19.03.2020 – Cuvânt de învățătură la Duminica a treia din Post – a Sfintei Cruci

„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine,  

 să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”                

 (Mc 8,34)

 

Iubiți credincioși,

Înaintăm cu bucurie pe calea marelui post și poate că am ostenit, poate că ne este greu, poate că încercările vieții, greutățile de zi cu zi, uneltirile vrăjmașilor, disprețul celorlalți, șubrezirea sănătății, suferințele s-au înmulțit peste noi. Hristos însă se îndreaptă către Cruce, iar Biserica Sa merge după El. Mergem cu Hristos spre Cruce, pentru că El este Mântuitorul nostru, iar crucea-suferința El o preface în bucurie. Mântuitorul nostru primește crucea pentru iubirea de oameni, primește rănile iubirii jertfelnice, pe care nu le ignoră apoi, ca și cum ar primi din nevoie, din silă crucea, ci poartă urmele rănilor după Înviere ca semne ale iubirii Sale.

Cine voiește să vină după Mine – Domnul Hristos ne spune că numai cel ce vrea în chip liber și determinat să Îl urmeze, trebuie să se supună poruncii Sale. Astfel, Hristos nu impune omului nimic, ci îi oferă chemarea mântuitoare. Să se lepede de sine – lepădarea de sine este remediul patimii iubirii de sine. Iubirea de sine duce la egoism, duce la orientarea omului numai către sine, la ignorarea celorlalți și chiar la disprețuirea lor. Egoismul duce la mândrie, mândria la judecată, judecata la ură și tot așa, până când sufletul cade în cele mai grele păcate. De aceea spun Sfinții Părinți că iubirea de sine este pricina tuturor relelor. Aceasta este rațiunea pentru care Hristos ne cere lepădarea de sine. Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la a privi numai spre noi, a ne îngriji numai de noi, și a privi și spre celălalt și spre nevoile lui, iar suprema lepădare de sine este a pune pe celălalt mai presus de tine, iar în locul ego-ului tău să fie Hristos. Să-și ia crucea – nu zice Hristos, „să ia crucea”, ci „să își ia crucea”, pentru că nu este o cruce la fel pentru toți, ci fiecare are o cruce a lui. Și să-Mi urmeze Mie, adică să facă la fel ca Domnul, să meargă după Domnul.

Iubiți credincioși, sensul acestor cuvinte este foarte tainic. Hristos ne cheamă ca, odată cu lepădarea de sine, să ne luăm crucea și să mergem după El. Fiecare om are o cruce de dus; ea constă în boli, sărăcie, disprețul celorlalți, neînțelegeri în familie și multe altele. Suferința este urmarea păcatului, căci păcatul, deși la început pare că aduce o stare de fericire, sfârșește întotdeauna în durere. Alteori însă Dumnezeu îngăduie suferința ca o lecție sau ca o lămurire a credinței. În epistolele către Olimpiada, Sfântul Ioan Hrisostom face o distincție între lucrurile care depind de noi și cele care nu depind de noi.  Binele și răul, bunăstarea sau sărăcia, sănătatea sau boala nu depind întru totul de noi. Toate acestea însă sunt lucruri care aparțin acestei lumi, iar veșnicia lui Dumnezeu ne va da tot ceea ce va fi mai bun. Astfel, singurul lucru de care trebuie să ne temem este păcatul, iar acest lucru este afirmat permanent. „Căci un singur lucru este înfricoșător, Olimpiada – afirmă Sfântul Ioan – și există o singură încercare: păcatul; și n-am încetat să-ți cânt necontenit acest cuvânt.” [1]  Păcatul, așa cum apare el în gândirea patristică, este o rănire a sinelui și o ocară adusă lui Dumnezeu.

Planurile lui Dumnezeu nu se pot explica întotdeauna, iar binele și răul care alternează în viața omului sunt semne ale purtării Lui de grijă. De cele mai multe ori, Dumnezeu nu ridică suferințele, pentru că ele îl conduc pe om spre El: „Așadar, nimic din ce se întâmplă să nu te tulbure, ci încetând de a mai chema în ajutor pe cutare și cutare și de a mai alerga după umbre – căci acesta este ajutorul omenesc – cheamă neîncetat pe Dumnezeu Căruia îi slujești, să facă doar un semn și toate se vor rezolva într-o clipită. Iar dacă L-ai chemat  și nu s-au rezolvat, e pentru că acesta e obiceiul lui Dumnezeu: nu desființează de la început cele cumplite, ci atunci când ele s-au ridicat și au crescut și celor ce se războiesc cu noi nu le-a rămas aproape nici o răutate de săvârșit, atunci preface dintr-odată toate în senin și duce lucrurile la stări neașteptate. Fiindcă El ne poate face nu numai câte lucruri bune așteptăm și nădăjduim, ci mult mai multe și nesfârșit de mari.” [2]

Dar prin faptul că suferința ține tot de pronia lui Dumnezeu, nu înseamnă că El este cauza răului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: „Iar Pavel spune: Trebuie să fie între voi și erezii, ca să iasă la lumină cei încercați. Tu însă când auzi: Trebuie să fie și erezii, să nu socotești că spune acestea poruncind sau legiuind acest lucru. Să nu fie! Ci el face acest lucru spunând mai dinainte viitorul și vestind anticipat câștigul care vine de aici pentru cei treji; căci atunci se va face mai limpede virtutea celor ce nu s-au lăsat amăgiți.” [3]  Dumnezeu transfigurează suferința din lume, schimbându-i sensul și rânduind lucrurile prin pronia Sa ca răul făcut din alegere de unii să se prefacă în răbdare și iubire din partea celor care aleg în mod liber să facă binele.

Mesajul Evangheliei de azi este unul sublim: să ne luăm crucea și să mergem cu Hristos spre înviere. „A-ți lua crucea” înseamnă și a-ți încredința suferința lui Dumnezeu și a face din ea o cale de apropiere spre Domnul. Crucea lui Hristos este înfricoșătoare, pentru că este privită numai în imaginea morții, a suferinței și întunericului. Însă Hristos ne-a arătat că după cruce urmează învierea, lumina și bucuria. Fie ca Dumnezeu să ne învrednicească pe toți de slăvita bucurie a Împărăției Cerurilor. Amin.

[1] Sf. Ioan Gură de Aur, „Scrisoarea a VII-a către Olimpiada” în  Ioan Gură de Aur. Scrisori din exil, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2008p. 144.

[2] Ibidem, pp. 144-145.

[3] Ibidem, p. 303.

Pr. Adrian Constantin Singureanu