14.12.2015 – Personalitatea Sfântului Împărat Constantin cel Mare în viaţa Bisericii creştine

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus, cunoscut și sub numele de Constantin I, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe  sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost un împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 d.Hr. şi care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită la anul 337.

Sfântul Constantin s-a născut la Naissus (astăzi localitatea Niš din Serbia) în provincia romană Moesia Superior, la data de 27 februarie 272, fiind fiul generalului roman Constanţiu Clor şi al primei sale soţii, Sfânta Elena, fiica unui hangiu, în vârstă de numai 16 ani la acea vreme. Tatăl său o va părăsi pe Elena în jurul anului 292 pentru a se recăsători cu Flavia Maximiana Theodora, fiica împăratului roman din Apus Maximian. Theodora va da naştere la nu mai puţin de 6 copii, printre care şi Iulius Constantius (tatăl viitorului împărat Iulian Apostatul).

Tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui Diocleţian în Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. În 305, Diocleţian şi Maximian se decid să abdice împreună, Constantiu Clor succedându-i lui Maximian în poziţia de Augustus al Imperiului Roman de Apus. Deşi fiecare dintre noii auguşti aveau fii legitimi capabili de a fi numiţi în cinstea de Cezar (e vorba de Constantin si Maxenţiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsaţi la o parte în favoarea lui Severus şi a lui Maximin Daia. În aceste condiţii, Constantin părăseşte Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia. Pe de altă parte, Constanţiu cade grav bolnav în timpul unei expediţii militare împotriva Picţilor în Caledonia, şi moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia). În puţină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constanţius îl proclamă pe Constantin Augustus.

Totuşi, în cadrul Tetrahiei ascensiunea lui Constantin apare ca fiind cel puţin nelegitimă. Pe când Constanţius, aflându-se în poziţia de împărat senior (Augustus), ar fi putut „crea” un nou Caesar, proclamarea lui Constantin ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305. De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsărit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galeriu îi acordă titlul de Caesar, confirmând astfel jurisdicţia lui Constantin asupra teritoriilor deţinute de tatăl său

Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantin cuprindeau provinciile Galia, Britania, Germania şi Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staţionată pe de-a lungul frontierei de pe Rin).  Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului, se găsea într-o situaţie de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, oraşele căzuseră în ruină. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin si de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 şi 316, îşi stabileşte reşedinţa principală în oraşul Trier.

Imediat ce Constantin va deveni împărat, va abandona şi campania începută de Constantiu în Britania şi se va reîntoarce în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni a francilor. Va întreprinde o altă expediţie victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308. Apoi va căuta să-şi consolideze prezenţa în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreaţă permanentă pe malul drept al fluviului. O alta campanie începută în 310 va trebui să fie întreruptă datorită rebeliunii lui Maximian. Ultimul război al lui Constantin la frontiera de pe Rin va fi în anul 313, după care va reveni în Italia.

Obiectivul principal al conducerii lui Constantin era asigurarea stabilităţii imperiului, iar pentru a-şi îndeplini această dorinţă, va întreprinde dese expediţii militare împotriva triburilor rebele germanice, demonstrându-şi potenţialul militar de care dispunea prin înfrângerea inamicilor aflaţi de cealaltă parte a Rinului. Strategia s-a dovedit a fi de succes, astfel încât frontiera de pe Rin a rămas relativ liniştită în perioada sa.

Constantin cel Mare a fost un om providenţial pentru Biserica creştină, mai ales după anul 312, când – înaintea unei lupte decisive cu rivalul său la tron, Maxenţiu – s-a produs convertirea sa. Pentru a înţelege convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism,ea nu trebuie socotită ca fiind totală dintru început,iar politica lui religioasă nu trebuie judecată numai după unele acte.Este,fireşte,greu de cunoscut în intimitatea ei,evoluţia lui religioasă,dar este ştiut că o dată declarat pentru libertatea creştinismului,Constantin a progresat continuu, începând cu lupta cu Maxenţiu de la Podul  Milvius din 28 octombrie 312 pâna la botezul lui în mai 337. În tot acest timp,Constantin s-a apropiat tot mai mult de creştinism şi s-a lăsat tot mai mult pătruns şi influenţat de el.


Un rol important la convertirea sa l-au avut părinţii săi, Constanţiu Clor şi Fericita Elena.Despre Constanţiu Clor, tatăl lui Constantin, se povesteşte că, deşi se arata a fi închinator de idoli, dupa obiceiul cel vechi al Romei, nu se silea spre slujba idolească ca ceilalţi închinători de idoli; ci se arăta şi nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăţa pe fiul său, Constantin, să caute şi să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grija, iar nu de la idoli. Lui îi era milă de creştinii ce se munceau şi se omorau de ceilalţi împaraţi pagâni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci, creştinii din părţile Apusului aveau odihnă sub stapânirea lui; iar cei din părţile Răsăritului erau supuşi la diferite chinuri, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocleţian, stapânea părţile acelea. La curtea împaratului Constanţiu Clor erau mulţi creştini în tot felul de dregătorii, iar unii dintre ei erau chiar slujitori de aproape ai lui.

Atitudinea îngăduitoare faţă de creştini,dupa anul 312,nu poate fi în mintea lui Constantin doar rezultatul unui calcul politic,aşa cum au încercat unii să demonstreze. Acest lucru se datorează aprecierii pe care el o avea faţă de creştini,datorită valorii lor morale.

Aşadar  schimbarea hotărâtoare a lui Constantin s-a produs în momentul psihologic din 312,în ajunul luptei cu Maxenţiu şi este interesant că  victoria obţinută se datorează ajutorului Divin. Convertirea lui a fost reală şi binefăcătoare pentru creştinism.

Toate acestea au culminat cu botezul său, care s-a petrecut în luna mai a anului 337,în vila sa de la Ancyrona, oficiat de episcopul  Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici.

Pr. Ionel Pîrvu, Parohia Giubega


Atasate la articol:


Sfintii Constantin si Elena