Arhiva pentru categoria ‘Manastiri si Biserici din Oltenia’

10.03.2017 – Monumente istorice eclesiale în Arhiepiscopia Craiovei: Biserica „Sfântului Nicolae” de la Oltenu de Gorj

vineri, martie 10th, 2017

Între multele activități pe care Parohia gorjeană Olteanu le propune, una dintre cele mai importante constă în restaurarea bisericii-monument, locaș de cult cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae. Pentru a realiza acest lucru, avem nevoie de oameni dedicați care cunosc istoria bisericii și care doresc să redea locului frumusețea de odinioară.

Am considerat că este necesară alcătuirea unei prezentări istorice scurte care să aducă un plus de informație pentru cei care vor dori să afle mai multe despre trecutul bisericii noastre, dar și despre ceea ce dorim să facem în prezent. Fără a avea pretenția unei monografii academice, rândurile următoare vor avea la bază două surse de informație importante, anume pisania bisericii și o scurtă monografie scrisă de către preotul Aureliu Frățilă în anul 1972.

Parohia Olteanu aparține de comuna Glogova, în prezent comună a județului Gorj. Spun aceasta pentru că înainte de anul 1968, comuna Glogova, situată pe linia Baia de Aramă (Apa Neagră) și Motru, aparținea de județul Mehedinți. O simplă accesare a unei hărți online va prezenta comuna noastră la limita dintre cele două județe oltenești, Mehedinți și Gorj. În prezent comuna Glogova are în componență următoarele sate: Glogova, Cămuiești, Iormănești, Olteanu, Boghicești și Cleșnești, biserica la care face referire titlul fiind localizată în satul Cleșnești. Avem astfel comuna Glogova, din care fac parte satele, printre altele Olteanu, de unde denumirea parohiei, precum și satul Cleșnești, unde se află ridicată biserica „Sf. Nicolae”.

Prezentare istorică

Din pisania Bisericii, aflăm un amănunt important care ne permite să datăm anul zidirii bisericii, anume numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cel care a reușit să realizeze unirea Principatelor Române la anul 1859. Astfel, se consideră ca an al ridicării al acestei biserici anul 1864, cu lucrări de finalizare și sfințire în anul 1865. Există o anume poveste consemnată în monografia amintită mai sus, dar și în tradiția populară. Printre altele, trebuie menționat că locul pe care este amplasată biserică a reprezentat un subiect de dispută între cei care au avut inițiativa construirii bisericii, anume preotul Constantin Grasu și boierul Matei Păunescu, și cel care deținea terenul, un anume preot Pătru. Deși acesta refuzase să își dea acordul pentru donarea terenului, se susține că într-o oarecare zi un număr de 300 de care de piatră s-au așezat pe acest teren tocmai pentru a nu pierde ocazia de a ridica biserica. Monografia consemnează că acest Pătru a fost convins de un judecător de la Baia de Aramă să doneze acest teren pentru că în esență această biserică va rămâne peste ani ca un bun al tuturor. Așadar, lucrările au început și s-au strâns multe ajutoare, atât de la anumiți boieri, dar și de la localnicii satului și ai comunei, dar și de la oamenii din zonele vecine. Piatra de var a fost adusă din munte cu carele și arsă în cuptoare construite în aproprierea terenului unde se construia biserica. A fost adusă și piatră pentru a zidi temelia, iar scândura de lemn care s-a folosit la acoperișul bisericii s-a cumpărat din Peșteana de Vulcan, județul Gorj. Tot satul a fost mobilizat în vederea transportului materialelor, mai ales la cel de cărămidă, unde se estimează că s-au folosit câteva zeci de mii. Evident, femeile din sat au fost cele care s-au ocupat cu gătirea mâncării pentru cei care munceau la ridicarea bisericii. Biserica a fost sfințită în anul 1865, în Duminica Tomii, parcă o aluzie gestul de neîncredere al Apostolului Toma că Hristos Domnul a înviat din morți. Noi credem că fericiți au fost cei care nu au crezut că biserica va fi gata așa repede și au văzut cu ochii lor și au auzit cu urechile lor slujba sfântă de târnosire a acestei bisericii închinate Sfântului Ierarh Nicolae. Foarte important de reținut că tradiția satului și a comunii de a organiza sărbătoarea locală la Duminica Tomii de aici își are originea. De asemenea trebuie consemnat anumite personalități, fără de care construcția bisericii ar fi fost imposibilă și anume preotul Constantin Grasu (menționat ca primul preot al acestei bisericii, căruia i-a murit soția și fiul, motiv pentru care s-a dedicat proiectului zidirii bisericii), boierul Matei Păunescu și familia sa, boierul Gheorghe Popescu și familia sa. Fără îndoială că toți care au ajutat, mai mult sau mai puțin, la zidirea bisericii pot fi trecuți și pomeniți în rândul ctitorilor. Remarcabil și gestul unuia dintre zugravi care ar fi ajutat cu o sumă de 10 galbeni, o sumă deloc de neglijat la acea vreme.

Preoți slujitori peste ani

În fiecare duminică ne rugăm înaintea Bunului Dumnezeu pentru cititorii acestei bisericii, care și pentru cei care au slujit, mai mult sau mai puți, la altarul acesteia. O trăsătură aparte care m-a marcat atunci când am căutat să văd care sunt acești preoți slujitori rămâne faptul că majoritatea au avut parte de o slujire îndelungată în această parohie. Din această categorie nu fac excepție nici eu în calitate de slujitor de aproximativ 20 de ani la această parohie. Monografia consemnează următori preoți: Constantin Grasu (considerat și ctitor principal), Gheorghe Popescu (reprezintă excepția, slujind doar un an, după care a murit, s-ar părea, otrăvit), Ion Păunescu (avem informația că a slujit 52 de ani și că în anul 1940 a murit, iar următorul preot a fost numit în anul 1932, ceea ce înseamnă că a devenit slujitor al bisericii noastre în jurul anului 1880, deci la 15 de ani după ridicarea bisericii), Aureliu Frățilă (autor al monografiei amintite deja, slujitor de la 1 iulie 1932, trecut la cele veșnice în jurul anului 1985). În perioadă neacoperită de monografie și până în prezent, parohia a avut ca preoți pe: Modoran Gheorghe (începând cu anul 1986, după ce o scurtă perioadă de timp după moartea părintelui Frățilă parohia a avut preot suplinitor) și Alexandru Cocîr (din iunie 1997 până în prezent).

Diferie lucrări de restaurare

La aproape o jumătate de veac după ridicarea bisericii, au fost necesare anumite lucrări de restaurare, care au constat în pardosirea cu scândură de brad a interiorului, precum și acoperea bisericii cu tablă, inițială acoperită direct cu scândură. Aceste lucrări au avut loc în timpul părintelui Ion Păunescu. Următoarea lucrare de consemnat constă în achiziționarea unui clopot nou, cel vechi fiind reținut de către soldații germani în timpul Primului Război Mondial (1914-1918). În timpul preotului Frățilă sunt consemnate două momente de reparație, anume refacerea gardului bisericii, precum și schimbarea tablei de pe turlă și vopsirea tablei de pe restul bisericii, această din urmă lucrare fiind susținută de prefectura județului Mehedinți, la cerea primarului Constantin Păunescu, care era și cântăreț bisericesc. Am menționat deja că înainte de anul 1968, comuna Glogova și inclusiv satul Cleșnești, unde este biserica noastră, a aparținut din punct de vedere geografic și administrativ de județul Mehedinți, ulterior atașată județului Gorj.

Viaţa parohiei astăzi

În prezent, biserica „Sf. Ierarh Nicolae” se află într-un amplu proces de restaurare a zidurilor de susținere, a acoperișului, dar și a picturii. Fiind cuprinsă în lista monumentelor bisericești din România, lucrările de restaurare sunt supravegheate și finanțate printr-un program special dedicat monumentelor istorice bisericești. Lucrările s-au demarat deja și nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar și prin implicarea tuturor, să finalizăm acest proiect într-un timp cât mai scurt, pentru ca la resfințirea bisericii, în prezența Înaltpreasfinţitului Părine Mitropolit Irineu Popa, să atingem și noi sentimentul acelora care au ajutat și au fost prezenți la sfințirea din anul 1865.

Pr. paroh Alexandru Cocîr

01.03.2017 – Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Veleşti

miercuri, martie 1st, 2017


Parohia Veleşti, din comuna Murgaşi, este aşezată la nord de oraşul Craiova (circa 47 km) pe direcţia Veleşti, Balota, Murgaşi, Motoci. Tradiţia spune că numele localităţii vine de la protoiereul Ion Velescu, originar din aceste locuri.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Veleşti a fost temeluită în anul 1931. Sfântul locaş a fost construit în perioada interbelică, pe un teren donat de familia Nicolae Soceanu, cu ajutorul parohienilor. Lucrările au stagnat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind reluate între anii 1951-1952. În această perioadă s-a făcut şi pictura de către zugravii Ghiţă Bărbulescu de la Tismana şi Belgun din Craiova. Slujba de sfinţire a fost săvârşită la data de 12 octombrie 1952 de vrednicul de pomenire Mitropolit Firmilian Marin. Din soborul de slujitori amintim pe Grigore Marinică, preotul paroh, şi protoiereul Ion Velescu.

Detaliile tehnice impresionează în ceea ce priveşte dimensiunea, lungimea sfântului locaş fiind de 25 metri şi lăţimea de 12 metri. Construcţia este sub formă treflată, împodobită cu o turlă impunătoare. Catapeteasma este construită din material lemnos, cu baza de rezistenţă din tencuială, cu patru spaţii decorate pentru icoanele împărăteşti. Naosul prezintă prin construcţie două abside, turla (cu 10 ferestre verticale), iar pronaosul are boltă sub formă de arcă, cu despărţire (la cafas). Pronaosul este separat de pridvor printr-o uşă despărţitoare. Tot în pridvor se mai găsesc şi două camere confesionale. În anul 2006 au fost făcute câteva lucrări de reparaţii şi consolidare a temeliei.
După 46 de ani de slujire preoţească, preotul paroh Grigorie Marinică s-a retras la data de 1 octombrie 1974. Pe perioada slujirii sale a fost ajutat de cantorii Ioan Ciobanu şi Nicolae Soceanu. Între 1974 şi 2004, timp de 30 de ani, slujirea preoţească a fost oficiată de către nepotul părintelui Marinică, preotul Dumitru Popescu, care s-a pensionat în 2004. Din mai 2004 până în noiembrie 2004, parohia a fost suplinită de pr. Vasile Dumitru, iar din 20 noiembrie 2004 este preot paroh Ioan Ciobanu.

16.12.2016 – Istoricul bisericilor din Parohia Malu Mare

vineri, decembrie 16th, 2016


A. Date legate de aşezare:

Parohia se află situată în partea de sud-est a oraşului Craiova, în partea stângă a râului Jiu, pe şoseaua Craiova Bechet, la 10 km de reședința de județ și se învecinează la vest cu oraşul Craiova, în nord cu nou înființată comuna Cârcea (Coșoveni), la est cu satul Secui dependent de comuna Teasc, iar la sud cu râul Jiu.

De-a lungul timpului așezarea s-a format în etape succesive prin migrația populației din cătunul Vârâți, supus inundațiilor Jiului.

Parohia este formată din satele Malu Mare şi Malu Mic. Statistic suprafața comunei „în anul 1982 era de 2805 ha. Moşii se găsesc în satele: Malu Mare, aparținând lui H. Canrea şi locuitorilor”(1).

Conform aceleiaşi surse istorice așezarea avea „în anul 1982, 699 de locuitori, din care 62 de case şi 100 de bordeie; în anul 1912, 96 de locuitori aşezaţi în 199 de clădiri locuite; în anul 1930, 4100 locuitori; în anul 1956, 5133 de locuitori; în 1966, 5652 de locuitori; în 1977, 6238 de locuitori, iar în anul 1992, 5094 de locuitori” (2).

Actualizând această evoluție demografică putem înregistra o evoluţie pozitivă până în anul 1990 după care începe un uşor recul. Astăzi în parohia Malu Mare trăiesc un număr de 4000 de suflete. Declinul s-a datorat scăderii natalității şi migrației în alte zone. Cu toate aceste însă material aşezarea a cunoscut o dezvoltare accelerată datorită părții geografice şi așezării ei în imediata apropiere a orașului Craiova. Ultimele două bordeie au fost vizibile până în anul 1988. Astăzi majoritatea locuitorilor fiind proprietari unor case frumoase, iar în ce priveşte situaţia economică în cadrul comunei funcționează multe societăți comerciale, o grădiniță, o școală cu clasele I-VIII, şi un liceu cu profil agricol pentru clasele XI- XII. Comună este dotată cu dispensar uman, în care activează doi medici de familie, şi două farmacii. Primăria comunei beneficiază de căi de acces moderne (D.N 55), care străbat comuna de la un capăt la celălalt, ulițe pietruite, apă curentă etc.

B. Date legate de bisericile parohiei Malu Mare:

Viaţa spirituală a locuitorilor din parohia Malu Mare este cunoscută îndeaproape odată cu dezvoltarea așezării care a avut loc în sec XX.

Biserica cu Hramul Sf. Mare Mucenic Dimitrie este biserica atestată documentar, fiind construită între anii 1941-1945, din contribuția enoriașilor, iar „din anul 1943 Malu Mare a devenit parohie de sine stătătoare, deşi încă din anul 1935 se crease un post extrabugetar la parohia Preajba pentru filia Malu Mare”(3).

Aceasta este o biserică modestă aşezată în central satului, în dreapta șoselei Craiova-Bechet, în imediata apropiere a cimitirului. Inițiativa construcției i-a aparținut Pr. C. Dinu care a funcţionat ca paroh la această biserică. Biserica este construită în formă de corabie, are o lungime de 17 metri, cu o lăţime de 6 metri, iar înălțimea până la boltă este de 5 metri. Are o turlă aparentă construită din lemn şi îmbrăcată cu solzi de tablă. Astăzi biserică deserveşte ca şi capelă pentru cimitirul din preajma ei.

C. Hotărârea enoriașilor parohiei de a închina un nou locaș de închinare:

Terenul pe care a fost construită biserica cu hramul Sf. Împăraţi Constantin și Elena a fost donat de familia Ştefan şi Nely Cherciu, în anul 2007, iar piatră de temelie a fost pusă în anul 2009, luna august, ziua 22, prin cuvenită rânduiala de binecuvântare oficiată de către Î.P.S. Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, cu osârdia şi osteneala preotului paroh Pungociu Ion. Biserica este zidită din cărămidă, acoperită cu table de cupru, tocaria şi ferestrele tip termopan, iar pardoseala este din marmură.

Arhitectura bisericii este reprezentativă, îmbinând stilul bizantin şi brâncovenesc, conform proiectului întocmit de arhitectul Miereanu Mihai. În mare parte fondurile necesare ridicării, finisării şi împodobirii sfântului locaş a fost suportate de către Consiliul Local al comunei Malu Mare, a enoriaşilor parohiei, precum şi a Ministerului Culturii şi Cultelor.

Pictura a fost realizată în tehnica frescă, de către tinerii şi talentații pictori, Emanuel şi Cristina Soos. Slujba de sfințire s-a săvârşit în ziua de 29 mai 2016, de către Î.P.S. Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

Note:

1. Dicționar istoric al localităților din Jud. Dolj, Academia Română, Vol. D-M, Editura Alma, Craiova, 2004, pag. 306.

2. Idem.

3. Biserici Doljene –File din Istorie, A.T Firescu, I-A, Pătuleanu, p. 169.

Pr. Ion Pungociu,

Parohia Malu Mare, judeţul Dolj

16.12.2016 – Sfântul Vasile cel Mare, apărător al dreptei credințe și mare ierarh al Bisericii

vineri, decembrie 16th, 2016

Epoca în care a trăit Sfântul Vasile cel Mare are în componența ei o perioadă de mare prăbușire. Din ea nu lipsesc nici prefacerile sociale specifice timpului. Păgânismul a fost biruit, dar nu definitiv, acest lucru întâmplându-se abia după Iulian Apostatul. Într-o epoca precum aceasta s-a născut și a trăit Sfântul Vasile cel Mare. Prin activitatea sa, el s-a dăruit total Bisericii sub toate aspectele ei. Atât părintele capadocian, cât si ceilalți Sfinți Părinți pot fi numiți apărători ai celor oprimați. Prin cuvântul său s-a dovedit a fi un renumit organizator și propovăduitor al operelor de asistență socială. Marele ierarh a urmat îndemnul Sfântului Apostol Petru, ducând o viața de urcuș duhovnicesc continuu. Din marile frământări ale vremii a ieșit in evidență personalitatea sa complexă. Acest lucru s-a evidențiat și în scrierile sale. Veacul al IV-lea reprezintă pentru Biserică o perioadă în care scriitorii bisericești, prin activitatea lor, au pus bazele dezvoltării și înfloririi creștine. Între acești scriitori bisericești se numără și Sfântul Vasile cel Mare.

S-a născut în anul 330, într-o familie evlavioasă din Cezareea Capadociei. Temelia educației a fost pusă în sânul familiei. Bunica sa, Macrina, mama Emilia și tatăl său, Vasile, au avut un rol important în formarea tânărului Vasile. Datorită inteligenței sale și dorinței de a-și îmbogăți cunoștințele, a frecventat anumite școli din Cezareea, Constantinopol, Atena. Aici a avut ocazia să-i asculte pe iluștrii profesori de retorică Libanus, Prahaeresius și Himerius. Primul dintre ei este cel care l-a remarcat pe Sfântul Vasile cel Mare și față de care a avut tot restul vieții o prețuire aleasă. Părintele capadocian a ajuns să studieze literatura, magistratura și știința. După terminarea studiilor, el predă retorica pentru scurt timp, apoi a renunțat la înaltele trepte ale magistraturii în favoarea lui Dumnezeu. Mai târziu a primit botezul, iar apoi a vizitat marile mănăstiri din Egipt, Palestina și Siria. La întoarcere s-a stabilit  în singurătate la Anesi. Sfântul Vasile cel Mare își câștigase numele de ,,legiuitorul monahismului răsăritean”. În 364 Eusebiu, mitropolitul Cezareei, l-a convins pe Sfântul Vasile cel Mare să devină preot.

Datorită admirației credincioșilor față de cultura marelui predicator, invidia episcopului l-a silit pe Vasile să se retragă din nou în singurătate, însă din cauza luptelor intense între ortodocși și arieni, Eusebiu de Cezareea a fost obligat să-l recheme. Reîntors, Sfântul Vasile cel Mare a intervenit în arena luptelor doctrinare și astfel i s-a adus titlul de unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. A continuat să studieze cu pasiune, învățând pe credincioși cuvântul lui Dumnezeu.

Ar fi incorect să vedem în Sfântul Vasile cel Mare numai un administrator și organizator bisericesc. El rămâne un mare teolog. Sfântul Grigorie de Nazianz dă mărturie de faptul că  scrierile sale era foarte apreciate de contemporanii săi atât pentru conținut, cât si pentru forma lor. Ele includ tratate dogmatice, ascetice, pedagogice și liturgice, alături de un număr mare de predici și epistole. Din fericire, opera lui s-a păstrat fără a suferi mari pierderi de-a lungul secolelor. Marele Părintele capadocian a întocmit Liturghia care-i poartă numele și care este una din cele mai sfinte podoabe ale cultului ortodox. Fiind convins că orice credincios care se împărtășește cu Trupul și Sângele Mântuitorului are nevoie de o pregătire specială, a alcătuit două rugăciuni, care se citesc înainte de dumnezeiasca împărtășire, și alte două, care se citesc după împărtășire.

Activitatea scriitoricească este deosebită. A avut o contribuție însemnată în apărarea dreptei credințe și prin operele sale dogmatice „Împotriva lui Eunomie” și „Despre Sfântul Duh”. Învățăturile ascetice reprezintă alt capitol din bogăția operei Părintelui capadocian: ,,Învățături morale”, ,,Reguli mari și mici”, ,,Despre judecata lui Dumnezeu”, ,,Despre credință”, ,,Epitimii”, ,,Constituțiile ascetice”. În opera Sfântului Vasile își fac loc și omiliile sale: 9 omilii la Hexaimeron, 13 omilii asupra Psalmilor, Comentariu la Isaia și cele 24 de cuvântări. Colecția patristică Migne cuprinde catalogul scrisorilor Sfântului Vasile cel Mare, scris în limba latină, care are 366 de epistole. Cele scrise înainte de arhipăstorire, între anii 370-378, sunt cele mai importante din punct de vedere doctrinar, misionar și canonic și redau lupta viguroasă a Sfântului Părinte pentru apărarea dreptei credințe și a unității bisericii. Mai pot fi menționate aici si cele trei scrisori canonice: Canonica prima, Canonica secunda și Tertia canonica, care, de fapt sunt răspunsuri date tânărului episcop Iconiu, între anii 374-375.

Părintele profesor Ioan G. Coman spune despre corespondența Sfântului Părinte că este ,,cea mai eleganta operă, sub raportul stilului și al fineței spiritului”. Toate aceste opere și scrieri ale sale reprezintă o mare bogăție pentru întreaga creștinătate, drept pentru care s-a păstrat până astăzi conținutul lor. Întreaga creștinătate se poate bucura azi de profunzimea operei Sfântului Vasile cel Mare.

Pr. Alexandru Florin Sichim,

Parohia Toceni, judeţul Dolj

04.11.2016 – Mănăstirea Vatopedu – perla Sfântului Munte Athos

vineri, noiembrie 4th, 2016

După Țara Sfântă, cel mai important loc pentru lumea creștin-ortodoxă este Sfântul Munte Athos, o mică peninsulă în marea Egee, cu suprafață de 339,5 km2, care împreună cu alte două mici peninsule, Sitonia și Casandros, este legată prin câte o fâșie de pământ de peninsula Calcidică. Peninsula atonită se întinde de la nord-vest spre sud-est, având o lungime de circa 30 km și lățimea medie de 12 km.

Muntele Athos este o republică monastică, are regim administrativ autonom în cadrul Greciei. Astfel, Sfântul Munte se conduce după un regulament monastic elaborat de Comunitatea celor 20 de stareți și recunoscut de Patriarhia Ecumenică și de guvernul de la Atena. Printre alte prevederi în Regulament, se menționează interzicerea sub afurisenie a intrării femeilor în Sfântul Munte.

În Muntele Athos se află 20 de mânăstiri mari sau împărătești, cu aceleași drepturi egale. În ordinea ierarhică și istorică, acestea sunt: Marea Lavră, Vatopedu, Iviru, Hilandar, Dionisiu, Cutlumuș, Pantocrator, Xeropotamu, Zografu, Dochiaru, Caracalu, Filoteu, Simon Petra, Sfântul Pavel, Stavronichita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Sfântul Pantelimon, Constantimonitu.

Una dintre cele mai vechi, mai mari și mai importante mânăstiri atonite, a doua după Marea Lavră, este Mânăstirea Vatopedu. Aceasta este așezată la malul mării, pe latura de nord a peninsulei Athos, pe un platou însorit, adăpostit de o parte de munți și de păduri, iar de cealaltă parte de livezi, de grădini și de vii. Sufletul este uimit de măreția construcțiilor, de vechime, de dulceața sfintelor slujbe, de tezaurul de artă și cultură ce se păstrează aici. Din punct de vedere istoric, Mânăstirea Vatopedu este considerată cea mai veche din Athos. Prima așezare datează din anul 383. Fiind distrusă de mai multe ori, în veacul al IX-lea a fost refăcută de trei frați: Atanasie, Antonie și Nicolae, care apoi s-au călugărit.

În anul 1204 cruciații au ucis mai mulți călugări în Vatopedu și au devastat mânăstirea. Biserica cu hramul Bunavestire datează din secolul al XI-lea cu frescă din 1312. Domnii Moldovei și ai Țării Românești au făcut danii importante Mânăstirii Vatopedu. Primul este pomenit Ștefan cel Mare și Sfânt care a zidit pirgul (turnul de apărare) și arsanaua (portul) de la malul mării. Pe zidul acestei clădiri din piatră a trei etaje se vede și astăzi tabloul votiv în basorelief de marmură și inscripția în limba greacă.

După Ștefan cel Mare, Sfântul Neagoe Basarab înnoiește o bună parte din incinta mănăstirii, între anii 1512-1520. Acesta construiește un paraclis nou închinat Brâului Maicii Domnului, acoperă biserica mare cu tablă de plumb, reface turnul de apărare, pivnița și bucătăria. Tot el dăruiește un ajutor anual de 200 de taleri de argint.

Un alt domnitor român ajută Vatopedul. Acesta este Vlad Vintilă (1535) care dă ajutor de 10 000 aspri de argint. Matei Basarab dăruiește ajutoare pentru biserică și donează icoanele împărătești din catapeteasmă în 1635. Tot lui i se atribuie stema Țării Românești pe peretele de vest al bisericii. Vasile Lupu dă ajutor pentru întreținere și achită datoriile mănăstirilor atonite către turci în anul 1652. Nu uităm nici de Sfântul Constantin Brâncoveanu care dă ajutor bănesc anual câte 21 000 aspri de argint pentru lucrări de refacere.

În Mănăstirea Vatopedu se găsesc și icoane făcătoare de minuni. Cea dintâi icoană făcătoare de minuni este numită „Ctitorița” și stă în sfântul altar. Pe timpul arabilor a fost ascunsă într-o mică fântână sub sfânta masă cu o lumânare aprinsă lângă ea. După 72 de ani icoana a fost găsită acolo nevătămată și cu lumânarea aprinsă alături.

Altă icoană miraculoasă este numită „Izvorâtoarea de mir”, care a izvorât untdelemn pe timpul foamei. A treia icoană miraculoasă a Maicii Domnului este numită  „Junghiata”. Se păstrează într-un paraclis alături de biserică. Această icoană a fost lovită în obraz de un diacon, din lucrarea diavolească și a curs sânge. Se vede jos sub icoană mâna uscată a diaconului care a lovit-o.

A patra icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului se numește „Izbăvitoarea de barbari”. De multe ori această sfântă icoană a scăpat mânăstirea de năvălirile barbarilor. O dată când au năvălit pirații pe mare, Maica Domnului se ruga Mântuitorului să apere mânăstirea, iar pruncul Iisus a pus mâna la gura Maicii Domnului să nu se mai roage pentru aceasta, că voia să dea pe călugări în mâinile păgânilor pentru unele păcate. Până astăzi se vede pe icoană mâna Pruncului Iisus la gura Maicii Domnului.

Mănăstirea Vatopedu deține și importante sfinte moaște și anume: capul Sfântului Grigorie Teologul, care se păstrează într-o cutie de argint aurit, donată de Maria, soția lui Șerban Cantacuzino și Maria Bălăceanu, apoi lemn din Sfânta Cruce, craniul cu urechea stângă neputrezită a Sfântului Ioan Gură de Aur, craniile sfinților Modest al Ierusalimului, Andrei al Candiei și al Mucenicului Iacob Persul, piciorul Sfântului Mucenic Pantelimon, brâul Maicii Domnului, precum și moaștele întregi ale Cuviosului Evdochim de la Vatopedu.

Biblioteca mânăstirii este cea mai bogată din Sfântul Munte. Aceasta conține 1700 manuscrise, dintre care 150 manuscrise de muzică, 625 manuscrise rare pe pergament și 25 suluri pe pergament datând din secolele IX-XIV. Are și peste 10 000 de cărți tipărite, multe originale, printre care și cărți românești de cult în chirilică. Tezaurul Vatopedului adăpostește numeroase veșminte scumpe cu fir de aur, sfinte vase, broderii, evanghelii din epoca de glorie a Bizanțului.

În prezent, Mănăstirea Vatopedu are printre cei mai mulți viețuitori din Athos, 115 la număr, iar iconomi sunt cei mai mulți – 18. Starețul mânăstirii este părintele Efrem Vatopedinul.

Pr. Dudău Tinel Florin

Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare