Dorul acesta fiinţial îl avem din actul creaţiei pentru că am fost creaţi după chipul Cuvântului dumnezeiesc. Părintele Stăniloae spunea că omul este o fiinţă cuvântătoare. Persoana este o fiinţă deschisă la cuvânt şi capabilă de a susţine un dialog. Rugăciunea se situează în centrul credinţei, ea fiind cea mai pură exprimare a sa. Ea se naşte din cuvântul lui Dumnezeu, are valoare şi îşi trage seva numai prin el.
Părintele Stăniloae zice: cuvântul şi rugăciunea se completează…ele sunt mijloacele care aduc pe Hristos.
Mărturia istoriei ne dovedeşte că omul a avut tot timpul dorul de a vorbi cu o altă persoană decât omul, o persoană mai puternică decât el. De aceea popoarele şi-au creat dumnezei după mintea lor. Au îndumnezeit fiinţele şi lucrurile şi i-au numit după plăcere şi după trebuinţele lor. Le-au dat nume şi le-au atribuit puteri nelimitate. Mai mult, au adus aceşti dumnezei în propria lor vieţuire, i-au introdus în propriul lor destin, făcându-i protectori sau duşmani ai lor.
Odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu în trup, acest dor al omului a fost împlinit şi satisfăcut deplin: şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit întru noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr(Ioan 1,14). Cuviosul Siluan Athonitul zice: sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caută fierbinte, şi sufletul meu nu suferă să se gândească la altceva. Sufletul meu tânjeşte după Domnul Cel viu şi duhul meu se avântă spre El ca spre Tatăl ceresc şi o rudenie. Cel care tânjeşte după relaţia cu Domnul spune: îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste.
Pr. Ion Marinescu