Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

04.12.2019 – Inima, plinătate a vieţii spirituale în viaţa poporului iudeu

miercuri, decembrie 4th, 2019

Sfântul Apostol Pavel în epistola a doua către Corinteni-cap.4:16-18 revelează prin forța cuvântului apostolic tensiunea efortului susținut clipă de clipă a întregii noastre ființe cea trupească și cea sufletească:”De aceea noi nu cădem de oboseală.Și chiar dacă omul nostru dinafară se trece,totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește zi de zi.Căci întristările noastre de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă.Pentru că noi nu ne uităm la locurile care se văd ci la cele ce nu se văd,căci lucrurile care se văd sunt trecătoare,pe când cele ce nu se văd sunt veșnice.”Dintotdeauna Biserica a venerat sfintele scripturi și cele vechi testamentare și în special pe cele noi ale”Legământului Euharistic”.Astfel,venerând Însuși Trupul Domnului neîncetat în lucrarea sfintei și dumnezeieștii Liturghii,se dăruiește permanent Trupul lui Hristos-credincioșilor.”Pâinea Vieții”prefăcută la Masa Logosului-Cuvântului rămâne ”hrana cea vie și de viață făcătoare”.Cuvântul profeților și al sfinților apostoli fac permanent auzit la sfintele slujbe în biserica-Mireasa Lui glasul Sfântului Duh,iar propăvăduirea și credința însași,sunt hrănite și călăuzite în mod tainic-imuabil de Însuși Dumnezeu.

            ”Viu este Cuvântul Lui Dumnezeu și lucrător ….”(Ev.4.12) , Cel ”care are putere să zidească și sa dea moștenire pentru toți cei sfințiți .”(Fapte 20.32 și I Tesaloniceni 2.13) De ,aceea toți cei credincioși sunt îndemnați să guste din darurile bogate ale sfințeniei harice,apropiindu-se cu inima curată de masa euharistică a ”Pâinii care s-a pogorât din Ceruri”.Pentru toți fii și fiicele bisericii aici este forța și tăria credinței curate,hrană pentru suflete”Izvorul curat și nesecat al vieții spirituale”. În ebraică Leb –Lebab pentru iudaismul Vechiului Testament inima reprezintă cel mai important organ dintre toate pe care le conține trupul omului.De aceea poate reprezenta în chip autentic pentru credinciosul iudeu, adâncul de taină ,nevăzut al omului.Pentru semiți, inima reprezintă deopotrivă și depozitarul simțămintelor zugrăvite prin nenumărate expresii plastice și simbolice: dragoste, bucurie, dorință, iritare, curaj, inteligență, trufie, amintiri, grijă etc.; elemente pe care le regăsim cu abundență în mulți din Psalmii împăratului și profetului David. Pe de altă parte, inima este și sediul sau centrul gândirii intelectului.Un adevărat înțelept se spune că este acela care se desăvârșește în cuprinderea meșteșugului său,în special aceea care iscusiți fiind în tainele meseriei lor,sunt considerați harismatici pentru că produc lucruri sfinte menite să îmbogățescă și să înalțe catre Domnul inimile,simțirea-cugetele oamenilor.”Tu vei vorbi către cei înțelepți în cuget pe care Eu i-am umplut de duhul înțelepciunii și al priceperii”.( Ieșirea cap.28.3) Adevăratul înțelept este cel înțelept cu inima.Tot asemenea sunt numiți ”cei drepți cu inima”.(Ps.7.11) Sunt cei care se străduiesc să caute și să împlinească virtuțiile,dar mai ales se dovedesc iubitori ai dreptății divine. Către sfârșitul epocii celui de al doilea Templu acest termen Lebab-inimă va fi extrem de folosit și comentat în întreaga literatură ebraică.

            Întreaga psihologie a gândirii iudaice se concentrează pe inimă,centru și motor al întregii existențe umane”Organ central și misterios al vieții […] reprezintă strânsa legătură care exista la semiți, între știință și virtute, între neștiință și păcat, având ca effect așezarea în inimă, a principiului de bază, al faptelor bune și al celor rele.“ Tot în inimă ca centru vital al vieții însă vazut de data aceasta ca loc- topos spiritual, găsim în manuscrisele essenienilor, înscrierile de la Qumrân, nenumărate referiri la acest locaș care conține toate simțămintele. Aici este depozitul- zăcământul simbolic din care izvorăsc principiile vieții morale dar și al celei religioase. Și scrierile rabinice ”se conformează concepției biblice asupra inimii,o înfățișează drept organ fundamental al vieții morale.”

 

BIBLIOGRAFIE:

DICŢIONAR Enciclopedic al BIBLIEI,Humanitas

Pr. Laurenţiu Bozdoc

04.12.2019 – Fiul lui Dumnezeu, fiul ceresc al umanităţii restaurate

miercuri, decembrie 4th, 2019

Patristica în Răsărit începe cu sfântul Justin Martirul și Filosoful, Athenagora, urmând apoi marii  alexandrini de la Clement la Origen, continuând cu marii părinți și dascăli ai lumii, capadocienii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Hrisostomul apoi sfântul Grigorie al Nyssei, Ioan al Raitului – Scărarul, Marele Maxim Mărturisitorul, încheindu-se oarecum o primă etapă a gândirii epocii de aur prin sfântul Ioan Damaschinul; o altă epocă se va deschide la rându-i prin marii învățători și dascăli mistici ai celui de-al doilea mileniu prin sfântul Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila și sfântul Grigorie Palama.

            Temele mari ale gândirii creștine sunt: Dumnezeul Infinit, Atotputernic,care creează din ”nimic-ex nihilo”toate câte sunt”văzute și nevăzute”, chip și asemănare, har și libertate, lumina necreată și energiile harice dumnezeiești care sunt indispensabile pentru susținerea întregului ”firmament existential”. În contrast cu vechile sisteme de gândire ale filosofiei antice păgâne, în care materia lumii preexistă,are o subzistență,o independență și eficacitate proprie,așa cum o prezină spre exemplu Aristotel; în gândirea revelată creştină, a crea şi susţine creaţia este propriu Dumnezeului celui Atoateziditor, Cauză şi Realitate ultimă a tuturor raţiunilor subzistente.Adâncul de Taină al Întrupării nu poate fi înţeles deplin şi nici exprimat în mod corespunzător, căci cele ce ţin de Întruparea Fiului lui Dumnezeu „covârşesc cu prisosinţă şi mintea, şi cuvântul, şi tot auzul, şi înţelegerea“.Totuşi, această mare Taină a Întrupării rămâne inaccesibilă pentru gândirea omului simplu, ea putând fi descifrată fragmentar şi temporar doar de cei cu o bogată experienţă duhovnicească. Întruparea Fiului lui Dumnezeu e un act profund: El ia firea noastră, se face Frate al nostru în Duhul Sfânt, să devenim şi noi fraţi ai Lui, şi fii ai Unicului Părinte Ceresc, în acelaşi Duh cu El, dar în acelaşi timp „aduce cu Sine Treimea şi viaţa – de viaţă făcătoarei Treimi  ne descoperă şi ne împărtăşeşte din Sine viaţa plină de lumină şi de iubire a Preasfintei Treimi”.

Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, numai prin coborârea Fiului lui Dumnezeu la noi şi prin asumarea de către El a condiţiei umane, natura omenească putea fi înălţată. Drept aceea, „să ne dăm pe noi înşine Domnului în întregime ca să-L primim pe El întreg. Să ne facem dumnezei pentru El. Căci pentru aceasta S-a făcut om, fiind Dumnezeu şi stăpân prin fire”.Umanitatea Cuvântului, ipostaziată în El, penetrată de energia Lui, este fundamentul învăţăturii despre îndumnezeirea noastră, aşa de scumpă Sfinţilor Părinţi. Hristos S-a întrupat ca să sfinţească natura umană şi să-i confere posibilitatea îndumnezeirii. Sfântul Atanasie a rezumat astfel această dogmă: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”.Fără coborârea Cuvântului în mijlocul lumii create, nici transfigurarea cosmosului nu putea fi realizată. Omul, după cădere, despărţit de Dumnezeu, zdruncinat în fiinţa sa, nu a mai fost capabil de a se vindeca singur, iar prin căderea sa, el a pus în primejdie şi existenţa cosmosului, desfigurându-se astfel opera lui Dumnezeu, dar, întrupându-Se, Hristos va restabili ordinea cosmică şi va restaura umanitatea noastră luând-o cu totul întru Sine.Prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a deschis pentru toţi oamenii calea de acces la prezenţa şi slava Sa dumnezeiască. Hristos recapitulează în Sine prin firea umană asumată în ipostasul său dumnezeiesc întreaga umanitate şi-i face pe toţi oamenii părtaşi ai Tainei Sale.Fiul lui Dumnezeu, plin de compătimire şi de iubire pentru om, ne revelează bogăţia infinită a iubirii Sale prin întrupare, dar El nu participă numai într-un oarecare grad la suferinţa umană, prin condiţia umană asumată, ci merge până la capăt, asumându-şi toată suferinţa fiinţei umane, sacrificându-Se pentru aceasta, suportând pentru ea moartea şi restaurând-o prin omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi învierea din morţi. Referindu-se la noianul de bunătăţi arătate de Hristos prin întruparea, jertfa şi învierea Sa, această iubire nesfârşită a lui Dumnezeu pentru noi trebuie să ne facă şi pe noi să răspundem cu iubire la iubirea Lui.

Ca o concluzie Sfântul Maxim spune: „după toate acestea, ajunge la Dumnezeu însuşi, cu omenitatea Sa, înfăţişându-Se adică pentru noi, precum s-a scris, în faţa lui Dumnezeu şi Tatăl, ca om, El, Care nu poate să Se despartă niciodată în nici un mod de Dumnezeu. Astfel a împlinit ca om cu fapta şi cu adevărul, prin ascultarea neclătită, toate câte ca Dumnezeu le-a rânduit de mai înainte El însuşi să se facă, realizând tot sfatul lui Dumnezeu şi Tatăl în favoarea noastră, care am zădărnicit prin reaua întrebuinţare puterea ce ni s-a dat de la început, în chip natural, spre aceasta. Mai întâi ne-a unit pe noi înşine în Sine, prin înlăturarea deosebirii de bărbat şi femeie, şi, în loc de bărbaţi şi femei, în care se observă mai ales modul deosebirii, ne-a arătat numai oameni în sens propriu şi adevărat, modelaţi cu totul după El şi purtând nevătămat şi cu totul neîntinat chipul Lui, neatins în nici un mod de vreo trăsătură a stricăciunii; şi împreună cu noi şi pentru noi a îmbrăţişat prin cele de la mijloc, ca părţi ale Lui, toată creaţia şi a unit în jurul Lui între ele, în chip indisolubil, raiul şi lumea locuită, cerul şi pământul, cele sensibile şi cele inteligibile, ca unul ce avea simţire, suflet şi minte ca noi… a recapitulat toate în Sine.‟Evlavia și mirarea sunt cele două stări care animă neîncetat mintea umană. Prima este expresia participării omului la Sacru, a doua, expresia participării omului la cunoașterea lumii; ambele stări – fețe ale aceluiași elan spre Adevăr. Însă aceste fețe, odată cu mersul Istoriei, s-au desprins una de cealaltă sau, mai precis spus, au ajuns să fie separate în anumite conștiințe și civilizații,care nu mai regăsesc astăzi drumul către Cel ce Este Cauză şi Izvor al tuturor câte sunt.

BIBIOGRAFIE :

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi Epistole hristologice şi duhovniceşti, PSB, vol.81, EIBMBOR

Sfântul Maxim Mărturisitorul,Ambigua,EIBMBOR

Preot Ştefan Buchiu,Întrupare şi Unitate,Restaurarea Cosmosului în Iisus Hristos,Ed.Libra

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc

 

04.12.2019 – Filosofia “lucrului practice” şi cunoaşterea prin “Lumina Înţelepciunii” Divine

miercuri, decembrie 4th, 2019

Dacă filosofia încearcă să lămurească lucrurile și să le  demonstreze pe temeiuri strict raționale, adică prin efortul de a dezlega cu ajutorul cugetului omenesc și punându-si întrebări ultime despre temelia celor subzistente și care cad sub simțuri, despre originea și rostul lor ”…creștinismul este religia destăinuită a Dumnezeului Atotputernic și Atoatefăcător, Întrupat și Răstignit pentru mântuirea noastră, care prin moartea Lui, a călcat moartea și pe diavol l-a surpat”. Astfel, mântuirea creștină prin Hristos Domnul, nu poate să fie străină de planul profund al gândirii și cunoașterii. Dacă înțelegerea filosofică antică și modernă a lucrurilor, pornește de la lucruri fragmentare, părți ale creației văzute și încercarea de a le cunoaște prin analiză și înțelegerea modelelor de funcționare și a structurilor interne care le compun și mai ales ceea ce le generează, cum este spre exemplu în cercetarea științifică, cunoașterea creștină începe efortul ”urcușului”prin exercițiile – askesis de despătimire și purificare, trece prin iluminarea întregii structuri psiho-somatice umane pentru a atinge prin dragoste – dar ceresc ”față catre față”cunoașterea lui Dumnezeu.”Cunoașterea din parte,este cunoaștere dar fiind din parte, este prin firea ei inadecvată obiectului spre care tinde. Ea numai îl țintește ridicându-se cu greu din concluzie în concluzie, prin legăturile nevăzute, dar de fier, ale implicațiilor.” Una este ”lumina firească a minții ”animată de o gândire discursivă, să nu uităm totuși că stă sub semnul unor avarii incomensurabile produse de urmările căderii în păcatul originar, care caută prin natura lucrurilor care cad sub simțuri să meargă de la parte la întreg; alta este însă ”Cunoașterea Suprafirescă”la care inima și mintea au acces prin ”lumina înțelegerii – darul credinței”. Întreaga lume ”văzută și nevăzută”lucrare a lui Dumnezeu, are concretețe și subzistă în ea însăși prin cauze și esențe proprii.

”Cele două lumi firească și suprafirească se unesc numai în UnireaIpostatică a Cuvântului divin și în lucrarea lui mântuitoare […] Nici o topire de planuri, este cum s-a spus, Cosmosul lui Aristotel peste care s-a suprapus Dumnezeul creștin”. Prin cunoașterea luminată de credință I se comunică inimii și minții înțelegeri subtile despre Dumnezeu înfășurate în ”haina adevărului”revelat, stimulându-se deschiderea firească către cunoașterea însăși o perspectivă haric –subiectivizată care nu poate exista în afara credinței și care vine din ”înțelegere”. Specific tradiției biblice și patristice este mărturia care subliniază și adeverește constant relația tainică dintre creație și Creator. Dealtfel în ordinea ”profundă a Lumii”se observă o așezare matematic-ierarhică structurată pe modele logice care compun suportul desfășurării întregii existențe. Rațiunea minții umane, autonomă dezlipită de sursa originii ei nu o mai poate desluși, analza și înțelege în finalitatea scopului ei. Pe de altă parte din perspectiva Tradiției bisericii ”….raționalitatea profundă a lumii întemeiată prin Logosul dumnezeiesc  exprimă faptul că  fundamentele realității universului sunt date nu costruite sau inventate de om”.

 

BIBLIOGRAFIE:

P.F.DANIEL Patriarhul BOR,Iisus Hristos,Lumina Lumii şi Raţiunea Creatoare a raţionalităţii Universului,Articol apărut în ziarul Lumina ,18.10.2011

M.Vulcănescu,Posibilităţile Filosofiei creştine,Ed.Anastasia

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc

 

03.12.2019 – Cunoaşterea prin iubirea Divină

marți, decembrie 3rd, 2019

”Logos este dragostea lui Dumnezeu, darul Lui, îndurarea Lui de oameni.” Logos, acest cuvânt întemeietor care umple cerurile și pământul, este Cel ce dăruiește substanță spirituală ființei create, pregătind diversele categorii existențiale pentru împlinirea vocației fiecăreia. Tipurile diverse de analiză,  a concepțiilor religioase sau a filosofiei umane se dovedesc a fi fațete diferite, ferestre prin care fiecare civilizație a privit către ”misterul divin”, încercând să găsească soluții cu privire la întrebările profunde care au covârșit dintotdeauna mintea și inima întregii umanități.          

  Dumnezeieștile răspunsuri au părut uneori că se lasă așteptate îndelung, alteori că nu pot fi găsite în camuflajul manifestărilor care se desfășoară în interiorul spațio-temporal al existenței omenirii pe parcursul intervalic dintre naștere și moarte. Vechii greci, gânditori subtili și sofisticați vor prelua” miticele” concepții despre creația lumii, despre existența și plinătatea ”neschimbătoare”a lucrurilor care sunt cu adevărat. Cunoașterea  tuturor celor ce sunt și ființează, reprezintă ”calea regală” a iluminării, pe un drum care ne apropie de” Izvorul Suprem”din care au apărut toate. Este evident că pentru a înțelege ceva despre manifestările superioare ale Ființei, avem nevoie de un ”Custode-Divin”, Singurul în măsură să lumineze calea pentru orice ostenitor care dorește să guste din preaplinul”insondabil”al Vieții –dumnezeiești.

            ”Cei pentru care duhul Duhului Sfânt nu e necunoscut, știu evident că logica nu e aplicabilă teologiei. Ființa care ne revelează, ne cere să ne distanțăm de logica formală și să recurgem la o logică diferită folosind înseși categoriile Ființei, pe care ne-a descoperit-o Dumnezeu prin venirea Sa.” Aceasta experiență a gustării din categoriile”Ființei care se exprimă pe Sine Însăși,”dezvăluie treapta prin care Dumnezeu a operat în înalta Sa pedagogie divină, redescoperirea Chipului Său în om, înseamnă cunoaștere prin dragoste. În chiar miezul speculativ al gândirii răsăritene acest lucru rămâne un postulat binestabilit pentru linia căutării mistice-spirituale a lui Dumnezeu:”În cadrul tipului răsăritean, pentru care iubirea e subordonată cunoștiinței, în care iubirea ne e decât o cale, un instrument, un mijoc de cunoaștere adâncă”, prin care mintea și inima omului se hrănesc din harul plinătății și frumuseții Duhului Făcător de Viață. Filosoful și gânditorul, mort prea devreme în temnițele comuniste, Mircea Vulcănescu, a fost interesat în studiile sale teologice să dezvăluie tainicele complentarități și moduri ale Cuvântului-Logosului Atoateziditor. ”Cunoașterea e înțeleasă ca o adâncire în ființă ca un contact direct cu ceea ce este, cu acel ”TO ONTOS ON”,ca o depășire a aparențelor înșelătoare, spre a lua contact cu plinătatea neschimbătoare a lucrurilor care sunt cu adevărat”.Modul sau starea în care persoana umană este aptă pentru a recepta curatele energii harice, lumina lui Dumnezeu ce trasfigurează întraga faptură umană, trebuie să tracă mai întâi printr-un proces de trezire și purificare intrând în ”Viață”prin asumarea moral-religioasă a poruncilor dumnezeiești. Odată intrat în acesastă luptă de curățire a tuturor răutăților și patimilor, sufletești și trupești, nu trebuie, decât, să stăruim convinși în ascultarea povețelor duhovnicești ale Părinților iubitori de înțepciune. Lupta cu îngerul răului, pulsiunile dezordonate ale psihicului nostru precum și patimile care ne răscolesc, sunt pe viață și moarte. Fundamentul rațional al existenței noastre implică o relație în cel mai înalt grad între om și Logos-Dumnezeul Iubirii Întrupate,care ne înfiază prin har și locuiește în chip tainic în cei care-L iubesc pe El.

            ”În metafizica creștină, un caracter particular al acestei întrebări, e mai ales considerația că spre deosebire de metafizica laică, nu avem de-a face aici, numai cu mișcări ale sufletului omenesc, ce cad în resortul psihologiei,ci cu realități de ordin curat metafizic. Pentru gândirea creștină,sprijinită pe texte de netăgăduit și pe credința nezdruncinată  a Bisericii, dragostea e Dumnezeu Însuși,adică mai exact Dumnezeu se arată și se apropie de noi ca dragoste iar lumea toată cu lucrurile și temeiurile ei, nu sunt decât produsul acestei Dragoste”. Pentru a răzbate prin toate învelișurile care ”acoperă”Absolutul este nevoie de viață curată-duhovnicească. Lipsa principiilor moral-ascetice nimicesc ”chipul creat al persoanei” și aduc după sine o mutilare, desființare a sensurilor sădite în noi.   ”Toți care duc o viață duhovnicească și apoi o abandonează, rămân stigmatizați și tarați până la moarte, cu patimi grele asupra lor. Aici este ”riscul”vieții duhovnicești ce ”declanșează”focul mistuitor al prefacerilor”. Categoric prin aceste prefaceri harice de înaltă intensitate în fața revelației Logosului , omul are în față plenitudinea ontologică, în care făptura conștientă de propriile dimensiuni intră în ”supunere față de absoluta Superioritate ce costituie cea mai clară expresie, la nivel subiectiv a ”rupturii de nivel” promovată de apariția sacrului.” În fața înălțimii ” misterului-absolut”omul ca persoană trebuie mai întâi să facă gestul de închinare, proaducându-se pe sine ca făptură creată, împreună trup și suflet lui Dumnezeu.  

 

BIBLIOGRAFIE:

M.Vulcănescu, Logos şi Eros, Ed.Paideea

Arhim.Sofronie,Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul,Ed.Deisis

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc

 

03.12.2019 – Chipul unirii Ipostatice al omului cu Dumnezeu

marți, decembrie 3rd, 2019

Cum poate fi omul înţeles,gândit ca ‘IPOSTAS’după Chipul Ipostasului Fiului lui Dumnezeu Celui Întrupat? În limba greacă cuvăntul hypostasis-înseamnă subzistenţa,existenţa în general,entitate creată-concretă.În teologia morală şi siprituală ortodoxă, termenul ipostas, desemnează o persoana, este folosit pentru a caracteriza o persoană. Prin acest cuvânt se exprimă adeseori, căutarea rădacinilor noastre existenţiale, precum şi exerciţiul vieţii creştine în Hristos.

“IPOSTASUL”a devenit prin teologia Părinţilor capadocieni un important instrument conceptual, parte din instrumentarul terminologic utilizat în exprimarea dogmelor fundamentale ale creştinismului: dogma Sfintei Treimi ( Dumnezeu este Unul în fiinţa şi întreit ca Persoane-Ipostasuri ) şi dogma hristologică ( Iisus Hristos este o Persoană – Ipostas în care se unesc două firi,dumnezeiască şi omenească ).Termenul prelungeşte în acelaşi timp, către noi, misterul relaţiei dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh în Sfânta Treime, hrănindu-ne efortul de a putea să ne inţelegem pe noi înşine de a pătrunde în adevărata vocaţie şi sensul nostru de fapturi create “după Chipul şi Asemănarea”Lor. Uimitor este faptul, cum între Persoanele Sfintei Treimi modelul nostru suprem, fiecare Ipostas poartă în Sine”întreaga absolută deplinătate a Celorlalţi doi, fără a-I desfiinţa, fără a-I reduce doar la ‘conţinutul’vieţii Sale, ci şi Însuşi pătrude întreg în Fiinţa Lor, întărind prin aceasta ipostaticitatea Lor”.Omul fiinţa ipostatică, este înzestrat spiritual ca persoana zidita după “Chipul lui Dumnezeu” Cel Întreit în Persoane, să poarte în sine natura umană în întregul ei fără să înlature celelalte persoane, pătrunzând în viaţa lor”ca şi conţinut esenţial al ei, prin aceasta întărind personalitatea lor”. Primul mare sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, deşi nu precizase foarte clar termenii dezbaterilor asupra cărora s-a concentrat acest sfânt şi dumnezeiesc conciliu, prin meritul marilor teologi capadocieni şi prin precizările lor care se vor generaliza în biserică, apar inţelegeri esenţiale pentru teologia trinitară şi hristologică dezvoltate ulterior.Termenul”OUSIA”-desemnează esenţa comună: dumnezeirea, iar “HYPOSTASIS”-exprimă subzistenţa personală […] Fiinţa comună la care participă persoanele este tot atât de reală, ca si entitaţile personale ipostatice. Deci Dumnezeu este o unitate de Fiinţa şi Treime de Ipostasuri. Distincţiile sau proprietăţile ipostatice arată relaţiile interne de origine, nu o separare în dumnezeire”. Conţinutul întregii zidiri umane îşi gaseşte ecoul şi dobandeşte vocaţie cerească prin raportarea în “duh şi adevăr” la înţelesul poruncii Fiului lui Dumnezeu:”Fiţi voi dară desăvarşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desavârşit este.” Mt.5.48 O singură fiinţa a tuturor trupurilor zidite, într-o mulţime de ipostasuri–Vieţi (existente).Lumina dumnezeieştilor descoperiri ale revelaţiei supranaturale, dezvăluie concepţia cea mai înainte de veci a lui Dumnezeu, în care omul nu poate rămâne înţepenit în firea necuvântatoarelor decât cu riscul de a pierde pentru totdeauna slava celei de a doua naşteri întru Hristos, întru Împaraţia cea neclătita. Cel care se va “deşerta” pe sine, golindu-se de egoismul însingurat al fiinţei sale,urmându-l pe” Cel Întrupat”intră în focul iubirii care îmbrăţişeaza întreaga creaţie.”Creştinul se dăruieşte pe sine fără rămăşiţa celorlalţi iubiţi ai lui; mai întâi de toate lui Dumnezeu, iar apoi în puterea Duhului Sfânt tuturora. Deşertându-se pe sine în această iubire, el se transcende pe sine însuşi; dragostea traieşte în – celălalt, iar nu în iubirea de sine; cei iubiţi alcătuiesc viaţa lui. Însă trăind în celălalt persoana – IUBIREA- nu încetează a fi ea însăşi”. Rolul de bază în actul cunoaşterii lui Dumnezeu îi revine credinţei, singura care poate cuprinde sensul tainic, lăuntric al realitaţii spiritual.            Taina Întrupării Fiului Ceresc devine temelia întregii înfăptuiri a demnităţii primordiale la care omul este chemat, chiar mai mult, aceasta legătura divino-umană nu încetează în veac; mărturie vie teologhisită şi de formulările prin inspiratia Sfântului Duh şi de către părinţii sinodului al IV-lea  Chalcedon- în anul 451: în Hristos există o singură Persoană în doua firi unite în mod”neamestecat şi neschimbat; nedespărţit şi neâmpărţit”.

Atunci când Părinţii sinodali au arătat că Hristos e alcătuit din suflet raţional şi trup, au avut în vedere erorile de gândire formulate de Apolinarie din Laodiceea trăitor în veacul al IV-lea. A fost format la şcoala de gândire a filosofilor din Alexandria, el afirmând înainte de toate unitatea lui Hristos. Contrariat fiind, de dualitatea existenţei celor două naturi în Hristos, divinul şi umanul, încearcă să reconcilieze această învăţătură într-un mod propriu.El afirmă “că două lucruri perfecte nu pot deveni unul”,adică amândouă se pot uni pentru a forma o a treia natură, desigur şi aceasta să conţină în ea însăşi atributul perfecţiunii.“Omul se desăvârşeşte prin intelect; prin urmare era limpede că Hristos nu a avut un nous omenesc şi pentru a deveni unitatea Sa, spiritul uman este înlocuit în El de Logosul divin. Astfel Cuvântul uneşte dumnezeirea cu o umanitate incompletă, divinitatea completând umanitatea”.

”Chalcedonul eludează problema facând distincţie între persoană şi natură. Acestă distincţie a stabilit libertatea persoanei în contrast cu întreaga natură, permite afirmarea celor două principii perfecte, unitate ce nu aboleşte, ci confirmă proprietaţile fiecărei naturi. Natura umană îşi apără plinătatea în Hristos, ea nu este mutilată ci împlinită de persoana care o enipostaziază şi care aici nu este creată, ci este dumnezeiască. Logosul nu înlocuieşte nici un element al naturii umane; El este Persoana, care şi-o asumă în totalitatea ei.”          Prin urmare întreaga gândire patristică va afirma cu tărie că „ ceea ce Dumnezeu nu a asumat nu poate fi mântuit”.

Hristos este pe deplin Om desăvârșit, trup și suflet rational în același timp.”Sufletul rational”este identificat și de către Parinții Bisericii cu nousul; el se deosebește de trupul însuflețit, care la rândul lui poate fi despărțit în trup si suflet viu. ”Dihotomia Chalcedonului reafirmă trihotomia paulină și tradițională a trupului, sufletului și spiritului”.”Amprenta”ca semnătură directă și semn al lui Hristos pe Chipul Creației, poate fi înțeleasă și asimilată profund când este gândită ca manifestare a iubirii absolute. Tocmai acest tip de relație ne interzice”supra-dimensionarea eroic-supraumană semidivină, a umanității Lui ( așa cum au făcut-o vechea gnoză și arianismul și înclină să o facă până astazi o hristologie bineintenționată dar neluminată ) și odată cu aceasta obscurizarea manifestării reale a iubirii”.Dumnezeu Cel viu al Bibliei” viu este Dumnezeu”vechiul adagiu profetic testamentar, este Absolutul; Dumnezeu Căruia ne putem adresa în intimitatea rugaciunilor înălțate către El. În Biblie se găsește temeiul ultim și ireductibil al Celui care este Absolut și Personal. În revelația deplină a creștinismului și cu atât mai mult strâns legată de aceasta se ivește o altă deschidere în cunoașterea umană și anume: Dumnezeul iudeilor este”Deus Absconditus”care își ascunde adâncul tainic al naturii Sale, și învăluit în haina de lumină inaccesibilă deocamdată, nu putea fi ”vazut”de făptura umană fără ca aceasta să nu moară. Tresătura definitorie pentru manifestarea Sa este severitatea autorității Sale, iar numele Său nu poate fi încă pronunțat.”Între această înspăimântătoare monadă divină și creatura smerită nu sunt posibile nici reciprocitatea adevărată, nici întâlnirea față către față. De la Dumnezeu vine vorbirea, Cuvântul, iar de la om vine doar umilința supunerii și a credinței.”Teologia”în sensul propriu, în care este înțeleasă de Părinți rămâne ascunsă pentru Israel”.”Viața divină în manifestarea Persoanelor dumnezeiești le rămâne inaccesibilă, este un monoteism în care nu este negat caracterul personal al lui Dumnezeu. Pe de altă parte lumea veche păgână, nesemită, a filosofilor, tronează un monoteism  metafizic, care anticipează, adulmecă și simte natura unui Absolut-Etern. Accesul către ”Acesta”este posibil doar prin moartea trupului-odată cu dispariția persoanei, care la rându-I se resoarbe în acest ”inefabil-etern”.Odată cu Întruparea-Cuvântului dumnezeiesc și asumarea firii umane de către El în deplinătatea ei, mai puțin starea de păcat, omul este eliberat de orice fel de limitare fie cea a unui monoteism extrem în care ”Persoana divină”este inaccesibilă, sau a tipologiilor-misticilor de sorginte extrem-orientale și a metafizicilor filosofice în care cunoașterea lui Dumnezeu se dovedește imposibilă.”Cuvântul”lui Dumnezeu nu este un simplu mijloc de comunicare-relaționare către persoana creată, ci își dezvăluie în lumina harului necreat prezența și lucrarea Sa.Astfel prin comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi, natura divină nu mai este dincolo de persoană și se revelează umanitații printr-o comuniune personal. Toate aceste dezvăluiri ale ”Iubirii-Întrupate”sunt extrem de greu de înțeles dacă sunt private doar într-o notă culturală; se lasă cunoscute doar în lumina înțelepciunii Cuvântului revelat: in Hristos și prin Hristos. De nenumărate ori în istoria greu încercată a mileniilor care s-au scurs peste neamurile pământului”împlinirea și desăvârșirea în Hristos a adus ”scandal”și ”nebunie”: -”Scandal pentru iudei ”- cum ar putea Dumnezeul unic, transcendent, fără niciun numitor comun cu omul să aibe un Fiu, El Însuși Dumnezeu și totuși om , umilit și rastignit?-”Nebunie pentru elini”- cum ar putea Absolutul impersonal să se Întrupeze într-o Persoană? Cum ar putea veșnicia să intre în timp ? Cum ar putea deveni  Dumnezeu, acel ceva cu care omul nu se poate uni fără a-l transcende?Așadar creștinismul împlinește și”scandalizează”în același timp.”Însă oricare ar fi atitudinea ”elinilor”sau a iudeilor”care îl neagă pe Hristos, în biserică adică în Trupul Cuvântului care vindecă totul, reânvie, purifică și pune fiecare adevăr la locul cuvenit, n-ar trebui să fie nicio deosebire între elini și iudei.” Ca un ecou prin veacuri, reținem că unul din canoanele pronunțate la sinodul de la Chalcedon 451, poruncea monahilor să rămână în chiliile lor, iar acolo în deplină ascultare să învețe să cultive isihia și să înmulțescă  rugăciunea smerită  ( coborârea minții în inimă ).Pentru că progresul spiritual este lent, conform structurii naturale a fiecăruia, acel om tainic ascuns în inimă pe care îl evocă sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni este chiar ”Duhul”. El se naște și crește în ființa psiho-somatică a omului credincios.”Lucrarea sfințitoare a Duhului precede orice act în care spiritualul se întrupează, devine hristofanie”. Mersul la Biserică , rugăciunea către Dumnezeu, păzirea sfintelor porunci, faptele bune săvârșite și abținerea de la răutați, rugăciunea, postul și efortul privegherilor nu sunt în sinea lor scopul vieții depline în Hristos ale creștinului.”Deși mijloace necesare pentru efortul duhovnicesc de zi cu zi al fiecăruia, adevărata împlinire a vieții creștine constă în dobândirea Duhului lui Dumnezeu ”a harului Duhului Sfânt”.

 

BIBLIOGRAFIE:

(Sinodală) 1914-Biblia adică dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a celei Noi,Ed.Sf.Sinod Tipografia Cărţilor Bisericeşti

Sofronie Arhimandritul-Naşterea întru Împărăţia cea neclătită,Ed.Reîntregirea,Alba Iulia

Pr.prof.dr.Ioan Bria – Dicţionar de Teologie Ortodoxă,Ed.IBMBOR

Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă,Ed.Enciclopedică

Paul Evdokimov- Prezenţa Duh Sfântului în tradiţia ortodoxă,Ed.Anastasia

 

Pr. Laurenţiu Bozdoc