01.11.2018 – Contribuţia Părinţilor Capadocieni la zidirea învăţăturii dogmatice despre Logos

Apariţia binecuvântată a Părinţilor Capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians şi Grigorie de Nyssa, într-o epocă cu profunde tulburări terminologice în materie de Logos, oferă limpezime şi echilibru învăţăturii de credinţă Logocentrice.

Într-o perioadă ăn care eretici precum Apolinarie, de pildă, introduc în hristologie concepte precum: fisis; hispostasis şi prosopon, dar cu înţeles greşit; Sf. Părinţi Capodocieni oferă Bisericii claritate; şi ajutându-se de aceşti termeni, însă cu sensul corect, fac trecerea de la teologia lui Atanasie,o teologie gândită în termenii Logos-sarx, la o teologie hristologică de tipul Logos-Antropos, apărată deja de Eustatie al Antiohiei, pe vremea lui Arie şi menţionată de sinodul din Sardica (343). (PS Părinte Irineu Stătineanul, Iisus Hristos sau Logosul înomenit, p. 79).

Sfântul Vasile cel Mare – primul dintre aceşti carifei, susţinător devotat al adevărului, combate învăţătura lui Apolinarie, care susţinea că trupul lui Hristos este un trup ceresc. Marele Vasile afirmă că Hristos are un suflet real, vorbeşte despre trupul însufleţit al domnului şi nu despre „un suflet care dispune şi de trup” (ibidem). Sfântul Vasile accentuează caracteristicile divine şi umane ale Persoanei lui Hristos, unde subliniază că: „Mai credem că Cel Unul-Născut este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu chipul unei făpturi trupeşti, ci imaginea Dumnezeirii înşişi şi a însuşirilor neschimbate, care se pot concept ca aparţinând numai Fiinţei Dumnezeieşti” (ibidem). Iar în alt loc, Sfântul Vasile expune în câteva rânduri doctrina despre venirea Mântuitorului Hristos: „veacurile trecute nu ne-au spus multe despre acest lucru, dar El a fost descoperit la vremea Sa, atunci când, trecând prin toate treptele dragostei pe care o nutrea faţă de neamul omenesc, Domnul Iisus ne-a învrednicit până la urmă de însăşi venirea Lui printre noi; şi în altă parte el spune: „Dacă venirea Mântuitorului n-ar fi avut loc în trup, atunci El n-ar fi plătit morţii preţul răscumpărării noastre şi n-ar fi nimicit puterea morţii. Într-adevăr, dacă ceea ce fusese supus puterii morţii ar fi fost altceva decât ceea ce a luat asupra-şi Mântuitorul, atunci moartea n-ar fi încetat a-şi arăta mai departe lucrarea şi n-am fi avut nici un folos din suferinţele îndurate prin Trupul purtător de Dumnezeire. Dacă Mântuitorul n-ar fi omorât păcatul în trup, noi n-am fi fost înviaţi în Hristos, ci am fi rămas morţi în Adam; ceea ce căzuse n-ar fi reînnoit; ceea ce fusese zdrobit şi omorât n-ar fi fost ridicat din nou; ceea ce devenise străin de Dumnezeu, prin înşelăciunea diavolului, n-ar fi fost din nou înrudit şi înfiat de Dumnezeu. Toate aceste daruri sunt nimicite de acei care spun că Mântuitorul a venit cu trup ceresc” (Sf. Vasile cel Mare, Scrisoare 261, apud P.S. Irineu Slătineanu, Iisus Hristos…, p. 23).

Sfântul Vasile cel Mare atacă şi desfiinţează învăţătura despre Apolinarie, care promova greşit învăţătura conform căreia Trupul lui Hristos este trup ceresc.

Tot cu privire la această învăţătură ţinem să precizăm că Sf. Vasile a adus şi alte argumente, tot atât de întemeiate. De pildă, făcând referire la cuvintele Mântuitorului: „dă-Mi să beau”(In 4,6) din convorbirea cu samarineanca, Sf. Vasile spune că: „se referă şa potolirea cerinţelor trupeşti, deşi Cel Care a cerut acest lucru nu era doar trup neînsufleţit, ci Dumnezeu îmbrăcat în trup viu” (Sf. Vasile cel Mare, Ep. 236, 1-2).

Acest lucru arată cât se poate de logic faptul că Logosul înomenit are trup viu, iar necesităţile lui corespund cu ale noastre.

Făcând un comentariu omiletic al prologului Evangheliei a IV-a, Sfântul Vasile spune: „Începutul Evangheliei după Ioan…nu este legat de nimic, nu are nici un raport cu nimeni, este liber, independent, lipsit de orice legătuă cu cineva, este neajuns de minte, nu poate fi depăşit de gândire, nu se poate găsi ceva anterior lui. Dacă te-ai ambiţiona, prin inteligenţa minţii tale, să treci dincolo de acest început, vei vedea că El ţi-o ia înainte şi stă înaintea gândurilor tale. Lasă să alerge mintea ta cât o vrea, las-o să se înalţe spre cele de sus, şi vei vedea că după ce a rătăcit de nenumarate ori, după ce a făcut zadarnice încercări, se întoarce din nou în ea însăşi, pentru că n-a putut să lase în urma sa acest cuvânt. Aceasta pentru că „Începutul” acesta este în afară şi mai presus de orice concept intelectual” (dem, Omilii şi Cuvântări, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 2004, p.277)

În aceste cuvinte minunate, marele compozitor de arii teologice, de simfonii închinate Logosului, Marele Vasile îi combate pe eretici într-o manieră plastică, arătând celor care credeau că pot cuprinde necuprinsul cu mintea că: Începutul este fără de început şi că „dacă era la început, atunci când nu era?; şi continuă Marle Vasile: „Dar mintea noastră întreabă:

– Cine era la început?

– „Cuvântul”, răspunde Evanghelistul Ioan.

– Care cuvânt? Cuvântul omenesc sau cuvântul îngerilor? Că  apostolul ne-a dat să înţelegem că şi îngerii au propria lor limbă, când spun: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor.”

– Termanul cuvânt are două sensuri. Unul este cuvântul rostit cu ajutorul vocii; acesta, după ce a fost pronunţat, se pierde în aer; altul este cuvântul interior, care există în inimile noastre, cuvântul conceptual; mai este şi un alt fel de cuvânt: cuvânt artificial.

Bagă de seamă să nu fii cumva înşelat de multele sensuri ale termenului cuvânt… Înţelege deci termenul „Cuvânt” într-un chip vrednic de Dumnezeu.

Când Ioan ţi-a vorbit de Unul-Născut, L-a numit Cuvânt, aşa precum mai jos puţin Îl va numi „limbă”, „viaţă”, „înviere” (ibidem).

Într-o formă retorică, Sf. Vasile reuşeşte să expună întreaga teologie a Logosului, arătând felul, autentic în care Logosul trebuia perceput de oameni; arătând de asemenea modul în care El se menţine în legătură cu creatura Sa. Sf. Ioan Evanghelistul spune Sfântul Vasile, îl numeşte pe Hristos, Cuvânt: „ca să-ţi arate naşterea impasibilă din Tatăl, să teologhisească existestenţa desăvârşită a Fiului şi să arate prin aceasta legătura în afară de timp a Fiului cu Tatăl” (ibidem).

Printr-o combinaţie desăvârşită avem înainte o teologie completă a Cuvântului Întrupat: pe de o parte avem în faţă teologia autentică a Sf. Ioan Teologul, iar pe de altă parte avem teologia Sf. Vasile care vine în completarea celei ioanice; pulsând cu putere înţelesuri care vin în sprijinul izvorului: „şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu…” Iarăşi este recapitulată în câteva rânduri toată teologia pe care ne-a predat-o evanghelistul despre Unul-Născut… „Acesta” este Cuvântul, Dumnezeu…” (ibidem, p. 280).

Sf. Vasile cel Mare este unul dintre apărătorii devotaţi ai teologiei Logocentrice, El nu numai că susţine în modul cel mai curat şi autentic dumnezeirea Loosului, punând-o în lumină şi scoţând-o din ambiguitatea termenilor filosofiei dar marele său merit este acela că: a reuşit să o sădească în inima creştinilor, în inima Bisericii primare dragostea pentru Logos.

Pr. Cristian Nistorescu