02.11.2018 – Mărturii despre Logos în Biserică

Din momentul Înălţării Salela cer Hristos (Cuvântul lui Dumnezeu cel Întrupat) le-a promis Apostolilor Săi, şi prin ei întregii Biserici dreptmăritoare că: va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor. Prezenţa Logosului Înomenit se face simţită, aşadar, în Biserică prin toate Sfintele Slujbe şi rugăciuni pe care acesta le săvârşeşte, având conştiinţa prezenţei Sale în mod real în mijlocul ei. Întreaga istorie poartă pecetea Logosului Inomenit şi această prezenţă a Sa în viaţa lor; acest lucru săvărşindu-se cu regularitate din generaţie în generaţie. Secole de-a rândul creştinii au trăit această prezenţă continuă a Logosului mântuitor, cu gândul la Împărăţia Sa cea veşnică, locul deplinei lor comuniuni cu El. Şi pentru că mai sus am amintit de celebrarea Logosului, mai ales prin cult, trebuie să menţionăm că această celebrare a fost gradată: de la ritualuri simple (frângere pâinii), până la solemnele Liturghii Bizantine. Dar, ceea ce este cel mai important de reţinut este faptul că: toate aceste slujbe de celebrare a cuvântului au avut un singur nucleu: Sf. Euharistie, săvârşită în chip real de însuşi Hristos: Logosul Înomenit.

Primele secole creştine poartă vizibil amprenta Logosului. Sfinţii Apostoli, urmând pilda Mântuitorului mergeau să se închine la templul: „în care se aflau pururea, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.”(Lc 24,53; F.A. 31,1) după Înălţarea Sa la ceruri, iar după plecarea lor din Ierusalim şi risipirea lor în lume pentru predicarea Evangheliei Cuvântului, ei se rugau, atât în sinagogile iudeice, cât şi în casele particulare unde se adunau pentru frângerea pâinii.(F.A.7-8).  Un rol important l-a jucat în istoria cultului creştin din Ierusalim, în epoca din Ierusalim, aşa-numita cameră sau foişorul de sus în care avusese loc Cina cea de Taină; devenind după aceea locul întâlnirii Apostolilor după Înviere şi Înălţare, locul în care Sfinţii Apostoli au fost adunaţi când Duhul s-a pogoorât peste dânşii la Cincizecime, întemeindu-şi în chip văzut Biserica lui Hristos, cuvântul lui Dumnezeu (Preot Prof. Ene Branişte, Liturgica generală, vol II, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 2002, p. 10).

Până la sfârşitul secolului II, nu avem nici o mărturie despre existenţa unor construcţii speciale în care să se desfăşoare cultul creştin. Totuşi, datorită numărului în creştere al creştinilor, se construiesc în casele particulare încăperi speciale pentru cult şi catehizare, folosite numai în acest scop. Cu timpul adunările creştine din case în vederea cultului, capătă numele de eclesiae, biserici. Termenul de eclesiae fiind dat şi locului unde se ţinea adunarea. Pentru denumirea locaşului de cult se mai întrebuinţa şi termenul de: casă a Domnului (ibidem).

În timpul persecuţiilor, creştinii săvârşeau frângerea pâinii în locuri ascunse, numite catacombe. Din secolul II încep să se construiască cele dintâi biserici creştine cu destinaţie fixă: de săvârşire a cultului. Mărturiile sunt grăitoare în acest sens, aşa că: existenţa primelor locaşuri de cult este atestată în: „Testamentum Domini ”(cart. I, cap.19); „Constituţiile Apostolice” (cart.II, cap. 57), „Didascalia celor 12 Apostoli” , precum şi izvoare literare care mărturisesc despre existenţa bisericilor creştine în secolul III: „Actele martirice ale Sf. Marin din Cezarea Palestinei”, Origen, Sf. Grigorie de Nyssa (care aminteşte de o Biserică mare zidită de Sf. Grigorie Taumaturgul la Neocezarea) (Viaţa Sf. Grigorie Taumaturgul, P.E., col 1654, apud Ene Branişte, op.cit., p.13).

Pr. Cristian Nistorescu