Arhiva pentru categoria ‘Anul Omagial’

Luminătorul şi dascălul lumii, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, în jurul anului 354, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza. Când a venit în vârstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tânăr, a început a pricepe mai bine decât cei bătrâni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfânt. Pentru că el, cunoscând pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergând la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dânsul Sfântul Botez în Antiohia, în anul 372. Din copilărie s-a dedat ascezei şi vieţii monahale.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsându-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfântului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfântului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfântului Ioan, a rămas văduvă foarte de tânără, având mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.

Sfântul Ioan, ajungând la vârsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covârşit cu înţelepciunea pe cei mai vârstnici decât el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvânt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dânsul. Pe acest filosof Sfântul Ioan l‑a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dânsul, şi pe alţi mulţi. Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat. Episcopul, înştiinţându-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gândit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dânsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrânise. Înţelegând aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.

Deci, trecând cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mândria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, având îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescând împreună şi având aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amândoi de acelaşi obicei şi de un suflet.

Vasile, îmbrăcându-se mai întâi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să‑şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultându-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mânăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa până la o vreme, înţelegând scopul fiului său. Ea s-a străduit să îl abată de la gândul de a fi monah, întărindu-i viaţa plină de virtuţi creştineşti. De aceea, Sfântul Părinte o descrie pe mama sa ca pe modelul femeii creştine, un model de urmat, care depăşea barierele prejudecăţilor sociale, care nu vedeau în aceasta un egal al bărbatului. Altfel spus, numele Antuzei era un sinonim al virtuţii, care l-a modelat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, această podoabă a creştinismului.

În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfântul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rânduială trei ani. După aceasta a murit mama sa, pe care îngropând-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsând toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mânăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfântului Duh.

Sfântul Ioan a petrecut în acea mânăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflând o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încât acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rânduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.

În anul 381 a fost hirotonit diacon, iar în 386, preot în Antiohia, primind şi misiunea de predicator. Timp de doisprezece ani şi-a îndeplinit această misiune cu un atât de mare talent, încât a devenit celebru, primind mai târziu numele de Hrysostom, adică Gură de Aur. În această calitate a desfăşurat o deosebită operă misionară şi de combatere a nedreptăţilor sociale din acel timp. În lucrarea sa misionară, Sfântul Ioan a purtat o mare grijă şi de strămoşii noştri daco-romani, trimiţându-le scrisori, cuvânt de îmbărbătare, fapte pentru care tradiţia istorică i-a păstrat neştirbită amintirea, legându-l de începuturile creştinismului românesc. Sunt binecunoscute legăturile Sfântului Ioan Gură de Aur cu episcopul Teotim, unul din cei mai învăţaţi şi vrednici episcopi ai Tomisului (Constanţa), care a răspândit cu multă râvnă creştinismul ţinuturile de la gurile Dunării.

În ce priveşte activitatea socială, Sfântul Ioan a combătut cu atâta tărie nedreptăţile sociale ale timpului, provocate de inegalitatea dintre oameni, încât a fost supranumit «ambasadorul săracilor». A demascat abuzurile clasei exploatatoare, a criticat lăcomia şi luxul bogaţilor, a predicat egalitatea sclavilor cu stăpânii lor, a proslăvit valoarea muncii şi a celor care muncesc. Toate acestea i-au atras ura curţii împărăteşti, pentru care e fost de două ori în exil.

Sfântul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mântuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţând pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dânsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cândva să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dânşii cel dintâi şi cel mai vestit propovăduitor.

Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încât toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfântul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin târguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încât nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfântul când vorbea.

Când ştia poporul că Ioan are cuvânt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsând: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mâini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sârguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvânt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorâtor de miere.

Fericitul avea câteodată obicei de scotea cuvinte din adâncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvânt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultându-l şi cele grăite neînţelegându-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dânsul: „Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adâncit-ai fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!”

Atunci a zis mulţimea poporului: „Deşi o femeie a zis cuvântul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit”. Din acea vreme şi până astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur a gândit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sârguia să-şi împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfântul Ioan nu numai în cuvânt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.

Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvârşit. Şi a fost căutat cu sârguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan – pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocârmuirea Bisericii Constantinopolului.

Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strâmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strâmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strâmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.

Astfel, pe când Sfântul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrând cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţând, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vârtos când cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvântului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mâniau asupra lui, fiind mustraţi.

A scris lucrarea sa cea mai cunoscută, numită Despre preoţie. Când locuitorii Antiohiei aşteptau cu înfrigurare pedeapsa împăratului, pentru că îi dărâmaseră statuia, Sfântul Părinte a rostit cele 21 de Omilii despre statui. Din anul 398 a fost aşezat patriarh al Constantinopolului, unde s-a străduit să refacă viaţa morală a capitalei imperiului, insistând asupra grijii faţă de cei mai săraci dintre păstoriţii săi.

A fost pe scaunul patriarhiei şase ani, iar în surghiun a suferit trei ani, fiind dus din loc în loc. Când Fraţii Lungi, care fuseseră alungaţi din Alexandria, au venit la Constantinopol, Sfântul Părinte i-a primit. Epifaniu al Salaminei a acuzat pe Sfântul Ioan Gură de Aur de origenism. Un sinod local l-a depus din scaunul de Constantinopol. De teama poporului, care îl iubea, a fost rechemat. În anul 404, l-au exilat din nou, în Armenia. A încetat din viaţă la 14 septembrie 407, la Comana, în Pont, în drum spre locul celui de al doilea exil. Ultimele sale cuvinte au fost: «Slavă lui Dumnezeu pentru toate!». Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, după multe vifore de nevoi şi supărări pe care le-a răbdat pentru dreptate, a sosit la limanul ceresc cel neînviforat, unde împreună cu îngerii bucurându-se, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime.

BIBLIOGRAFIE

1. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. „Studii Teologice”, seria a II-a, an IX, nr. 9-10/1957, noiembrie-decembrie.
2. Proloagele – Viețile sfinților și cuvinte de învățătură pe luna ianuarie, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova.

Pr. Ştefăniţă Fleşcan

Sfânta Scriptură este un mijloc esenţial în reuşita educaţiei creştină, iar Sfântul Ierarh sfătuia pe fiecare om ca să o aibă în casa sa. Sărăcia nu poate fi acceptată ca motiv în justificarea lipsei ei. Cât despre greutatea înţelegerii unor texte scripturistice de către creştinii simplii, Sfântul Ioan se pronunţă: „Unele drumuri şi străzi sunt netede şi drepte, altele anevoioase şi cu urcuşuri. Tot aşa, unele locuri din, Dumnezeieştile Scripturi sunt tuturor uşor de înţeles, iar altele au nevoie de multă luare aminte.” De aici nevoia de a fi „foarte atenţi şi cu ochii deschişi” când drumul acesta al înţelegerii este povârnit şi strâmt urcând spre vârf. Aici intervine rolul interpretului de a-i conduce pe ascultători spre locuri mai grele uşurându‑le osteneala şi alungându-le neatenţia (1).

În Omilia a XVI-a la statui, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea următoarele, despre tâlcuirea Sfintei Scripturi în Biserică: „iată, sunt doi ani de când vă predic şi n-am reuşit să vă explic o sută de rânduri din Sfânta Scriptură. Cauza este că voi aveţi nevoie să învăţaţi din gura noastră ceea ce puteţi să realizaţi prin voi înşivă. Aproape toate învăţăturile noastre sunt consacrate îndemnurilor morale. Nu ar trebui să fie aşa. Ar trebui să vegheaţi voi înşivă la formarea moravurilor voastre, în timp ce ne redaţi nouă explicarea sensului şi gândirii Sfintei Cărţi” (2).

Vorbim deci pe de o parte de dorinţa Sfântului Părinte de a face cunoscută Sfânta Scriptură tuturor credincioşilor din amvonul bisericii, dar şi din afara lui. Pe de altă parte se subliniază faptul că ereziile provin tocmai din necunoaşterea aceleiaşi Sfinte Scripturi. În al treilea rând, ca o consecinţă a unei stări nefireşti de ignoranţă, se atrage atenţia chiar asupra pericolului pierderii mântuirii (3). În spiritul ei autentic creştin, Scriptura constituie un mijloc de educaţie doar dacă este tâlcuită în Biserică, iar „beneficiarii” ei sunt integraţi în aceasta, respectându-se ierarhia, cu dreptul ei învăţătoresc. Aşa se explică faptul că în Şcoala antiohiană avem reprezentanţi de frunte numai dintre ierarhii cei mai importanţi ai locului, nu dintre laici. Iar metodele folosite în tâlcuire îl arată pe Marele Ierarh ca pe un pedagog ilustru, ca pe un îndrumător al credincioşilor în citirea cu folos şi înţelegerea corectă a Sfintei Scripturi (4). El reaşează textul Sfintei Scripturi în drepturile ei de călăuzitoare vie şi de neînlocuit, prin grai, a credincioşilor.

Rolul Sfintei Scripturi în trăirea virtuoasă

Sfântul Ioan Gură de Aur cere neîncetat păstoriţilor săi grijă şi stăruinţă, pentru ca ei să lucreze la propria lor desăvârşire şi să nu le rămână „nimic ascuns” din cele pe care Dumnezeiasca Scriptură le cuprind într-însa. Fiindcă ea poate să îmbunătăţească foarte mult viaţa noastră, adăugându-ne râvnă în înfruntarea ostenelilor dobândirii virtuţii. În ea găsim pilda sfinţilor, cu viaţa lor plină de încercări, cu multa lor răbdare şi mulţumirea pe care au arătat-o lui Dumnezeu, dar şi cu acea răsplată de care s-au învrednicit şi pe care o dorim toţi. Râvna ascultătorilor îl întăreşte pe Sfântul Părinte în continuarea lucrării sale, zicând: „Când vă văd nesăturaţi de învăţătura cea duhovnicească, nu încetez…  a vă întinde în fiecare zi ospăţ din cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi” (5).

În decursul timpului au existat opinii dintre cele mai diferite privind dreptul credinciosului simplu de a citi Sfânta Scriptură în mod individual. Aceste opinii mergeau de la interzicerea totală, până la deplina libertate, ba chiar până la tâlcuirea textului sfânt fără a avea o pregătire potrivită. Vorbind despre această temă, Sfântul Ioan Gură de Aur arată moderaţie, subliniind dreptul fiecărui creştin de a citi Sfânta Scriptură, dar şi datoria de a păstra legătura cu ierarhia bisericească, singura care poate să tâlcuiască cuvântul lui Dumnezeu. Citind, el poate astfel să devină un dascăl de prim rang, ce ne ajută, prin lectura neobosită, să pătrundem în adâncurile tainelor dumnezeieşti, comoara de mult preţ (6).

Citirea Sfintei Scripturi este o necesitate în viaţa creştinului, asaltat de „nenumărate păcate” şi care are atâta nevoie de mângâiere a ei. Pe câmpul de luptă al acestei vieţi, unde primim atâtea răni, simţim, spune Sfântul Părinte, nevoia de a avea mai multe leacuri, simţim „nevoia necontenită de armele Scripturii”. Pe scurt, se subliniază neputinţa mântuirii, fără citirea necontenită a „cărţilor duhovniceşti” (7).

Urmările necitirii Sfintei Scripturi. Celor care găseau diverse motive pentru a-şi justifica lipsa de interes faţă de citirea Sfintei Scripturi (ca de exemplu, grijile casnice), Sfântul Ioan Gură de Aur le cere măcar atâta râvnă, cât să asculte cele spuse de alţii. Fiindcă „de la necunoştinţa Sfintei Scripturi izvorăsc mii de rele; de aici necazurile cele fără folos… Cei ce nu se uită la raza Sfintelor Scripturi, sunt siliţi de multe ori a păcătui într-una” (8).

Tot el îi îndeamnă pe creştini să se îngrijească de virtute, străduindu-se să placă lui Dumnezeu. Nici o grijă nu este un motiv de slăbire a zelului: nici grija de casă, nici de soţie, nici de copii. În ce priveşte citirea Sfintei Scripturi, ea se adresează tuturor, mustrând pe aceia care consideră preocuparea de cele duhovniceşti ca o datorie numai a monahilor. Lor le răspunde: „Să nu ne înşelăm singuri, ci … să primim leacurile citirii Dumnezeieştilor Scripturi”. Ca exemplu ne sunt daţi drepţii Vechiului Testament, între care şi Noe, pentru care familia nu a fost o piedică în calea virtuţii. De aceea, nu trebuie să citim superficial cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi, ca să culegem din ele mult folos şi să ne îndemne pe calea virtuţii. De aceea, nu trebuie să citim superficial cuvintele Sfintei Scripturi ca să culegem din ele mult folos şi să ne îndemne pe calea virtuţii.

Fiecare creştin poate avea alături de el nu numai cărţile Sfintei Scripturi, ci pe Însuşi Hristos şi alte „multe amintiri de evlavie” (9). Indiferenţa faţă de citirea Sfintei Scripturi este însoţită însă, mărturiseşte cu durere Sfântul Ioan Gură de Aur, de multă strădanie pentru „fleacuri” şi alte sfaturi diavoleşti. Unor astfel de creştini, care spuneau că nu pot învăţa pe de rost versete din Cartea Sfântă, le răspunde: „Spuneţi-mi, vă rog, care din cei de faţă ar putea, dacă i-aş cere, să-mi spună un psalm sau un text din Dumnezeieştile Scripturi? Nici unul!… De v-aş întreba de ştiţi cântece de lume…, aş vedea că mulţi le ştiu pe de rost”. Era adusă aceeaşi scuză pierzătoare de suflete, a neapartenenţei la monahism, când tocmai laicilor le este mai de folos să citească Sfânta Scriptură, ei având, mai ales, nevoie de acel leac. Căci „a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi” (10).

În fine, necesitatea citirii Sfintei Scripturi de către toţi oamenii este întărită de posibilitatea înţelegerii ei, fiindcă a fost scrisă pe înţelesul tuturor. Ea este o comoară din care, luând o parte oricât de mică, oricine se poate îmbogăţi. Căci „într-un cuvânt cât de mic poţi găsi putere mare de gânduri şi nespusă bogăţie” (11).

Multe sunt foloasele pe care creştinii le dobândesc din citirea Sfintei Scripturi şi Sfântul Părinte le scoate adeseori în evidenţă în operele sale. Sfânta Scriptură expune principii de vieţuire morală, descoperă adevărurile dumnezeieşti neschimbabile, înlătură pericolul de a cădea în erezii şi greşeli de orice fel, fiind izvor şi carte de învăţătură veşnică. Sfânta Scriptură constituie o preocupare sufletească de zi cu zi, plecând de la citire şi înţelegere, până la trăirea preceptelor ei mântuitoare de fiecare creştin (12). Din scrierile hrisostomice reiese dorinţa autorului de a face pe toţi creştinii să ajungă la aceeaşi treaptă cu el în înţelegerea şi cunoaşterea Scripturilor (13).

Citirea Sfintei Scripturi este „preadulce”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „mai plăcută decât orice grădină şi mai desfătătoare decât raiul”. Florile grădinii şi podoaba pomilor încântă privirea, dar după puţine zile se vestejesc, în schimb, citirea Scripturilor „întăreşte ca un zid mintea, curăţă conştiinţa, risipeşte patimile nedemne de un om liber, sădeşte în om virtutea, înalţă şi subţiază cugetul”. Citirea ne fereşte de „săgeţile diavolului”, ne aşează cu locuinţa în ceruri, dezlegându-ne sufletul de legăturile trupului şi dându-i aripi. Conştiinţa celui ce ascultă neîncetat şi cu luare-aminte Sfânta Scriptură, devine astfel curată (14). Aşa cum într-o livadă găsim flori, în Dumnezeieştile Scripturi găsim „virtuţile drepţilor”, din care culegem „necontenit folos”, aşezându-le în „sânurile minţii noastre”, desfătându-ne de buna lor mireasmă (15).

Citirea Sfintei Scripturi „ne face sufletul filosof”, mutându-ne mintea la cer, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate cele primite şi înfruntând cu mare râvnă „ostenelile virtuţii”. Dintr-însa învăţăm să nu ne pierdem curajul în faţa greutăţilor, ci să avem încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, citind cu multă râvnă şi evlavie, încordându-ne mintea, adunându-ne gândurile (16). Găsim „leac potrivit pentru fiecare necaz ce tulbură mintea omenească”. Sfânta Scriptură „scutură” tristeţea, zdrobeşte necazurile ce se abat asupra noastră, îmbogăţeşte limba, înalţă sufletul, îl luminează „cu lumina soarelui dreptăţii”, scapă de vătămarea gândurilor rele, aduce tihnă, linişte. „Ceea ce este hrana trupească pentru menţinerea tăriei noastre trupeşti, aceea este pentru suflet citirea Dumnezeieştilor Scripturi”. Această „hrană duhovnicească” face sufletul mai puternic şi nu îl mai lasă ca să „alunece” spre patimi, ci îi dă aripi, care îl înalţă la cer (17).

Sfântul Părinte numeşte Sfânta Scriptură „depozit de medicamente”, în care găsim mângâiere pentru suferinţă. Cel care a fost păgubit, care a pierdut pe cineva din ai săi, va găsi acolo vindecare. Căci: „Aceasta este cauza tuturor relelor, de a nu cunoaşte Sfintele Scripturi. Plecăm la război fără arme…” (18). Şi „cum vom putea vieţui creştineşte, când nici nu cunoaştem legile după care trebuie să vieţuim?”. Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu, poartă toate bunătăţile (19). Cu ea, creştinul îşi făureşte sufletul. Dacă este stricat, îl îndreaptă, iar dacă este învechit, îl înnoieşte. Fie şi numai vederea Sfintei Scripturi face pe om mai trândav pentru săvârşirea păcatului, sau îi mustră cugetul, spre a nu mai cădea uşor în vechile păcate. Nu în ultimul rând, ea întăreşte pe omul ce duce o viaţă sfântă. Numai simpla privire a Evangheliei îl îndepărtează de cele lumeşti, iar „dacă citirea se face cu atenţie, sufletul, slujind ca în altar, se curăţeşte şi ajunge mai bun, pentru că Dumnezeu vorbeşte cu el prin cuvintele Evangheliei” (20).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne cercetăm mintea şi să ne gândim la ce ne aduce în faţă preocuparea pentru cele lumeşti, comparativ cu citirea Sfintei Scripturi. Ce gânduri se abat asupra noastră când suntem în Biserică şi ce gânduri la teatru, înţelegând „câtă deosebire este între o stare sufletească şi alta, deşi sufletul este unul”. Diavolul unelteşte împotriva noastră, îndepărtându-ne de la auzirea cuvintelor Sfintei Scripturi, ca să nu ne lase să vedem comoara cuprinsă într-însa şi să nu ne „îmbogăţim” (21). Fiecare cuvânt al cărţii sfinte este însoţit de „un noian nemărginit de cugetări” (22).

Sfântul Părinte îndeamnă pe creştini să continue citirea Sfintei Scripturi la ei acasă. Face aceasta din motive practice, căci credinciosul care citeşte mai înainte de a veni la slujbă pericopa evanghelică ce va fi tâlcuită la biserică, se va putea concentra în timpul predicii asupra semnificaţiilor înalte, cunoscând deja textul pe care preotul îl va explica. Strădania să continue însă şi după sfârşitul slujbei sfinte. De aceea, îndeamnă: „După ce plecăm de la biserică…, îndată ce ajungem acasă, să luăm Biblia, să chemăm în jurul nostru soţi şi copiii şi să le împărtăşim şi lor cele spune la biserică”. Să nu lăsăm furia treburilor lumeşti să se abată asupra noastră, mai înainte ca în suflet să se întărească folosul celor aflate la lăcaşul sfânt. Mai mult, ar fi cu totul lipsit de sens ca pentru treburile lumeşti să lucrăm şase zile pe săptămână, iar pentru cele duhovniceşti, nici măcar o mică parte din zi. Să nu fim proprii noştri duşmani, turnând în suflete învăţăturile folositoare precum într-un vas găurit (23). Continuând şi acasă pe cele sfinte, auzite la biserică, întindem acolo „masa întregii virtuţi”, iar istorioarele auzite vor face mai cuminte soţia, mai înţelept copilul, mai iubitori pe prieteni, căci „cele auzite în biserică sunt pentru toţi învăţături mântuitoare” şi cu cât auzim mai mult acele cuvinte, cu atât mai uşor ne vom curăţi de „veninul păcatului” (24). Se vede clar de aici că intensitatea citirii cuvântului lui Dumnezeu şi consecvenţa reprezintă o modalitate de instruire, de cunoaştere, dar mai ales de trăire a lui. Se simt roadele citirii permanente.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte adeseori despre nevoia râvnei din partea cititorilor Sfintei Scripturi. El ne îndeamnă să nu trecem cu uşurinţă pe lângă cele spuse în paginile ei, ci „să cercetăm fiecare cuvânt, să ne coborâm în adânc, spre a descoperi puterea ascunsă în cuvinte scurte”. Creştinul să fie precum cel care, căutând aur, „nu sapă numai la suprafaţă, nici nu caută aurul numai acolo, ci… sapă sânurile pământului”. La citirea Sfintei Scripturi, osteneala este mult mai mică, pe când averea este „nespusă”, ca de altfel în toate cele duhovniceşti. Tot la fel, creştinul trebuie să fie precum plugarii cei harnici, care, văzând câmpul că este arat adânc, aruncă seminţele din belşug, îngrijindu-l necontenit, cercetându-l în fiecare zi, „ca nu cumva buruienile, care-i pot vătăma semănăturile, să le zădărnicească mai dinainte toată osteneala”. O altă asemănare relevantă este între creştinul plin de râvnă şi culegătorul de perle, ce vrea să găsească pietrele preţioase din mare şi pentru aceasta nu stă pe ţărm, nici nu numără valurile, ci „se coboară chiar în adâncul mării”.

În cadrul omiliilor, Sfânta Scriptură ocupă un loc fundamental pentru Sfântul Ioan Hrisostom, ea fiind izvorul  de inspiraţie, un nesecat tezaur de învăţătură revelată.

Primele două omilii sunt o adevărată introducere în studiul Sfintei Scripturi, Sfântul accentuând veridicitatea şi armonia celor patru redactări ale Sfintei Scripturi, problemele fundamentale tratate în Evanghelie precum şi relativitatea scrierilor profane în raport cu Scriptura: „Dar dacă sunt patru cei care scriu Evangheliile şi dacă nu le scriu nici în acelaşi timp, nici în acelaşi loc, dacă nu le scriu adunaţi împreună sfătuindu-se unii cu alţii şi dacă totuşi istorisesc toate ca şi cum ar fi rostite de o singură gură, atunci avem cea mai mare dovadă că spun adevărul. Lucrurile nu stau însă tocmai aşa, ci dimpotrivă, pentru că în multe locuri cei patru evanghelişti se deosebesc. Dar tocmai această deosebire este cea mai mare dovadă a adevărului. Dacă toate spusele lor s-ar fi potrivit cu de-amănuntul în ce priveşte timpul şi locul, iar asemănarea ar fi mers chiar până la cuvinte, nici unul din duşmani n-ar fi crezut că evangheliştii n-au alcătuit Evangheliile fără să se adune şi fără să urmărească vreun scop omenesc oarecare” (25). Se reliefează ideea că în problemele esenţiale nu există deosebiri, iar acolo unde acestea apar sunt explicate cu deosebită competenţă, explicaţiile sale inspirate uimind până astăzi.

Afirmaţiile sale nu sunt gratuite, alegând cu grijă cuvântul potrivit pentru a reliefa ideea pregnantă în contextul respectiv: „Unii îl defăimau pe tânărul acesta, spunând că e viclean şi rău… Nu-l socotesc deloc viclean. Şi e primejdios să îndrăzneşti să te pronunţi asupra unor lucruri pe care nu le cunoşti, mai cu seamă atunci când ai de gând să învinuieşti” (26). Deosebirile discutabile în Sfânta Scriptură sunt explicate şi pe baza logicii omeneşti, care nu poate fi nesocotită, precum şi prin puterea rugăciunii, a privegherii (27).

Apărarea Evangheliei nu este întemeiată pe argumentele scriitorilor profani: „Să mă ferească Dumnezeu să apăr Evanghelia pe nebuniile cuprinse în cărţile lor şi nici nu vreau să apăr adevărul sprijinindu-mă pe minciună” (28), puterea dumnezeiască fiind aceea care „săvârşea totul în toţi”, scriitorii profani fiind inspiraţi de demoni (29).

Scrierile acestora de multe ori îndeamnă la imoralitate, la păcat, fiind ancorate în realităţile pur umane: „Pe bună dreptate şi-a intitulat Matei lucrarea sa Evanghelie, adică Vestea cea bună. A vestit tuturor, duşmanilor, neştiutorilor, celor ce şedeau în întuneric: eliberare de pedeapsă, dezlegare de păcate, dreptate, sfinţenie, răscumpărare, înfiere, moştenirea cerurilor, înrudirea cu Fiul lui Dumnezeu. Care bunătăţi ar putea egala aceste bunevestiri ale Evangheliei Sale? Dumnezeu pe pământ, om în cer… toate celelalte scrieri ale lumii acesteia cuprind numai cuvinte lipsite de conţinut, vorbesc de pildă de avuţie, de bani, de măreţia puterii, de funcţii înalte, de slavă, de cinste şi de celelalte câte se socotesc bune de oameni” (30).

Problemele fundamentale tratate în Evanghelie vizează înomenirea Fiului lui Dumnezeu, patimile, învierea, înălţarea, judecata lumii, divinitatea Mântuitorului, viaţa virtuoasă: „Lăsând deoparte pământul, vorbeau de cele din ceruri. Aducându‑ne pe lume o altă vieţuire şi un alt trai, toate au dobândit o nouă înfăţişare: bogăţia şi sărăcia, libertatea şi robia, viaţa şi moartea, lumea şi traiul în lume” (31).

Sfântul Ioan Hrisostom nu îndepărtează pe credincioşi de Scriptură ca în Scolastică, ci îi îndemna să citească în prealabil pericopa evanghelică pe care avea să o tâlcuiască la următoarea întâlnire: „Vă cer şi vă rog – să citiţi mai dinainte pericopa evanghelică pe care o tâlcuiesc, pentru ca citirea mai dinainte a pericopei să fie deschizătoare de drum conştiinţei, aşa cum a făcut eunucul” (33).

Dacă tonul Sfântului este calm, călduros, chiar când îi îndeamnă pe credincioşi la studiu, se schimbă, devine tăios, tranşant, atunci când credincioşii sunt delăsători, nepăsători faţă de învăţătura Scripturii: „Spuneţi-mi, vă rog, care din cei de faţă ar putea, dacă i-aş cere, să-mi spună un psalm sau un text din dumnezeieştile Scripturi? Nici unul! Şi nu-i numai asta grozăvia. Grozăvia este alta, că suntem atât de nepăsători faţă de cele duhovniceşti, pe cât suntem de iuţi, ba mai iuţi decât focul, faţă de cele satanice. De v-aş întreba de ştiţi cântece de lume, cântece de dragoste, cântece desfrânate aş vedea că mulţi le ştiu pe de rost şi că le cântă cu multă plăcere… voi aveţi cu mult mai multă nevoie de ele decât călugării, pentru că voi trăiţi în lume, voi vă răniţi în fiecare zi şi de aceea voi aveţi mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi. Prin urmare, a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi” (34).

Cuvintele Sfântului menţionate mai sus sunt astăzi mai actuale ca niciodată, ignorarea, necunoaşterea Scripturii fiind semnul depărtării de Biserică, slăbirea conştiinţei de credincios: „Gândeşte-te acum ce mare vină avem că nu voim să dobândim harul Duhului, nici după ce am primit ajutorul Sfintelor Scripturi, ba, dimpotrivă, dispreţuim Scripturile, socotindu-le zadarnice şi fără de rost! Prin aceasta ne atragem mai mare osândă. Dar, ca să nu se întâmple asta, să citim cu toată atenţia cele scrise în Scripturi şi să cunoaştem cum a fost dată Legea Veche şi cum a fost dat Noul Testament” (35).

Sfântul Ioan îşi sfătuieşte credincioşii să citească acasă din Scriptură pericopa tâlcuită în biserică şi să-şi îndrume astfel soţia şi copiii, pentru a nu se stinge focul râvnei de cele sfinte: „N-ar trebui ca, după ce plecăm de la biserică, să ne ocupăm cu lucruri care n-au nici o legătură cu biserica, ci îndată ce ajungem acasă să luăm Biblia, să chemăm în jurul nostru soţia şi copiii şi să le împărtăşim şi lor cele spuse  la biserică şi numai după aceea să ne apucăm de treabă” (36). Credincioşii care cunosc Scriptura sunt asemănaţi cu „stăpâni de casă” (37).

Atunci când Sfântul Ioan Gură de Aur socotea de cuviinţă, nu le explica un anumit text controversat tocmai pentru a nu deveni indiferenţi. Probabil că ulterior li se explica textul respectiv dacă erau interesaţi şi îi cereau Sfântului acest lucru. „Nici nu-i nevoie să vă dezleg eu însumi toate locurile grele pentru ca să nu vă trândăviţi” (38). Mântuitorul Însuşi spunea uneori iudeilor cuvinte greu de înţeles pentru a-i sili la întrebări şi a-i face activi spre folosul lor spiritual (39).

Note:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, La cuvântul Profetului Ieremia, PG , 56, col. 153-162, trad. Pr. Dumitru Fecioru în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1969, p. 321.
2. Arhim. Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Ortodoxia, an XXXII, nr. 2/198o, p. 275 şi urm., aici p. 291-29.
3. M. Bulacu, Şcoala…, op. cit., pp. 29, 33.
4. Pr. Teodor Baba, Opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur; în rev. Mitropolia Banatului, anul XXXVIII, nr. 4/1988, pp. 33-34.
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 28, PG 53, col. 252.
6. Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Ioan, 15, PG 59, col. 97; Idem, Omilii la Facere. 3, PG 53, col. 32; Arhimandrit Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Ortodoxia, anul XXXII, nr. 2/1980, p. 275.
7. Sfântul Ioan Gură de Aur, La Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Cuvântul III, PG 48,
   col. 992-993.
8. Idem, Omilii la Epistola către Romani, 1, PG 60, col. 391.­
9. Idem, Omilii la Epistola către Romani, 30, PG 60, col. 666.

10.  Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, 2, PG 57, col. 30.

11.  Idem, Omilii la Facere, 3, PG 53, col. 32.

12.  Arhidiacon Prof. Dr. Constantin Voicu, Concepţia patristică despre Tradiţia biblică, în rev. Mitropolia Ardealului, anul XXX, nr. 7-8/1985, pp. 415-417.

13.  Pr. Gheorghe Busuioc, Sfântul Ioan Gură de Aur; Apostol al dragostei, în rev. Mitropolia Banatului, anul XIX, nr. 1-3/1969, pp. 22-23.

14.  Sfântul Ioan Gură de Aur, Catehezele maritale. Omilii la căsătorie, traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hancheş, Sibiu 2004, p. 71.

15.  Idem, Omilii la Facere, 43, PG 54, col. 395.

16.  Ibidem, 35, PG 53, col. 321.

17.  Ibidem, 29, PG 53, col. 262.

18.  Idem, Omilii la Epistola către Coloseni, 9, PG 62, col. 361.

19.  Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie dupa Matei, 47, PG 58, col. 483, 485.

20.  Idem, La Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Cuvântul al treilea, PG 48, col. 992, 994.

21.  Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, PG 57, col. 31-32.

22.  Idem, Omilii la Epistola către Romani, 28, PG 60, col. 654.

23.  Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, 5, PG 57, col. 55.

24.  Idem, Omilia a şasea, despre post, PG 49, col. 315, 317.

25.  Omilia 1.2, p. 17-18

26.  Omilia LXIII.1, p. 726;

27.  v. Omilia XXXVI.2, p. 445. Asupra acestei probleme nu vă voi spune numai părerile mele, ci voi aduce şi spusele altor interpreţi ai Scripturii, pentru ca prin compararea acestor păreri să fac mai clar adevărul.

28.  v. Omilia VI.1, p. 76.

29.  Omilia I.4, p. 20.

30.  cf. Omilia I.4, p. 21.

31.  Omilia I.2, p.17.

32.  Omilia I.4, p. 21

33.  Omilia I.6, p. 23.

34.  Omilia II.5, p. 35.

35.  Omilia I.1, p. 16.

36.  Omilia V.l, p. 66; aceeaşi idee o întâlnim la Omilia XI.8, p. 143.

37.  Omilia XLVII.3, p. 550.

38.  Omilia IV.l, p. 46.

39.  v. Omilia XXXVII.3, p. 456.

Pr. Ştefăniţă Fleşcan,

Pr. Ion Roman

Opera este complexă şi urmăreşte mai multe direcţii. Exegeza Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai fidel exponent al spiritualităţii biblice şi patristice. Exegeza sa acoperă cam întreaga Sfântă Scriptură. S-au păstrat majoritatea operelor sale. Sfântul Ioan Gură de Aur a tâlcuit cea mai mare parte a Sfintei Scripturi. Marea majoritate a lucrărilor sale, de obicei omilii, au ajuns până la noi. S-au păstrat 7 Omilii la Facere (anul 386), 8 Omilii la Cărţile Regilor (anul 387), 58 de Omilii la Psalmi, altele la Profeţii mari (Isaia, Ieremia, Daniil, din anii 386-387), la cărţile Iov, sau Proverbele lui Solomon. Ne-au rămas de la el 90 de Omilii la Evanghelia după Matei (anul 390), 16 Omilii la Evanghelia după Luca (de la anul 388), 88 de Omilii la Evanghelia după Ioan (anul 389), 63 de Omilii la Faptele Apostolilor (an II 388-401). Sfântul Ioan Gură de Aur este şi autorul a 251 de Omilii la Epistolele Sfântului Apostol Pavel (1).

Prezentate pe larg, ele descoperă roadele unei munci impresionante şi rodnice. Omiliile la Facere au fost rostite în parte la Antiohia (primele nouă, rostite în Postul mare al anului 386) şi celelalte 67 la Constantinopol (anii 399-401). Sfântul Părinte tâlcuieşte crearea lumii, a cerului şi a pământului, a vieţuitoarelor, iar apoi crearea omului. Totul „s-a făcut prin puterea cuvântului şi a voinţei lui Dumnezeu (2).

Dintre Omiliile la Cărţile I şi II Regi s-au păstrat cinci la număr, despre Ana, mama lui Samuel, la David şi Saul şi la profetul Ilie. Sfântul Părinte a tâlcuit toţi Psalmii, dar s-au păstrat comentariile la numai 62 de Psalmi, scrise la Antiohia, înainte de plecarea sa de acolo. Tâlcuind Psalmii, Sfântul Ioan Gură de Aur arăta purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, mai ales pentru cei aflaţi în nevoi. Suntem îndemnaţi să-L preamărim pe Dumnezeu, să-L lăudăm în cântări, să punem în viaţă învăţăturile Psalmilor (3). Comentariul la Isaia tâlcuieşte mai mult primele 6 capitole ale cărţii profetului. S-au pierdut acele tâlcuiri, dar s-au păstrat fragmente din cele la Ieremia şi Daniil.

Importanţă deosebită au cele 90 de Omilii la Evanghelia după Matei, lucrare ce datează de la anul 390 din Antiohia şi unde se insistă mult asupra Predicii de pe Munte, predica Mântuitorului. Dacă Sfintele Evanghelii după Marcu şi Luca au fost tâlcuite decât în parte, în schimb la Evanghelia dupa Ioan s-au scris 88 de Omilii. Tâlcuirea Faptelor Apostolilor a fost preocuparea Sfântului Ioan Gură de Aur atât în Antiohia, cât şi la Constantinopol. Sunt 55 de Omilii, consemnate în scris chiar în timp ce ele erau rostite de Sfântul Părinte (3).

Sfântul Ioan Gură de Aur a tâlcuit toate Epistolele Sfântului Apostol Pavel. La Epistola către Romani are 32 de Omilii, rostite la Antiohia. Despre acestea, Isidor Pelusiotul, un scriitor creştin contemporan lui, scria: „În interpretarea Epistolei către Romani, în mod deosebit este strânsă comoara de înţelepciune a preaînţeleptului Ioan. Dacă Sfântul Pavel s-ar fi folosit de limba greacă, adică pentru a se interpreta pe sine însuşi, nu ar fi comentat altfel decât fericitul bărbat amintit. Aşa de mult este împodobită această interpretare cu cugetări, frumuseţe şi precizie” (4).

Sfântul Părinte a tâlcuit Epistola I către Corinteni în 44 de Omilii, iar pe cea de a doua în 30 de Omilii. La Epistola către Galateni s-a păstrat un singur comentariu, iar la Epistola către Efeseni sunt 24 de Omilii. La cea către Filipeni s-au scris 15 Omilii, iar la cea către Coloseni 12 Omilii. Altele sunt la Epistolele I şi II Tesaloniceni (16 Omilii), la I şi II Timotei (18, respectiv 10 Omilii). La Epistola către Tit sunt 6 Omilii, la cea către Filimon sunt 3 Omilii, iar la Epistola către Evrei sunt 34 de Omilii (5).

Iată aici tabloul activităţii de tâlcuire a Sfintei Scripturi a celui mai „autorizat” interpret al Sfântului Apostol Pavel. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu şi reprezintă primul izvor al revelaţiei supranaturale. Este destinată tuturor oamenilor. Citind Sfânta Scriptură, oamenii îşi vindecă rănile sufleteşti. Sfântul Părinte a realizat că, fără cunoaşterea noţiunilor introductive, tâlcuitorul Sfintei Scripturi nu poate să îi înţeleagă cuprinsul. Mai mult, trebuie să caute să înţeleagă gândurile pe care Dumnezeu a vrut să le transmită. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a căutat mai mult sensul literal, istoric, sau gramatical al fiecărui text în parte. Nu a fost neglijată nici regula contextului (6).

Dintre operele dogmatico – polemice ale Sfântului Ioan Gură de Aur amintim: Contra anomeilor (12 carţi), Contra iudeilor, Despre Înviere, Despre milostenie, sau 21 de Cuvântări (Omilii) la statui. Dintre panegirice amintim: Cuvinte spre lauda Sfântului Apostol Pavel (în număr de 9 acte, în care Sfântul Apostol Pavel este văzut că un model), Despre Sfântul Vavila şi împotriva pagânilor (sau „Împotriva lui Iulian (Apostatul) şi Împotriva păgânilor”), Cuvântul II la sărbătoarea Sfintei Ana, sau Lauda lui Maxim. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris şi Omilii la sfinţii martiri (mai cunoscute sunt două).

Sfântul Ioan Gură de Aur a scris cuvântări şi la alte praznice împărăteşti, în afară de cele care constituie subiectul prezentei lucrări: Cuvânt la Înălţarea Domnului (7), Cuvânt la Naşterea Domnului (8), Cuvânt la Sfânta şi Marea JOI (9), Omilia a LVI-a la Matei (16, 28 – 17, 9), Schimbarea la faţă a Mântuitorului Hristos (10), Omilia I despre trădarea lui Iuda şi despre Paşti, despre administrarea Sfintelor Taine şi despre a nu ţine minte răul (11), Omilie la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos (12), sau Omilie la strălucitul praznic al Schimbării la faţă (13).

Catehezele baptismale, în număr de 8, au următorul cuprins: 1) Celor ce urmează să fie luminaţi, ca iniţiere; 2) Urmare a instrucţiei date celor ce urmează să fie iluminaţi; 3) Omilia neofiţilor; 4)Către neofiţi şi despre Cuvântul Apostolului; 5) Pareneza. Despre cumpătare; 6) Blam celor ce au părăsit Biserica (adunarea), pentru a merge la curse (hipodrom); 7) Moaştele sfinţilor martiri ne sunt de mare folos. Despre dispreţuirea bunurilor acestei lumi. Despre rugăciune şi milostenie. Către neofiţi; 8 ) Despre Avraam.Program de viaţă creştină. Către neofiţi.

Opere apologetice sunt: Contra lui Iulian şi a păgânilor; Mic tratat că Hristos este Dumnezeu. Opere ascetice sunt: Către Teodor (de Mopsuestia) cel căzut; Contra adversarilor vieţii monahale; Comparaţie între un rege şi un monah; Despre feciorie.

Despre pocăinţă (9 predici). Iată titlurile acestora: Predica I – Când se întorsese de la ţară.Cât timp a fost plecat, Sfântul Ioan Gură de Aur a păstrat în suflet pe păstoriţii săi.Predica a II-a – Despre pocăinţă şi despre posomorârea lui Ahaab şi despre Iona, proorocul. Predica a III-a – Despre milostenie şi despre cele zece fecioare. Predica a IV-a Despre pocăinţă şi rugăciune. Predica a V-a – Despre post şi despre Iona proorocul şi despre Daniel şi cei trei tineri şi despre pocăinţă. Predica a Vl-a – Despre post. Predica a VII-a – Despre pocăinţă şi smerenie şi despre aceea că Dumnezeu este grabnic spre mântuire şi încet spre pedeapsă; apoi povestea ciudată despre Rahab. Predica a VIII-a Despre pocăinţă. Predica a IX-a – Despre pocăinţă şi despre acei care au lipsit de la biserică, apoi despre Sfânta Masă şi despre judecată.

În lucrarea Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor, Sfântul Ioan Gură de Aur schiţează treptele formale în educaţia religioasă. Alte omilii: Omilie la Duminica a IV-a după Rusalii; Cuvânt la Duminica a XXII-a după Rusalii; Omilia despre cei ce s-au dus la hipodrom. Alte opere educativ-morale: Către o tânără văduvă; Despre nerepetarea căsătoriei; Către cei ce sunt scandalizaţi din pricina nenorocirilor; Contra celor ce au fecioare subintroduse. Dintre operele educativ-morale, cea mai cunoscută este Despre preoţie (381 – 386, în 6 cărţi).

Corespondenţa numără 236 de Epistole. Nu trebuie uitată nicidecum Sfânta Liturghie ce poartă numele Sfântului Ioan Gură de Aur.

Viaţa lui trăită plenar în Hristos pentru edificarea credincioşilor lui, precum şi opera literară au fost şi sunt modele pentru cei ce vor să se desăvârşească.

Pentru cel ce vrea să cunoască şi să cerceteze opera autentică a Sfântului Ioan Hrisostom va trebui să apeleze la patrologia greacă a abatelui J.P. Migne vol. 47-64 (14).

În cadrul acestei opere vaste „Omiliile la Matei” constituie cel mai vechi comentariu complet la Evanghelia Sfântului Matei. Ele s-au bucurat de un deosebit interes atât în răsărit cât şi în apus. Toma d’Aquino fiind împreună cu studenţii săi în Paris şi admirând frumuseţile arhitecturii capitalei, a fost întrebat de aceştia dacă nu ar dori să aibă frumuseţi ca acelea, la care magistrul a răspuns că ar dori să aibă în locul acelor frumuseţi „Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia după Matei” (15).

Prima traducere în limba română a Omiliilor la Matei este cea a lui Isaac Dascălu, în anul 1795, după cum reiese din manuscrisul 110 al bibliotecii mânăstirii Neamţ, recopiată între anii 1800-1825 (16). Actuala traducere utilizată în lucrare aparţine vrednicului părinte Dumitru Fecioru, trecut la Domnul pe 22 februarie 1988, cartea apărând în anul 1994, în colecţia PSB, vol. 23, în cadrul Editurii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (17).

La drept vorbind, viaţa şi opera Sfântului Părinte nu face altceva decât să ne ofere imbolduri şi sugestii pentru lucrarea noastră creştină actuală. El a reuşit să găsească în doctrina creştină răspunsul cel mai sigur pentru lămurirea şi orientarea contemporanilor lui, răspunzând în duh ortodox la întrebările dominante ale vremii lui. Tocmai însă pentru că a fost atât de ancorat în veac, exercită şi azi o profundă şi durabilă influenţă. Acest strălucitor luceafăr al ştiinţei şi învăţăturii, vrednic de o neştearsă amintire, deşi s-a săvârşit din viaţă, trăieşte şi acum prin autoritatea şi credinţa lui, şi chiar dacă nu mai este trupeşte în biserică glasul şi învăţătura lui sunt la fel de puternice ca înainte. Adevărurile propovăduite de el şi cuvintele lui inspirate nu au fost îngropate de uitare şi nu s‑au diminuat în secolele de când au fost rostite.

Note Bibliografice:

1. Pr. Teodor Baba, Opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Rev. „Mitropolia Banatului”, an XXXVIII, iulie-august, nr. 4/1988, p. 27.
2. Ibidem, p. 28.
3. Ibidem, p. 29.
4. Ibidem, p. 30.
5. Ibidem, p. 31.
6. Ibidem.
7. Ibidem, p. 32.
8. Cuvânt la Înălţarea Domnului, traducere din PG 31, 164-184, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XX, nr. 5-6/1968, mai-iunie, p. 432-439.
9. Cuvânt la Naşterea Domnului, traducere din PG 49,351-362, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XVII, nr. 11-12/1966, noiembrie-decembrie, p. 1017-1024.

10.  Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XX, nr. 3-4/1968, martie-aprilie, p. 303-312.

11.  Omilia a LVI-a la Matei (16, 28-17,9), Schimbarea la faţă a Mântuitorului Hristos, traducere din PG 58, 549-558, de Gh. Badea, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX, nr. 7-9/1983, iulie-septembrie, p. 452-459.

12.  Omilia I-a despre trădarea lui Iuda şi despre Paşti, despre administrarea Sfintelor Taine şi despre a nu ţine minte răul, traducere din PG 49, 373-382, de Gh. Badea, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an LIX, nr. 4-6/1983, aprilie-iunie, p. 273-279.

13.  Omilie la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, traducere din PG 50, 441-452, de Gh. Badea, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LVIII, nr. 7-9/1982, iulie-septembrie, p. 632-651.

14.  Omilie la strălucitul praznic al Schimbării la Faţă, traducere din PG 58, 549-558, de Pr. Dumitru Fecioru, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XIX, nr. 7-8/1967, iulie-august, p. 643-652.

15.  Daniela Popa, Opera şi bibliografia Sfântului Ioan Gură de Aur, Cluj-Napoca, 2002, p. 11.

16.  Pr. D. Fecioru, Introducere la „Omilii la Matei” ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. 23, Bucureşti, 1994, p. 9.

17.  Ibidem, p. 9.

Pr. Ştefăniţă Fleşcan

Mărturisirea credinţei prin rostirea Crezului este o expresie a unităţii de credinţă a mădularelor Bisericii prin mărturisirea aceluiași adevăr mântuitor. Credința creștină este cunoaşterea şi trăirea mântuirii ca restabilire a unităţii cu Dumnezeu şi, întru El, cu ceilalţi membri ai Bisericii şi cu întreaga făptură, după chipul unităţii Sfintei Treimi. Este cunoaşterea anticipată, în Biserică, a Împărăţiei lui Dumnezeu ca unitate de sus: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă ca Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” (Ioan 17, 20-22). Unitatea de sus este conţinutul vieţii dumnezeieşti treimice. Credinţa înseamnă aşadar părtăşia la unitatea de sus cu Dumnezeu şi semenii, iar Biserica este tocmai împlinirea credinţei, este acea unitate care primeşte, în care se intră şi la care devii părtaş prin credinţă. De aceea credinţa nu poate fi individualistă. Nu poţi avea credinţă mântuitoare în afara Bisericii. Credinţa se dobândeşte şi se trăieşte în Biserică, în comuniune cu ceilalţi şi exprimând unitatea cu ceilalţi.

Copiilor trebuie să le arătăm calea spre Împărăţia lui Dumnezeu – credința ortodoxă în Preasfânta Treime. Tinerii creştini sunt datori să cunoască bine conținutul credinței strămoșești, pentru a-şi orândui în chip corect viaţa şi pentru a nu fi amăgiţi de multele învăţături greşite şi deşarte pe care le întâlnesc. Unde se cuprinde învăţătura credinței creştine? Se cuprinde pe scurt în cuvinte lămurite ale Simbolului de Credinţă. Avem prin urmare datoria de a păstra nealterat tezaurul adevăratelor învăţături primite de la Hristos şi transmise nouă de înaintaşii noştri. Numai uniţi în iubire şi mărturisind aceeași credinţă revelată ne arătăm a fi cu adevărat biserica lui Hristos.

Adaosului Filioque

Expresia Filioque (sau et Filio) înseamnă: „şi din Fiul”. Prin ea se exprimă învăţătura greşită a romano-catolicilor că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din Fiul. Expresia aceasta a fost intercalată, cu timpul, de Biserica Romano-Catolică şi în Simbolul Credinţei, şi odată cu ea s-a încetăţenit în Apus credinţa nouă şi s-a constituit dogma că Duhul Sfânt purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Cercetând Sfânta Scriptură, nu vom găsi nicăieri această expresie. Vorbindu-se în Noul Testament despre originea Duhului Sfânt, ni se spune numai atât: că El purcede din Tatăl. Cu toate acestea, Biserica Apuseană, deşi recunoaște că în Biblie se spune că Duhul Sfânt purcede din sau de la Tatăl, afirmă că această expresie nu exclude purcederea Lui şi din sau de la Fiul. Astfel, ideea de  Filioque, după teologia catolică, e socotită a fi cuprinsă virtual (nu însă şi formal) în Sfânta Scriptură. Textul de la Ioan 15, 26: „Când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, acela va mărturisi pentru Mine” exprimă din perspectiva doctrinei romano-catolice purcederea Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul. Mai mult, cuvintele Crezului niceo-constantinopolitan, „Care de la Tatăl purcede”, nu  exclud, ci dimpotrivă, presupun purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul pentru că Tatăl şi Fiul sunt de o fiinţă şi toate însuşirile pe care le are Tatăl, le are şi Fiul. Prin urmare, după ei, dacă Tatăl are însuşirea de a purcede pe Duhul Sfânt, această însuşire o are şi Fiul. Concluzia aceasta este însă greşită. Tatăl şi Fiul sunt una după fiinţă, dar doi ca persoane. Fiind una după fiinţă, au atribute sau însuşiri comune (ad intra), ca de exemplu: eternitatea, sfinţenia, dreptatea etc.. Din perspectiva ipostatică dispun de proprietăți sau însușiri personale (ad extra) prin care se deosebesc unul de altul.

Prin urmare, atributul de naștere şi purcedere este specific Tatălui. Rezumând cele prezentate afirmăm statornic şi neschimbat, după învăţătura Sfintei noastre Biserici, că: Tatăl naște din veșnicie pe Fiul şi purcede din veșnicie pe Sfântul Duh, Fiul este născut din veșnicie din Tatăl, iar Sfântul Duh este purces din veșnice din Tatăl. Toate acestea fiind îmbrăcate într-o unitate veșnică de fiinţă astfel încât mărturisim întotdeauna pe Unul şi Singurul Dumnezeu „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărțită”

Pr. Ștefăniță Fleșcan,

Biserica „Sf. Nicodim” din Craiova

Pentru Biserica Ortodoxă Română, anul 2010 a fost prilej de aleasă aniversare: la 4 februarie s-au împlinit 85 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhie, la 25 aprilie s-au împlinit 125 de ani de la recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, iar la 1 noiembrie, se împlinesc 85 de ani de la întronizarea primului patriarh, Miron Cristea. Facem în cele de mai jos câteva precizări cu privire la semnificaţia termenului de autocefalie şi la demersurile care se impun pentru dobândirea acesteia în sânul Bisericii Ortodoxe.

Noţiunea termenului „autocefalie” este de origine greacă şi înseamnă independenţa sau neatârnarea unei unităţi bisericeşti de altă unitate bisericească sub raport interbisericesc administrativ-teritorial. Proclamarea unei Biserici ca autocefală reprezintă prin urmare unul din cele mai însemnate acte pentru întreaga Biserică, întrucât prin autocefalie se produce o schimbare esenţială în relaţiile bisericeşti din cadrul ortodoxiei ecumenice. Actul de proclamare a autocefaliei unei Biserici, presupune intrarea în acţiune a trei factori: a Bisericii care îşi reclamă autocefalia, a Bisericii mame de care a depins până acum, şi a Bisericii în totalitatea ei sau a Bisericii ecumenice.

a)   Condiţiile din partea  Bisericii care cere autocefalia:

1. Să dovedească statornicie în dreapta credinţă, precum şi în păstrarea  rânduielilor tradiţionale cu caracter ceremonial-liturgie şi disciplinar canonic.

2. Să dovedească maturitate în conducerea de sine, adică să se dovedească buna chivernisitoare a treburilor sale curente.

3. Să dispună de cel puţin 3-4 ierarhi, pentru a se putea constitui un Sinod Autocefal, în conformitate cu prevederile canonice.

4. Să existe o dorinţă şi o năzuinţă manifestă pentru autocefalie şi în cadrul credincioşilor, nu numai în cadrul clerului şi a ierarhiei Bisericii respective.

Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei şi Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol şi ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de Bucureşti, în rangul de mitropolit-primat al României. Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autorităţile laice mitropolitului Nifon Rusailă, pe 11 ianuarie 1865. Până la constituirea Sfântului Sinod românesc în anul 1872, Bisericile Ortodoxe din Ţările Române au făcut parte integrantă din Patriarhia de Constantinopol, iar ierarhii lor se găseau sub ascultarea canonică a patriarhului de Constantinopol. Acesta s-a opus iniţial desprinderii celor două mitropolii de autoritatea constantinopolitană (precedentul fiind deja creat în anul 1448, când un Sinodul de la Moscova şi-a proclamat „autocefalia” faţă de Constantinopol, dând astfel naştere Bisericii Ortodoxe Ruse). După proclamarea independenţei de stat a României (9 mai 1877), au urmat tratative cu Patriarhia de Constantinopol, în vederea recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Aceasta recunoaştere a fost acordată pe 25 aprilie 1885 de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea. Din perspectiva Patriarhiei de Constantinopol aceasta este data naşterii Bisericii Ortodoxe Române. De facto, Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă odată cu constituirea Sfântului Sinod de la Bucureşti, în anul 1872, acest eveniment marcând transformarea mitropoliilor şi episcopiilor ortodoxe din părţi componente ale Patriarhiei de Constantinopol în părţi componente (subdivizuni) ale noii structuri.

Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la Bucureşti în 23 aprilie 1919: „La 23 aprilie 1919, Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului(alcătuit pe atunci numai din episcopul Ioan Papp al Aradului – care era şi locţiitor de mitropolit – şi dr. Miron E. Cristea al Caransebeşului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din Bucureşti, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş a format parte integrantă a Bisericii mame din România întregită”.

Din 1925 Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie. În acel an, pe 4 februarie, Sfântul Sinod a hotărât sa înfiinţeze Patriarhia Ortodoxă Română. Mitropolitul primat (Mitropolitul Ungrovlahiei) a fost ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost promulgată la 25 februarie 1925. Pe 1 noiembrie 1925 a avut loc înscăunarea lui Miron Cristea ca prim patriarh al României (1925-1939).

În aprilie 1925, patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea trimitea Tomosul prin care se recunoştea Biserica Ortodoxă Română „neatârnată şi autocefală“, administrată de Sfântul Sinod şi „nerecunoscând în propria sa administraţie internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească, pe Mântuitorul şi Dumnezeu-Omul“.

În şedinţa din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod hotăra: „Se înfiinţează în Ţara Românească, pentru Biserica Ortodoxă Autocefală Română, demnitatea de Patriarh; Arhiepiscopul Bucureştilor şi Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române.“ La 30 iulie 1925, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol trimitea Tomosul Sinodal de recunoaştere a ridicării Bisericii Ortodoxe Autocefale Române la rangul de Patriarhie: „De acum va fi asentimentul tuturora pentru ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală, atât pentru cinstire şi răsplată, cât şi pentru faptul că, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, întreg poporul binecredincios român mărindu-se prin unirea sa politică, această cinstire este binevenită şi îndreptăţită.“ Drept urmare, la 1 noiembrie 1925 a fost întronizat primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, dr. Miron Cristea (1925-1939).

Ortodoxia Românească oferă Europei de astăzi un spaţiu original şi totodată o experienţă originală,  trecută şi prezentă, în condiţiile din deceniile după cel de-al doilea conflict mondial, trecând peste toate dramele social-economice şi politice, Biserica Ortodoxă Română n-a rămas pasivă şi  izolată. Ea s-a luptat să reziste şi să rămână fidelă misiunii  sale, fără să fie într-un anume fel complexată de restricţii şi umiliri. Biserica Ortodoxă, cea mai  veche şi mai credibilă instituţie publică din ţara noastră, a fost,  este şi va fi un model cu o impresionantă demnitate şi valoare pentru societatea  românească. Mai mult, considerăm că este extrem de necesar ca cei care o reprezintă cu cinste la vârf să-şi precizeze constant poziţia  faţă de toate planurile societăţii româneşti, faţă de toate împlinirile, dar şi  de neajunsurile cu care se confruntă. Nu putem să trecem cu vederea că Ortodoxia din România a ieşit învingătoare, şi de ce nu triumfătoare, din momentele dramatice ale istoriei terorii comunist-atee, cu  un  efort  de excepţie, considerabil, fiind azi o măreaţă poartă către visurile noastre europene.

Pr. Ștefăniță Fleșcan,

Biserica „Sf. Nicodim” din Craiova