13.11.2019 – SLUJIREA LUI DUMNEZEU LA EVREI

Preoţia în Vechiul Testament era de origine dumnezeiască şi prezenta o cinste excepţională care nu egala decât covârşitoarea răspundere pe care o aveau preoţii atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în faţa oamenilor. Evlavia omenească a căutat întotdeauna pe preot, mai ales pe cel care era înţelept şi nu se abătea de la misiunea sa. Toţi cei din rangurile preoţeşti au fost învăluiţi cu multă dragoste şi consideraţie de popor. Dragostea aceasta se explică prin convingerea că preoţii nu au numai rolul de a prezenta lui Dumnezeu ofrandele, ci şi de a aduce binecuvântări de sus către oameni; mai mult, preotul este acela prin care Dumnezeu transmite credincioşilor binefacerile Sale materiale şi spirituale, poveţele Sale particulare sau generale. Preoţia biblică din Sfintele Evanghelii şi din cartea Faptele Apostolilor presupune o continuitate istorică şi religioasă între Vechiul şi Noul Testament.

Preoţia constituia cea de a doua treaptă a slujirii la locaşul sfânt în perioada Vechiului Testament. Termenul ebraic kohen  – este tradus de majoritatea exegeţilor biblici cu sensul de: cel ce aduce omagii, cel ce se roagă, cel ce stă în picioare, cel ce se închină în faţa cuiva, cel ce slujeşte.

Misiunea de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, de intermediar între împărăţia cerească şi cea pământească, îmbrăca pe preot cu o aureolă excepţională, pe care nu o concura decât aureola profeţilor. Această aureolă deosebită trebuia susţinută şi printr-o viaţă exemplară a preotului şi cu zel în desfăşurarea misiunii sale. Funcţiunile preotului trebuiau reliefate şi împodobite cu însuşiri şi atitudini superioare faţă de ale celorlalţi oameni. Ca mijlocitor între Dumnezeu şi om aceştia trebuiau să aibă în ei pe lângă elemente omeneşti şi elemente dumnezeieşti.  Preoţii, deşi cu credinţa şi mintea arcuite spre cer, au trăit pe pământ şi între oameni, au luptat pentru alinarea durerilor, pentru îmbunătăţirea stării sociale şi materiale a contemporanilor şi nu s-au dat înapoi de la sacrificiul vieţii lor pentru realizarea idealurilor mari ale credinţei[1].

Revelaţia în Vechiul Testament a fost una progresivă pentru că adevărurile sale nu au fost date o singură dată toate, ci prin prooroci de-a lungul istoriei. Îmbogăţirile succesive de cunoştinţe nu au fost simple explicări ale unor idei deja revelate, ci au fost adaugiri cu totul noi. A fost imperfectă Revelaţia din Vechiul Testament deoarece în comparaţie cu cea a Noului Testament, gradul de cunoaştere este mult inferior.

Pr. Iulian Lixandra

[1] Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în Studii Teologice, nr. 9-10, Bucureşti, 1949, p. 739;