11.11.2015 – VIAŢA SFÂNTULUI IOAN HRISOSTOM

Luminătorul şi dascălul lumii, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, în jurul anului 354, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza. Când a venit în vârstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tânăr, a început a pricepe mai bine decât cei bătrâni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfânt. Pentru că el, cunoscând pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergând la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dânsul Sfântul Botez în Antiohia, în anul 372. Din copilărie s-a dedat ascezei şi vieţii monahale.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsându-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfântului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfântului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfântului Ioan, a rămas văduvă foarte de tânără, având mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.

Sfântul Ioan, ajungând la vârsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covârşit cu înţelepciunea pe cei mai vârstnici decât el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvânt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dânsul. Pe acest filosof Sfântul Ioan l‑a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dânsul, şi pe alţi mulţi. Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat. Episcopul, înştiinţându-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gândit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dânsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrânise. Înţelegând aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.

Deci, trecând cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mândria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, având îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescând împreună şi având aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amândoi de acelaşi obicei şi de un suflet.

Vasile, îmbrăcându-se mai întâi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să‑şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultându-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mânăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa până la o vreme, înţelegând scopul fiului său. Ea s-a străduit să îl abată de la gândul de a fi monah, întărindu-i viaţa plină de virtuţi creştineşti. De aceea, Sfântul Părinte o descrie pe mama sa ca pe modelul femeii creştine, un model de urmat, care depăşea barierele prejudecăţilor sociale, care nu vedeau în aceasta un egal al bărbatului. Altfel spus, numele Antuzei era un sinonim al virtuţii, care l-a modelat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, această podoabă a creştinismului.

În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfântul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rânduială trei ani. După aceasta a murit mama sa, pe care îngropând-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsând toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mânăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfântului Duh.

Sfântul Ioan a petrecut în acea mânăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflând o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încât acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rânduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.

În anul 381 a fost hirotonit diacon, iar în 386, preot în Antiohia, primind şi misiunea de predicator. Timp de doisprezece ani şi-a îndeplinit această misiune cu un atât de mare talent, încât a devenit celebru, primind mai târziu numele de Hrysostom, adică Gură de Aur. În această calitate a desfăşurat o deosebită operă misionară şi de combatere a nedreptăţilor sociale din acel timp. În lucrarea sa misionară, Sfântul Ioan a purtat o mare grijă şi de strămoşii noştri daco-romani, trimiţându-le scrisori, cuvânt de îmbărbătare, fapte pentru care tradiţia istorică i-a păstrat neştirbită amintirea, legându-l de începuturile creştinismului românesc. Sunt binecunoscute legăturile Sfântului Ioan Gură de Aur cu episcopul Teotim, unul din cei mai învăţaţi şi vrednici episcopi ai Tomisului (Constanţa), care a răspândit cu multă râvnă creştinismul ţinuturile de la gurile Dunării.

În ce priveşte activitatea socială, Sfântul Ioan a combătut cu atâta tărie nedreptăţile sociale ale timpului, provocate de inegalitatea dintre oameni, încât a fost supranumit «ambasadorul săracilor». A demascat abuzurile clasei exploatatoare, a criticat lăcomia şi luxul bogaţilor, a predicat egalitatea sclavilor cu stăpânii lor, a proslăvit valoarea muncii şi a celor care muncesc. Toate acestea i-au atras ura curţii împărăteşti, pentru care e fost de două ori în exil.

Sfântul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mântuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţând pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dânsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cândva să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dânşii cel dintâi şi cel mai vestit propovăduitor.

Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încât toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfântul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin târguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încât nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfântul când vorbea.

Când ştia poporul că Ioan are cuvânt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsând: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mâini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sârguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvânt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorâtor de miere.

Fericitul avea câteodată obicei de scotea cuvinte din adâncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvânt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultându-l şi cele grăite neînţelegându-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dânsul: „Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adâncit-ai fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!”

Atunci a zis mulţimea poporului: „Deşi o femeie a zis cuvântul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit”. Din acea vreme şi până astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur a gândit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sârguia să-şi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfântul Ioan nu numai în cuvânt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.

Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvârşit. Şi a fost căutat cu sârguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan – pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocârmuirea Bisericii Constantinopolului.

Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strâmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strâmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strâmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.

Astfel, pe când Sfântul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrând cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţând, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vârtos când cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvântului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mâniau asupra lui, fiind mustraţi.

A scris lucrarea sa cea mai cunoscută, numită Despre preoţie. Când locuitorii Antiohiei aşteptau cu înfrigurare pedeapsa împăratului, pentru că îi dărâmaseră statuia, Sfântul Părinte a rostit cele 21 de Omilii despre statui. Din anul 398 a fost aşezat patriarh al Constantinopolului, unde s-a străduit să refacă viaţa morală a capitalei imperiului, insistând asupra grijii faţă de cei mai săraci dintre păstoriţii săi.

A fost pe scaunul patriarhiei şase ani, iar în surghiun a suferit trei ani, fiind dus din loc în loc. Când Fraţii Lungi, care fuseseră alungaţi din Alexandria, au venit la Constantinopol, Sfântul Părinte i-a primit. Epifaniu al Salaminei a acuzat pe Sfântul Ioan Gură de Aur de origenism. Un sinod local l-a depus din scaunul de Constantinopol. De teama poporului, care îl iubea, a fost rechemat. În anul 404, l-au exilat din nou, în Armenia. A încetat din viaţă la 14 septembrie 407, la Comana, în Pont, în drum spre locul celui de al doilea exil. Ultimele sale cuvinte au fost: «Slavă lui Dumnezeu pentru toate!». Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, după multe vifore de nevoi şi supărări pe care le-a răbdat pentru dreptate, a sosit la limanul ceresc cel neînviforat, unde împreună cu îngerii bucurându-se, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime.

BIBLIOGRAFIE

  1. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an IX, nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie.
  2. Proloagele – Viețile sfinților și cuvinte de învățătură pe luna ianuarie, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova.

Pr. Ştefăniţă Fleşcan


Atasate la articol:


Sf Ioan Hrisostom