13.11.2018 – Corespondenţa Sfântului Nicodim de la Tismana cu Patriarhul Eftimie de Târnovo (Partea I)

Astăzi se știe sigur că Sfântul Nicodim de la Tismana a purtat corespondenţă cu ultimul patriarh bulgar Eftimie al Târnovei, socotit de mulți istorici „o personalitate impresionantă, cu adânci izvoare de cultură religioasă, câştigate la Constantinopol şi mai ales în meditaţiile singuratice de la Muntele Athos”.

Pe aceeași „treaptă” cu patriarhul Eftimie poate fi așezat și Sfântul Nicodim, de a cărui capacitatea culturală nu ne putem îndoi, în „Viaţa lui Isaia de la Hilandar” afirmându-se despre starețul Tismanei că era „bărbat cinstit şi sfânt, tare în cărţi şi mai tare în judecată şi cuvinte şi răspunsuri”; într-adevăr, în afară de meşteşugul condeiului, Sfântul Nicodim a fost un bun cunoscător al Scripturii şi al dogmelor bisericești.

Așa se poate explica de ce între aceste două mari personalități ale Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea a existat o corespondenţă. Patriarhul Eftimie era un ierarh care se bucura de mare cinste înaintea contemporanilor săi, fiind socotit un mare cărturar, cu formare teologică şi duhovnicească la Muntele Athos. În 1375, a fost făcut patriarh al Bulgariei, calitate în care a purtat corespondenţă nu numai cu Sfântul Nicodim, dar şi cu Antim Critopol, mitropolitul Severinului. Nu se conosc scrisorile pe care ierarhul de la Severin şi „popa chir Nicodim” le-au adresat arhipăstorului Bulgariei, dar s-au păstrat trei scrisori ale acestuia adresate confraților de la nord de Dunăre: una către Antim şi două către Sfântul Nicodim.

Din cuprinsul acestor epistole se constată că „Patriarhul Eftimie era privit ca o autoritate în chestiuni dogmatice şi liturgice. Referindu-se la scrisoarea către Antim, se pare că acesta i-a cerut o consultare canonică, foarte probabil, în legătură cu repetarea cununiilor, ce se cerea de către nişte „frați” bulgari trecuţi şi stabiliţi în stânga Dunării.

Mult mai bogată însă este corespondenţa cu Sfântul Nicodim. Iată în ce constă această corespondenţă: Sfântul Eftimie a trimis Sfântului Nicodim două scrisori. În prima răspunde la şase întrebări dogmatice: despre sfinţii îngeri, despre răul din lume, despre Sfânta Cruce, despre întrupare şi suflet. Întrebările puse de Sfântul Nicodim şi răspunsurile date de patriarhul Eftimie sunt următoarele:

Prima întrebare a Sfântului Nicodim către patriarhul Eftimie se referă la trei probleme teologice: „Pentru ce Moise, arătând pe Creator drept creatură şi învăţând de cele văzute nu a spus nimic de creaturile mai mari şi spiritual”. La aceasta Sfântul Eftimie i-a răspuns în felul urmă­tor: „Moise, ocârmuind poporul iudeilor îi vedea îndărătnici şi nepusuşi. După atâtea minuni şi semne şi după trecerea Mării Roşii, murmurau împotriva lui zicând: N-au fost oare morminte pentru noi în Egipt? Ne-a scos în această pustie ca să murim. Pentru aceasta, Dumnezeu, prevăzând că ei au să cadă uşor, a poruncit lui Moise ca să nu le legifereze nimic despre cele spirituale, pentru ca să nu cadă în politeism. Căci dacă, turnând un viţel, ziceau: iată dumnezeii tăi, Israile, care te-au scos din Ţara Egiptu­lui cu cât mai mult dacă ar fi auzit de cele spirituale. Pentru aceasta Dumnezeu a cruţat neputinţa lor şi nu le-a spus nimic despre acestea”; a doua problemă pusă de Sfântul Nicodim e mult mai importantă şi se referă la chipul creaturilor spirituale. Sfântul Nicodim îl întreabă astfel: „Creaturile spirituale au chipul lui Dumnezeu ca şi creatura cuvântătoare?”. La această chestiune teologică, referitoare la natura şi chipul îngerilor, Sfântul Eftimie a răspuns: „Iar dacă fiin­ţele spirituale au chipul lui Dumnezeu,  sau că ar fi fost create după chipul lui Dumnezeu, nicăieri nu găsim aşa ceva în dumnezeieştile Scripturi… şi nicăieri nu s-a auzit: să facem înger după chipul şi ase­mănarea noastră”; a treia problemă pusă de Sfântul Nicodim se referă la libertatea fiinţelor spiritual: „Au­zim în Scriptură că fiinţele spirituale  se pornesc cu greutate  la rău, iar pentru aceasta ni se pare că sânt lipsite de libertate”. La această pro­blemă Sfântul Eftimie a răspuns egumenului de la  Tismana astfel: „Omul singur a fost creat şi din el s-a umplut toată lumea; îngerul nici nu s-a născut, nici a născut pe altul, ci cum s-au zidit… aşa sunt şi rămân… liberi… căci tot ce de la sine se mişcă spre bine, evident că de la Dumnezeu este mişcat şi nu de vreun oarecare egal, se zice liber…”.

În întrebarea a doua, Sfântul Nicodim pune patriarhului Eftimie următoarea chestiune: „Cum deci auzim că Creatorul umplând prin Sine ca creatură, cerul şi pământul, evident toate, precum că într-însele vie­ţuim, ne mişcăm şi suntem… noi însă avem nevoie de ajutorul îngerilor şi al sfinţilor, precum s-a zis: a trimis îngerul său şi l-a luat, şi a pus îngeri păzitori şi Arhanghelul Mihail mai mare peste oamenii lui Dum­nezeu”. Patriarhul Eftimie răspunde la această întrebare astfel: „Credem că Creatorul umplând prin Sine toate este prevăzătorul, păzitorul şi fă­cătorul, iar sfinţii îngeri ajutători. Dumnezeu singur n-are trebuinţă de aceştia, noi însă fiind îmbrăcaţi în trup trebuie să avem pe sfinţii îngeri, ajutători împreună cu sfinţii. Dacă Daniil a avut trebuinţă de ajutorul îngerului, şi Ilie şi Petru şi alţi mulţi din sfinţi cu atât mai mult noi. Fiinţa omenească are nevoie de ajutor de pretutindeni, după cum este scris: şi a trimis Domnul pe îngerul său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toată aşteptarea neamului lui Israel; şi într-altă parte, a poruncit îngerilor săi să te păzească pe tine. Însă în vechime fiecărui popor îi era pus un înger, acum câştigând mântuire de vechiul păcat prin sângele lui Hristos, am dobîndit păzitori şi mijlocitori şi ajutători pe sfinţii îngeri. Însă şi la patima mântuitoare a Domnului, când se ruga Părintelui Său ca să treacă paharul (acela), găsim pe înger arătându-i-se şi întârindu-L. Oare, avea Dumnezeirea trebuinţă de întărirea îngerului? Nu. Ci, trupul nostru, care s-a luat din sângele fecioresc, care a mâncat, a băut, a dormit, s-a obosit, a mers pe mare, s-a ridicat pe Cruce şi în mormânt s-a pus; Acela a înălţat păcatele noastre pe lemn. Pentru aceasta avem trebuinţă de sfinţii îngeri, nu numai aici, în trup fiind, ci şi după plecarea noastră de aici trebuie să-i avem povăţuitori în drumul cel de sus”.

A treia întrebare pe care Sfântul Nicodim a adresat-o patriarhului Eftimie se referă la îngerii cei căzuţi: „Răul neavând fiinţă, precum cre­dem, cu greu se mişcă spre rău (îngerii) odată fiind căzuţi şi nouă (oa­menilor) ne-a mijlocit aceasta. Şi cum Creatorul preştiind acestea (pornirea lor spre rău) a adus această creatură (i-a creat)?”. Sfântul Ef­timie a răspuns la această întrebare astfel: „Ca răul să aibă fiinţă, aceasta nici noi n-am învăţat, nici pe alţii nu învăţăm. Răul îşi ia fiinţa prin sine însuşi. Precum atunci când nu este lumină, se face întuneric, aşa şi aceasta. Cel ce din voinţă proprie nu voieşte să rămână în ceea ce este din fire, se va afla în afară de fire. Despre aceasta a zis Isaia cu glas mare: A zis în inima sa vrăjmaşul, cu tăria mea voi face şi cu înţelep­ciunea mea voi ridica hotarele limbilor şi voi doborî tăria lor şi voi cu­tremura cetăţile ce vieţuiesc şi voi lua toată lumea cu mâna ca pe un cuib, sau ca ouăle rămase şi nu va mai fi cine să scape sau împotrivă să-mi zică: şi voi pune scaunul meu în nori şi voi fi asemenea celui de sus. Şi cum a cugetat acestea, a căzut din ceea ce era după fire şi în locul luminii a urmat a fi întunericul… însă precum a zis marele Vasilie, îi rămăsese loc de pocăinţă, dar pentru că s-a însângerat în sângele oa­menilor lui Dumnezeu, pentru omul cel dintâi zidit, pe care 1-a înşelat şi-a închis locul pocăinţei. Pentru aceasta Dumnezeu îi zice lui iar prin Isaia: în ce chip haina înroşită-în sânge nu este curată, tot aşa nici tu nu vei fi curat pentru că ai pierdut pământul meu şi ai lovit poporul meu. Iar referitor la Creator (Care) prevăzând (totuşi) a creat pe aceştia, această cercetare ne coboară în mare prăpastie. Căci cine a ştiut gândul lui Dum­nezeu, sau cine a fost sfetnicul său? Şi Domnul (a zis) ucenicilor: Nu este vouă a şti vremile şi anii. A cerceta despre Dumnezeu cum a făcut aceasta sau aceasta este mândrie. Câte a voit Domnul a făcut în cer şi pe pământ în mări şi în toate abisurile”.

Bibliografie: Ion Donat, Numărul şi valoarea documentelor provenite din mănăstirile Olteniei, în revista „Mitropolia Olteniei”, anul XXII, 1970, nr. 5-6; Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XIV, Bucureşti, 1904; Epifanie Norocel, Sfântul Eftimie şi legăturile lui cu Ţara Românească, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LIX, 1966, nr. 5-6.

Pr. Coșerea Mihai


Atasate la articol:


Pr_Cosea_1_2_9