarul – Cuv. 4 – Pentru ascultare). Așadar, pentru a fi pregătiți și cu sufletul și cu trupul pentru calea postului, vom vorbi astăzi despre păcatul desfrânării și puterea pocăinței.

           Sfânta Evanghelie ne vorbește despre un om care avea doi fii. Omul acesta este conștiința fiecăruia. Fiul cel mai tânăr este trupul nostru iar fiul cel mare este sufletul. Fiul cel mai tânăr, adică trupul omului , fiind mai slab dorește să guste din toate bunătățile acestei lumi și de aceea eliberat de povara conștiinței, adică tatăl său, pleacă într-o țară îndepărtată, care simbolizează alunecarea  în desfrânare și își irosește averea sa, tinerețea sa, și toate darurile primite, întinându-și sufletul cu această îngrozitoare patimă a desfrânării. După multă vreme, spune pilda, omul rămâne gol de toate darurile sale și în această stare , el resimte o foame  lăuntrică după Dumnezeu, conștiința îl mustră și aflat în pragul deznădejdii își vine în simțiri și se întoarce către conștiința sa. Primirea de către tatăl său, adică conștientizarea stării de păcătoșenie îl apropie de Dumnezeu prin căiță, spovedanie și canonul primit de la duhovnic. În pildă, întoarcerea fiului risipitor este prilej de bucurie pentru tatăl său care îl îmbracă cu haină nouă, cu încălțăminte nouă și cu inel in mâna dreaptă, toate acestea semnificând restabilirea omului prin conștiință și  revenirea la sufletul pierdut. Junghierea vițelului îngrășat reprezintă bucuria lui Dumnezeu pentru căința și întoarcerea celui păcătos și așezarea lui în starea cea dinaintea căderii in păcat.

            Frați creștini,

Păcatul acesta al desfrânării a pus stăpânire din ce în ce mai mult pe poporul nostru credincios. Așa se explică de ce, din ce în ce mai multe familii se despart, apar certuri, bătăi, vorbe urâte, reproșuri, toate acestea fiind roadele desfrânării. Oamenii se justifică prin faptul că nu se mai iubesc ca la început, sunt incompatibili și multe alte scorneli pe care diavolul le strecoară în mintea lor pentru a conserva această patimă pierzătoare de suflet. Iar dacă noi nu-L ascultăm pe Dumnezeu și nu ne pocăim, atunci El, din pragul Bisericii goale sau de pe calea unde ne așteaptă, cu părintească milă se tânguiește prin gura proorocului, zicând: Fii am născut și am înălțat, iar ei s-au lepădat de Mine (Isaia 1, 2), Cunoscut-a boul ieslea stăpânului său… iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine (Isaia 1, 3) și iarăși: Omul în cinste fiind, nu a priceput; alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de mine și s-a asemănat lor (Psalmul 48, 21).Una din cele mai bune căi de părăsire a tuturor dezmierdărilor pământești și de întoarcere la Hristos este calea postului. Pentru că desfrânarea trupului se supune cu nevoința postului, desfrânarea minții se înfrânează cu smerita cugetare, întinăciunea inimii se arde cu văpaia rugăciunii celei curate și cu adânc de smerenie. Iată, Postul Mare ne stă înainte – cale bună, cale sfântă, cale împărătească de pocăință, de întâlnire cu Dumnezeu, de aceea s-a și citit această Evanghelie înainte de începerea postului. Să părăsim deci păcatul cel urât al desfrânării sub toate formele lui. Și împreună cu el să părăsim toate păcatele ca să devenim vrednici de Dumnezeu și de Împărăția Sa, amin!

Pr. Gheorghe Paraschivescu,

Paraclisul Mitropolitan “Madona Dudu”, Craiova

 

05.11.2019 – Predică la duminica a XXXIII-a după Rusalii: Pilda vameșului și a fariseului

marți, noiembrie 5th, 2019

„Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”

Iubiți credincioși,

          Duminica vameșului și a fariseului reprezintă începutul perioadei Triodului. Ea este prima dintre cele patru duminici premergătoare Postului Mare, după care urmează duminica fiului risipitor, duminica lăsatului sec de carne și duminica lăsatului sec de brânză. Este o perioadă așezată de Sfinții Părinți ai Bisericii noastre pentru a reflecta la păcatele noastre, pentru a ne lepăda de patimile și grijile acestei lumi și pentru a ne curăța prin taina sfintei spovedanii în așteptarea Învierii Domnului.

            Pilda vameșului și a fariseului așază în antiteză două personaje aflate la polul opus al societății: pe de o parte, fariseul care reprezenta elita tagmei preoțești și reper în societatea civilă, iar de cealaltă parte, vameșul urât de toți pentru slujba sa și pentru abuzurile pe care le făceau vameșii agonisind averi foarte mari și atrăgând prin aceasta ura concetățenilor lor. Primul, fariseul vine în sinagogă și se așază în locul cel dintâi și cu ochii ridicați la cer se roagă astfel: „Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri sau ca și acest vameș” (Luca 18, 11). Rugăciunea lui trădează mândrie, atitudinea lui este una ostentativă atât la adresa lui Dumnezeu, cât și a semenilor săi. Aparent, el mulțumește lui Dumnezeu, dar din gura lui ies cuvinte pline de îndreptățire de sine și pline de judecată. El uită cuvintele Scripturii care zice: „Cel ce nădăjduiește în Dumnezeu cu inimă îndrăzneață, unul ca acesta este nebun” (Pilde 28, 26). Fariseul mulțumește cu gura sa, dar inima lui este înăbușită de mândrie. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: „Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima” (Pilde 16, 6). Omul trebuie să fie conștient că greșește în fiecare moment în fața Domnului și de aceea trebuie tot timpul să se căiască de faptele sale și să fie smerit. Fariseul nu numai că se laudă, dar și judecă pe toți ceilalți și-i osândește. Opinia sa că este superior oamenilor și mai ales vameșului de lângă el trădează părerea de sine, una dintre fiicele mândriei. Oare cine l-a pus pe el judecător asupra fratelui său, că zice Mântuitorul: „Nu judecați ca să nu fiți judecați, căci cu judecata cu care judecați vi se va judeca și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura”.

            La polul opus se situează vameșul. Acesta este conștient de păcătoșenia sa și se înfățișează în fața lui Dumnezeu cu inima plină de căință și de smerenie, adoptând o atitudine mai mult decât umilă. Așezat în spatele sinagogii, cu capul plecat, acesta își bate pieptul cu pumnii și rostește către Dumnezeu o rugăciune plină de zdrobire sufletească: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!” (Luca 18, 13). Felul în care acesta se prezintă în fața Domnului îl ridică, îl poziționează în frunte pentru că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”, așa cum zice Scriptura. De aceea, Mântuitorul concluzionează că acesta s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul.

            Mândria, păcatul capital prin care Lucifer a devenit din înger luminat diavol întunecat, este cel mai mare din păcatele capitale. Toate celelalte păcate derivă din păcatul mândriei. Mândria îl dezumanizează pe om, îl îndobitocește, îl situează într-o sferă în care el se vede deasupra celorlalți și astfel pierde noțiunea de căință, de smerenie, de îndreptare, se împietrește și ajunge indiferent față de Dumnezeu și față de semeni. De aceea Mântuitorul spune că „Oricine se înalță pe sine se va smeri și oricine se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14).

            Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne călăuzească pașii ca să putem vedea faptele noastre cele rele, să le îndreptăm, să ne pară rău pentru ele și să sporim în lucrarea faptelor bune ca să devenim vrednici de bunătățile cele făgăduite. Amin!

Pr. Gheorghe Paraschivescu,

Paraclisul Mitropolitan “Madona Dudu”, Craiova