Cercetarea lui Antoine Guillaumont vrea să arate ca monahismul îşi are rădăcinile înfipte în „solul ascetric comun lumii vechi semite”, dar monotropoia pe care o invocă „este mai curând una dintre caracteristicile fundamentale ale monahismului … decat o explicatie a apariţiei acestuia”.
Fairy von Lilienfeld reuşeşte, dupa părerea Părintelui Picu Ocoleanu să realizeze o genealogie a monahosmului destul de închegată, coerentă şi surprinzatoare în acelasi timp. Distinsa profesoară afirmă că „preistoria monahismului pustiei nu este înţeleasa pur şi simplu în general ca istorie a ascezei creştine şi antice târzii( K.Heussi), ci ca precursorii Părinţilor pustiei sunt, de fapt, acei apostoloi, didaskaloi,prophetai itineranţiai ai creştinătăţii siro-palestiniano-mesopotamiene. Desigur, aceşti învăţatori itineranţi erau oamnenii care traiau într-o anumită abstinenţă, însă această abstinenţă nu era privită ca scop în sine sau conţinut principal al vieţii lor, ci , aşa zicând, celălalt aspect al personalităţii lor harismatice şi pnevmatice.Viaţa lor era marcată de mesajul lui Iisus Hristos, transmis cu precădere in maniera învătătorească a loghioanelor Mântuitorului” (Fairy von Lilienfeld, Spiritualitatea monahismului timpuriu al pustiei, Culegere de studii (1962 – 1971) editată de Ruth Albrecht şi Franziska Muler, traducere, note şi studiu introductiv de Lect. Dr. Picu Ocoleanu, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, pp.83-84). Fairy von Lilienfeld susţine, după cum vedem, că monahismul evoluează din profetismul itinerant, de la acei aportoli si didascali care străbăteau lumea din cetate in cetate propovăduindu-L pe Hristos. „Analizând apoftegmele Sfinţilor Părinţi din Pateric, profesoara germană constată preferinţa acestora pentru loghioanelor Mântuitorului şi trage de aici concluzia că monahismul are de-a face cumva cu fenomenul profeţilor itineranţi din Biserica veche….iar intuiţia dimensiunii profetice a monahismului se verifică în caracterul duhovnicesc al Părinţilor pustiei adevăraţi purtători de Duh si văzatori în Duhul..” (Pr. Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu, Harisma filozofiei…., pp.114-115).
Iată că monahismul nu a avut nici origine păgână ( Weingarten), nu au fost nici ca protest la adresa imoralităţii Biserici ( Harnack, J. Pelikan) şi nu a fost nici un fenomen intelectual cu toate că putem constata anumite elemente culturale si filozofice, iar aceste incercări de descoperire a originilor monahismului au trasat câteva traictorii demne de luat în seama, ele fiind „nişte piese de puzzle care, deşi nu oferă o perspectivă coerentă asupra problemei genealogiei, oferă o perspectivă asupra elemenetelor fundamentale care constituie monahismul : renunţarea (apotaxis), urmarea (akolouthia), orientarea intregii vieţi către un singur ţel (monotropia), rugăciunea neîncetată, dimensiunea profetică şi razboiul nevăzut.”
Părintele Vasile Răducă vede monahismul ca o formă de concretizare şi manifestare a vieţi Bisericii, având acelaşi ideal cu Biserica precum şi aceleaşi modalităţi pe care le deţine Biserica pentru a ajunge la acest ideal, iar chintesenţa acestor modalitaţi este ceea ce Hristos exprimă prin „calea cea strâmtă” (Matei 7,13-14). Monahismul a fost mereu o realitate a vieţii bisericeşti, susţine acelaşi părinte care îşi întăreşte afirmaţia cu spusele profesorului Stelianos Papadopoulos, de la Atena „monahismul este o formă de autentică viaţa bisericească, de aceea nu numai că s-a nascut in Biserică, ci constituie Biserica”. Aceeasi idee este împărtăşită şi de Părintele Picu Ocoleanu care ede monahismul ca un fenomen eclezial, viaţa Biserici reprezentând solul in care monahismul îşi are înfipte rădăcinile, iar apariţia lui are un caracter spontan. „Opinia încetăţenită în istoriografia bisericească cum că monahismul şi-ar avea inceputul in Egipt, de aici el răspândindu-se in toate celelalte provincii ecleziale din Imperiu Roman ( Palestina, Siria, Asia Mică, Italia, Galia, Africa, etc) nu se justifică”.
In urma cercetărilor facute in ultimi ani, în secolul al III lea monahismul apare în mai multe regiuni, în mod independent.Dintre personalităţile care au dat naştere acestui fenomen amintim: episcopul Narcis de Ierusalim, Hriton, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pavel Tebeul, Astion, protomonahii din Siria ( „fii si fiicele legământului”). Aşadar „genealogia monahismului nu are de-a face exclusiv nici cu condişiile istorice extreme, nici cu cele geografice, deşi atât unele, cât şi celelalte au jucat un rol important în articularea specificului local al fiecarui tip de monahism. Ea are de a face cu viaţa Biserici in ansamblul ei, în primele trei secole”.
(Pr. Ionuţ Brânaru, Parohia „Sf. Treime”, Morunglav, Olt)