08.03.2011 – Limanul cel lin din mijlocul ispitelor

Mântuitorul îl ridică pe Sfântul Petru din adâncul îndoielii sale

„Îndrăzniţi, Eu sunt! Nu va temeţi!”

(Matei 14,27)

 

Singura nedejde care încă mai licărește în sufletul omului, în aceste vremuri secularizate, singura temelie neclintită în această lume învolburată de viforul ispitelor este Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Toate și totul îşi schimbă faţa în jurul nostru, aşezăminte care păreau menite să dureze o veşnicie se dărâmă într-o clipită şi altele le iau locul, numai Cuvântul Dumnezeiesc, pecetluit şi imprimat în fiinţa lumii de la creaţie, rămâne mereu acelaşi.

            Sfântul Matei istoriseşte în capitolul 14 al Evangheliei sale minunea „Potolirii furtunii pe mare”. Prin aceasta pericopă ni se oferă o adevărată pildă de viaţă. Suntem conştientizaţi astfel că fără Hristos Domnul viaţa noastră este asemenea unei corăbii purtate în vâltoarea vieţii care riscă să se scufunde în orice clipă. Învăţăm de asemenea că ori de câte ori cineva îşi pierde credinţa în Dumnezeu şi se încrede mai mult în propriile sale forţe, se prăbuşeste şi piere, fiindcă singura scăpare, singurul liman de izbăvire rămâne Hristos Mântuitorul nostru. Învăţătura Domnului este univeral valabilă pentru toate timpurile şi pentru toate locurile. În ea descoperim adevăratul sens al existenţei noastre şi fără ea suntem pierduţi pe valurile vieţii. Astăzi, mai mult ca oricând, omenirea se clatină în acest dans mortal al păcatului, înfierând toate valorile credinţei şi nesocotind ajutorul Bisericii.

           Foarte mulţi şi-au pierdut credinţa în Iisus Hristos. Foarte mulţi cred că se pot ridica singuri şi se afundă mai mult în mocirla păctului, fără să strige după ajutor sau să-şi întindă mâinile la ceruri. De aceea fiecare încercare, fiecare pas al lor este plin de dezamăgire, de amar şi disperare pentru nu se pot regăsi în căutarea adevărului. Sa ne amintim ce s-a întâmplat la începuturile istoriei lumii, atunci când, într-o mândrie fără margini, oamenii din Babilon s-au hotărât să zidească un turn înalt pentru a ajunge la ceruri, gândind că astfel vor ajunge la Dumnezeu: „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” (Facere 11, 4). Despre această încercare deşartă, Scriptura ne spune că s-a făcut împotriva voii lui Dumnezeu şi prin urmare a fost pedepsită cu încurcarea limbilor celor ce se apucaseră de zidit. 

            Este o mare asemanare între zidarii de atunci şi o parte din semenii noştri de astăzi. Mulţi plănuiesc sa-şi zideasca pe un turn „fericirea”, dar numai prin puterile proprii şi fară ajutorul lui Dumnezeu. Omul în general a făcut multe şi minunate cuceriri în toate domeniile vieţii materiale. A pătruns cu mintea tainele naturii, a dezvoltat ştiinţa şi a făcut din tehnică un adevărat instrument de lucru. Cu toate acestea, a uitat de uitat de toate binecuvântările Părintelui ceresc şi s-a crezut stăpân peste ceea ce de fapt trebuia să fie doar administrator. S-a îngânfat şi s-a încrezut prea mult în sine, trezindu-se în cele din urmă singur pe valurile vieţii. Şi-a făcut din pămant Raiul, refurând să creadă că adevărata viaţă începe cu adevărat abia dincolo de moarte.

            Fericirea fără Dumnezeu nu se poate, fără soare lumea se va prăpădi, fără sânge trupul omenesc piere, fără temelie casa se prăbuşeşte, „Dacă Dumnezeu nu zideşte casa în zadar se ostenesc ziditori” – spune cu putere Sfânta Scriptură.

             Noi oamenii suntem slabi, egoişti, pătimaşi, conduşi de instincte urâte care ne coboară uneori mai jos decât animalele. De aceea trebuie să ridicăm ochii spre ceruri, îmbrăţişând crucea Mântuitorului Hristos şi ca tâlharul, mărturisindu-ne, să zicem: „Pomeneşte-ne şi pe noi Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!”.

             

                                                                                        Preot ILIUȚĂ Ioan,

Parohia „Eroii neamului” – Craiova

 


Atasate la articol:


Potolirea furtunii pe mare