13.11.2019 – Demnitatea preoţească după Vechiul Testament

Preoţia, încă din cele, mai îndepărtate timpuri este prezentă la toate popoarele de pe întreg cuprinsul pământului. Fără preoţie nu se poate concepe religia. Preotul a fost factorul de bază în cadrul cultului tuturor religiilor de la cele mai inferioare, la cele mai impozante. Desigur la început şi mai ales la popoarele idolatre, preoţia apare ca ceva foarte departe de sensul ei adevărat şi aceasta se explică datorită alterării chipului lui Dumnezeu în om odată cu căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva.

Preoţia Vechiului Testament a fost instituită de Dumnezeu şi ea a ocupat un loc distinct şi s-a deosebit total de preoţia altor popoare din acele timpuri. Ea s-a diferenţiat de toate slujirile idolilor, întâlnite la popoarele antice şi a avut un rol foarte important în pregătirea omenirii pentru primirea Legii Noi, care a fost adusă de Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos.

De la instituirea ei, preoţia a fost împărţită în trei trepte: leviţii, preoţii şi arhiereii, fiecare cu misiuni distincte şi foarte bine stabilite în Legea mozaică. Consacrarea fiecărei trepte în parte avea un ritual anume, diferit, făcându-se astfel şi mai clară distincţia ce exista între ele.

Misiunea preoţilor Legii Vechi a avut un caracter de mijlocire, preotul fiind un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Preotul era, putem spune, firul de legătură între Dumnezeu şi poporul său. Păstrarea monoteismului şi menţinerea vie a conştiinţei păcatului şi a gravităţii sale a fost parte integrantă a misiunii preotului. Pe Dumnezeu nu-l putea nimeni împăca mai bine cu omul decât preotul prin rugăciune şi jertfă.

Datoriile şi drepturile preoţilor au fost foarte bine delimitate prntru fiecare treaptă în parte, şi ele asigurau menţinerea unei vieţi curate, exemplare şi demne de urmat de către ceilalţi oameni. Preoţii aveau datoria de a învăţa pe popor Legea, de a aduce jertfe şi de a se ocupa de menţinerea unor relaţii bune între membrii societăţii iudaice. Aceste datorii constituie tipul celor trei slujiri sau demnităţi ale Mântuitorului: slujirea învăţătorească, arhierească şi împărătească. Curăţenia vieţii era o condiţie ce se punea din start tuturor slujitorilor. Nimeni nu poate să slujească lui Dumnezeu având o viaţă necurată, fiind lipsit de sfinţenie. Toate cele trei slujiri ale Mântuitorului: împărătească, învăţătorească şi arhierească sau preoţească, sunt reliefate simbolic în diferitele cărţi ale Vechiului  Testament. Slujirea care se evidenţiază mai pregnant, este slujirea preoţească, cea de arhiereu care jertfeşte.

 Faptul că nu erau simpli oameni, şi că erau aleşi şi aveau o misiune sfântă, o arată şi purtatul de veşminte distincte de către leviţi, preoţi şi arhierei când slujeau. Când aduceau laudă lui Dumnezeu, în cadrul serviciului divin public din fiecare zi, preoţii erau obligaţi să îmbrace veşmintele sfinte iar când părăseau locaşul sfânt trebuiau să le lase acolo. Iată deci că preoţii nu slujeau oricum ci numai în straiele sfinţeniei.

Ceea ce trebuie evidenţiat în legătură cu preoţia este că, pe tot parcursul istoriei sale, ea stă nedespărţită de jertfă. Jertfele la evrei au avut un loc aparte în cadrul slujirii preoţeşti, ele fiind dimensiunea centrală a acesteia. Totuşi, datorită decăderii misiunii preoţeşti, jertfele au căpătat un caracter formal, ele nemaivenind din inimă. Jertfa adevărată este cea a inimii înfrânte şi smerite, precum arată şi psalmistul David; jertfele primite sunt cele aduse în urma conştientizării stării de păcătoşenie.

Superioritatea preoţiei Noului Testament faţă de preoţia Vechiului Testament stă atât în unicitatea jertfei cât şi în calitatea ei. Jertfele Vechiului Testament pregăteau pe credincioşi pentru o viaţă curată, dar valoarea lor rămâne mai prejos şi este incomparabilă cu jertfa adusă de Iisus Hristos. Jertfele Legii Vechi erau nesfârşite ca număr şi aveau mai mult un aspect legalist, de a menţine poporul lui Israel în cadrul legământului şi al Legii, în timp ce jertfa lui Iisus Hristos se răsfrânge asupra întregii fiinţe a credinciosului pe care vrea să o mântuiască în totalitatea fiinţei sale.

Noua preoţie se instituie după o nouă rânduială, deoarece vechea preoţie levitică se dovedise neputincioasă de a aduce o îmbunătăţire în ceea ce priveşte viaţa spirituală a oamenilor. Tipul preoţiei lui Iisus Hristos este preoţia după rânduiala lui Melchisedec. Aşadar preoţia Vechiului Testament a fost preînchipuirea şi cea care a creat şi a marcat drumul spre preoţia harică a Noului Testament.

Pr. Iulian Lixandra


Atasate la articol:


pr_lixandra