Islamul reprezintă una dintre cele mai răspândite religii, după numărul de adepți, se plasează imediat după creștinism. Apariția islamului în lume a dus la răsturnarea multor structuri religioase dar mai ales politice, care au dominat spațial geografic al lumii orientale și mediteraneene. Răspândirea lui a fost rapidă, la acest lucru aducându-și aportul însăși popoarele cucerite. Islamul a fost văzut ca un eliberator de sub structurile imperiale bizantine sau romane.

În plan religios, islamul nu a fost considerat de la început o religie de sine stătătoare, fiind considerat o erezie creștină. El apare în perioada în care creștinismul dezbătea problema celor două naturi în Hristos – divină și umană, dar și a relațiilor ipostatice în sânul Sfintei Treimi. Tawhid-ul musulman a preluat idea unității absolute în Dumnezeu după Vechiul Testament înlăturând ipostasurile Sfintei Treimi, dar și a celor două firi ale lui Iisus Hristos. Considerându-se urmași ai lui Avraam, prin Ismael, fiul nelegitim al acestuia, și-au concretizat puterea devenind dominatori în perioada evului mediu. Un pas important în amploarea sa a avut-o organizarea societății umane sub puterea religioasă. Ea cuprinde puterea conducătoare absolută atât în planul religios, cât și în cel politic. Puterea religioasă este deținută de Calif și îi revine acestuia direct de la Allah, fiind umbra lui Allah pe pământ. Acestei puteri i se supune totul (războiul sfânt – consecință a puterii date de Allah poporului său, și deci și datoria musulmanului de a răspândi prin sabie stăpânirea lui Allah).

Creștinismul este considerat de islam o împărăție a sfinților. Atunci când Hristos a poruncit celor ce cred în El “să întoarcă și celălalt obraz”, El s-a adresat acestora ca unor sfinți, dar a greșit, pentru că nu a eliminat din viața lor partea umană, nesfântă. Critica islamică arată că ei nu cunosc deplin mesajul creștin, unde libertatea umană joacă un rol important. Dumnezeu fiind iubirea supremă, nu putea să-i predestineze pe oameni fără să țină cont de liberul consimțământ, dar și de dăruirea lor pentru a-i determina în viața de aici și cea  de dincolo.  Iisus Hristos aduce pacea în lume, o dăruiește: ”Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă” (In. XIV, 27). Moștenirea aceasta conține o mulțime de elemente care conduc spre instaurarea împărăției celor drepți, o împărăție liniștită, nesângeroasă.

Relația dintre stat și religie în lumea islamică a devenit în timp foarte puternică dar cu rădăcini șubrede. Realitățile existente în societatea tribală din Palestina Arabiei nu au putut fi menținute după cucerirea Semilunei Fertile. Teocrația islamică înființată de Mohamed nu avea nici o șansă de a dăinui și după marile cuceriri arabe. Nu doar din cauza schimbărilor condițiilor sociale, politice și culturale apărute după cuceriri, dar și din punct de vedere religios.

În cartea sfântă a islamului – Coranul nu se găsește vreo prescripție cu privire la o formă anume de guvernare, pe care să o fi instituit Allah. Nici Mohamed n-a emis o astfel de lege, nu a numit nici un succesor, astfel că după moartea sa comunitatea islamică a trecut printr-o serie de crize și războaie civile care au influențat profund comunitatea islamică.

În concepția musulmanilor Mohamed este ultimul profet inspirat de Dumnezeu din întreaga istorie a umanității. Succesorii săi au condus o umma, neavând o inspirație divină concretă și directă. Pentru a intra în islam, noul adept se purifică prin spălarea rituală și pronunță cu sinceritate și credință formula șahada, mărturisirea de credință: ”Nu există alt Dumnezeu decât Allah, și Muhammad este trimisul lui Allah” (Paul Brusanowski, Religie și stat în islam, Ed. Herald, București, 2009, p. 37). Acest crez este recitat și la fiecare rugăciune făcând parte din ritualurile efectuate de cinci ori pe zi.

Intrarea în islam este destul de simplă, pe când ieșirea din această religie, părăsirea se face mai greu. Conform Coranului cel care reneagă islamul este pedepsit cu moartea. Din cele șase delicte din Codul de drept Islamic, face parte și apostazia (renunțarea la religia islamică) (Ibidem, p. 93). Dar versetul din Coran : ”Nu este silire la credință!” spune cu totul altceva.

Islamul este o religie de o mare simplitate în principii. Dumnezeu este unic și atotputernic, el le-a revelat oamenilor un text, Coranul, care a fost transmis lui Mohamed prin îngerul Gabriel. Textul acoperă toate nevoile oamenilor și ale societății. A recunoaște atotputernicia lui Dumnezeu înseamnă supunerea voinței lui Dumnezeu. Supunerea față de Dumnezeu, în înțelesul Islamic, înseamnă a asculta cuvântul său, a respecta cu rigurozitate prescripțiile Coranului. Cele mai importante dintre ele sunt cei cinci stâlpi ai islamului: mărturisirea de credință (șahada), rugăciunea rituală (salat), postul (sawm), pelerinajul o data în viață la Mecca (hajj) și pomana (sadaqa) ) (Ibidem, p. 37-39).

Un bun musulman trebuie să cunoască Coranul în întregime, dar și viața lui să se desfășoare în conformitate cu acesta. Este recomandat să fie citit ori de câte ori este posibil. Foarte mulți credincioși îl știu pe de rost de la un capăt la altul. Bărbatul care știe tot Coranul pe de rost este numit “păstrătorul”.

Istoricii creștini au atras atenția asupra modului în care Mohamed a cunoscut creștinismul. Călătorind în tinerețe în Siria, profetul a avut posibilitatea să cunoască călugări creștini, oameni care credeau cu adevărat în Dumnezeu și vorbeau despre Iisus ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Mohamed a scris Coranul inspirat fiind de conținutul Bibliei și de gândirea creștină a societății acelei vremi. “Iisus apare menționat de multe ori în Coran, niciodată nu e criticat, ci considerat cel mai mare profet de până la Muhammad. S-a născut din Fecioara Maria, sub un curmal, zămislit fiind din porunca lui Dumnezeu (Coran 3, 45-47; 19, 16-22). Evreii l-au prigonit, dar pe cruce a pătimit alt om, căci Iisus a fost ridicat cu trupul la cer” (Ibidem, p. 31).

Credința într-un singur Dumnezeu nu este proprie islamului, ci aparține creștinismului și iudaismului. Rigoarea cu care unicitatea lui Dumnezeu este afirmată de musulmani îi face pe unii să reproșeze creștinilor că adoră un Dumnezeu în trei persoane.

Mohamed a emis norme în mai multe domenii, asigurarea vieții și a proprietății, căsătorie, familie, milostenie, dar și o serie de precizări privind organizarea cultului. La început propovăduirea lui Mohamed a avut caracter individualist, cerând oamenilor acțiuni drepte înaintea lui Dumnezeu. La Medina el a îndeplinit funcția de conducător al comunității, iar odată cu accentuarea rolului acestuia, a devenit centrul propovăduirii sale. Fiind conștient că oamenii se lovesc de diferite probleme sufletești, dar și faptul că nu au nici un mijlocitor care să-i conducă spre mântuire, Mohamed a însărcinat comunitatea să preia această îndatorire prin oferirea unor legi și reguli după care să se conducă.

În primul rând, omul pentru a ajunge în rai, trebuie să-și accepte condiția de creatură a lui Dumnezeu și să-și orânduiască viața după această convingere. Însă pentru a realiza această modelare, omul trebuie să se supună regulilor comunității, legilor conduitei islamice. În aceast mod islamul impune supunere totală față de Dumnezeu dar și față de legile comunității. Conform acestor învățături, mântuirea omului se află în responsabilitatea comunității.

Mohamed a creat statul ideal musulman, statul teocratic, ai cărui locuitori erau datori să se integreze și să-i repecte normele. Importanța statului teocratic se concentra asupra comuniunii omului cu Dumnezeu. În creștinism, Iisus, Fiul lui Dumnezeu a coborât pe pământ să aducă oamenilor salvarea prin jertfa Sa pe cruce. Misterul pascal aflat în centrul propovăduirii creștine arată că misiunea lui Hristos a avut un caracter spiritual, Mântuiotrul făcând mereu distincția între Împărăția Sa și împărăția cezarilor. În Noul Testament nu se găsesc informații despre cum trebuie să fie organizat statul.

Rugăciunea în islam reprezintă cel de-al doilea stâlp al islamului și cel mai important dintre actele care constituie credința musulmană. Este menționată de foarte multe ori în Coran prin diferite denumiri. Rugăciunea este singura obligație cu caracter cotidian. Poate fi personală și individuală. Această rugăciune spre deosebire de rugăciunea rituală este considerată spontană și nu este supusă nici unei reglementări și nu face parte din obligațiile rituale esențiale.

Rugăciunea rituală trebuie rostită întotdeauna în limba arabă. “Rugăciunea rituală (salat) de cinci ori pe zi (în zori, la amiază, după amiază, la apusul soarelui, seara). Vinerea a fost fixată ca zi a rugăciunii comune. La chemarea muezinului, poporul se adună în moscheea principală a orașului. Cu fața spre o nișă decorată (mihrab) care arată direcția (qibla) spre Mecca, poporul îngenunchează și rostește rugăciunea condusă de un imam (care e doar un credincios, nu preot sacramental). Urmează predica (Khutba), rostită din amvon (minbar). Fiecare rugăciune ritual (chiar și în celelalte zile ale săptămânii este precedată de spălarea rituală pe față, pe picioare și pe brațe. De aceea, lângă fiecare moschee se află bazine de apă și fântâni” (Ibidem, p. 37).

În lumea musulmană se folosesc doi termeni pentru a exprima sensul de rugăciune: du’ă și salăt. Primul termen reprezintă chemarea, invocarea lui Dumnezeu, pe care musulmanii o pot spune în gând, singuri, iar al doilea termen se referă la rugăciunea rituală, pe care musulmanii sunt obligați să o spună de cinci ori pe zi. Ea reprezintă esența credincioșilor musulmani. Poate fi săvârșită individual dar și în comunitate, fie în moschee, fie în altă parte.

Chemarea muezinului arată momentul celebrării rugăciunii în moschee. Orarul este precis, bazat pe ora răsăritului. Pentru credinciosul musulman, cea mai bună rugăciune este aceea care se face în moschee, dezvoltând astfel simțul comunității. Dacă nu se poate ajunge la moschee pentru rugăciunea în grup, se recomandă și rugăciunea individuală. Orice musulman are un covoraș care-i servește pentru a îngenunchia și a-și săvârși liniștit ritualul rugăciunii. Acest covoraș nu este obligatoriu, dar el preînchipuie spațiul sacru, individual, care izolează spiritual credinciosul de restul lumii. Spațiul din moschee, unde are loc rugăciunea este strict delimitat, este sacralizat, de aceea se folosește de obicei covorașul special.

Savârșirea rugăciunii de către credincioși se face îmbrăcat cuviincios, cu fața îndreptată spre Mecca, desculț și în stare de puritate. Purificarea, curățenia se obține prin abluțiuni, care se efectuează într-o ordine strictă, cu reguli stricte (Michel Malherbe, Enciclopedia religiilor, vol.II, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, p. 5). Acest ritual include spălarea feței, mâinilor și brațelor până la cot, apoi a picioarelor, inclusiv glezna. În caz de necesitate spălarea cu apă poate fi înlocuită cu nisip, iar înainte de rugăciunea publică de vineri la prânz, este obligatorie îmbăierea completă. Starea de puritate se pierde în timpul somnului, prin contactul cu lucrurile necurate.

La rugăciunea rituală, care se efectuează de cinci ori pe zi, pot participa toți cei care au depăsit vârsta de șapte ani, ori de cei ajunși la adolescență. Dacă înainte timpul pentru fiecare rugăciune era stabilit conform poziției soarelui pe cer, acum timpul este comunicat prin mijloace moderne, astfel locul muezinului este luat de difuzoare și alte mijloace de comunicare.

Credinciosul, purificat își poate începe rugăciunile. Acestea sunt compuse dintr-un număr de module alăturate numite rekaa, termen arab care înseamnă a îngenunchea. Poziția credinciosului, la început de rugăciune este următoarea: stă mai întâi în picioare, cu mâinile deschise, cu palmele la nivelul feței rostind: Allahu akbar, “Dumnezeu este cel mai mare”, apoi recită primele versete din Coran: ”În numele lui Dumnezeu, cel Milos și Milostiv, slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, Milosul, Milostivul, Stăpânul Zilei Judecății, Ție ne închinăm, Șie îți cerem ajutorul; Călăuzește-ne pe calea cea dreaptă, Calea celor binecuvântați de tine și nu a celor care Te-au supărat, și nici a celor rătăciți” (Coranul, trad. din limba arabă, introd. și note de George Grigore, Ed. Herald, București, 2006, p. 19).

Această rugăciune se numește sura Al-Fatiha, ceea ce înseamnă Deschizătoarea. Apoi, după rostirea primei părți credinciosul recită la alegere încă o sură și dacă se află în moschee va citi și a treia sură aleasă de imam. După terminarea citirii acestor rugăciuni se apleacă, punându-și mâinile pe genunchi, se ridică apoi îngenunchează cu fața la pământ. Iarăși se ridică și îngenunchează din nou, gest care se repetă. Fiecare dintre aceste mișcări este însoțită de fraze sacre. Și toate aceste practici formează o rekaa (Malherbe, Enciclopedia religiilor, p. 56).

Vinerea, zi de odihnă săptămânală, rugăciunea capătă o solemnitate aparte. În timpul rugăciunii de la prânz, primele două rekka din cele patru pe care le cuprinde sunt înlocuite de o predică a imamului. Este formată din două părți, prima parte are o temă spirituală iar cea de a doua, o temă legată de viața socială sau politică.

Toate elementele ce caracterizează atât rugăciunea individuală cât și pe cea publică, țin de rugăciunea ritualică. Momentul privilegiat al zilei, prin rugăciune, îl apropie pe om de Dumnezeu, redându-i forța spirituală. Musulmani mai pioși se roagă în toate momentele zilei. Combină rugăciunea cu munca, prin repetarea rugăciunii în timpul diferitelor activități. Folosesc și un șirag de mărgele numit mătanie, mărgele care reprezintă fiecare, unul dintre cele mai frumoase nume ale lui Dumnezeu.

Prezentă în toate religiile, rugăciunea reprezintă aspectul predominant al raporturilor dintre oameni, care încearcă să-și satisfacă interesele vitale. În toate religiile dialogul omului cu divinitatea se face prin intermediul rugăciunii, al invocării numelui divin pentru diferite cerințe: cerere, mulțumire, slăvire. Toți oamenii se roagă lui Dumnezeu, își mărturisesc credința, implorând iertarea păcatelor și cerând ajutor.

Rugăciunea creștină este pentru credincios, pe lângă conversația omului cu Dumnezeu, și un mijloc de cunoaștere al lui Dumnezeu, o cale de a ajunge la desăvârșire, la îndumnezeirea omului. Sensul și valoarea rugăciunii creștine este altul decât cel al rugăciunilor din alte religii. Creștinul tinde spre unirea cu persoana divină, străduindu-se continuu în asceză și rugăciune. Temeiul rugăciunii în creștinism este iubirea, iar finalitatea sa este deschiderea căii spre Dumnezeu, spre dumnezeirea harică.

Pr. Alexandru Eremia

Învățătura lui Buddha este expusă in ce are ea mai important in faimoasa predică de la Benares, ținută  de maestru celor cinci  asceți la puţin timp după ” iluminarea “ sa. În această predică, Buddha a arătat cele patru ” adevăruri sfinte “ asupra suferinţei: existența suferinţei, cauza suferinţei, suprimarea suferinţei și calea care duce la suprimarea suferinţei.

Budha a fost cel dintâi gânditor, care a căutat să dezlege întrebarea adâncă despre obârșia suferinţei și să indice un mod în care omul se poate salva din lanţurile acesteia.

Ideea de suferinţă,  că toată lumea cu viața ei este numai manifestarea suferinţei, a fost ideea generală aproape a tuturor înţelepţilor Indiei, dar putem spune că nu a fost străină nici altor popoare precum nici unuia dintre noi, într-un grad mai mic sau mai mare in anumite momente. Nu s-a găsit nimeni care să nege Deșertăciunea lumii, nimicnicia și nestatornicia fericirilor pământești. Înăși Biblia ne vorbeşte de ” deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deșertăciuni“(Eclesiastul I,2).     .Multe din geniile omenirii au tratat aceeaşi temă in operele lor de valoare (Faust,Hamlet). Însă, nimeni nu a fost pătruns in așa fel de o privire pesimistă nu numai asupra vieţii, ci și asupra întregii existențe materiale, ca întemeietorul budismului. Deși cu momente de fericire, care puteau să-i fie procurate de situația lui materială, el are până la moarte aceeaşi notă dominantă de pesimism. „Fiinţa lumii, spune Buddha, este un vid, o iluzie, și nicăieri și în nimic nu este statornicie ^”.

Prima mare afirmaţie a doctrinei budiste este deci suferinţa, existența universală a acesteia. Suferinţa este indisolubil legată de existență . Dar nu este vorba numai de necazurile, de suferinţele mai mărunte sau mai mari pe care le  întâlnim in viață. Suferinţa in budism are un înțeles mult mai profund și mai general. Orice existență are, după doctrina budistă, un caracter de suferinţă,care culminează prin boală, bătrânețe și moarte. Viața noastră este o continuă suferinţă din cauza fragilității, inconştientei, ” caducității “ a tot ceea ce există. Tot ce ni se pare astăzi înfloritor, mâine se veştejeşte și moare. Naşterea însăși poate fi considerată ca începutul morţii.  Grandoarea de o zi înseamnă decăderea și sfârșitul din ziua următoare. Totul curge, se transformă și nimic nu are consistență. ” Inconsistența este caracterul fundamental a tot ce ni se pare nouă ca există, nefiinţa, iluzia cș ar exista ceva, când de fapt nu există nimic. Apariţia si dispariţia lucrurilor din lume, acest dute-vino care ne face impresia că ar exista ceva in realitate, este o simplă iluzie, iar noi, fără să ne dăm seama, credem in realitatea lucrurilor, dorim să le avem, ne ataşăm de ele. Luând nișă iluzia drept realitate, atașându-ne de lucruri care în fond nu există, strângem in braţe un fum care se risipește la primul nostru gest și, cu cât ne ataşăm mai mult de lucrurile din lume, cu atât mai profundă ne este deziluzia când simţim că tot ce am dorit mai mult nu ne dă satisfacția pe care o aşteptam, ci ,dimpotrivă, ne dă sentimentul de vid, de nimicnicie a tot ce ni se pare că există . Omul moare cu durerea in suflet, constatând că totul a fost o simplă iluzie.

Dar cauza profundă a suferinţei nu este numai aceea că lumea este o iluzie, de care atașându-ne in chip nemintos suferim consecinţele, ci și aceea că însuși eul nostru are o existentă părelnică, inșelătoare. Omul nu face vreo excepţie in univers. Buddha reprezintă credinţa că omul, ducându-și existența in formele lumii sensibile, face experienţa suferinţelor, pe care i le impun cu necesitate condiţiile de viață în imperiul acestei lumi și ajunge la convingerea că nu numai el, ci toate ființele, care se află in aceleaşi condiţii de viată, trebuie să sufere în acelaşi mod. Deosebirea constă numai in faptul important că organismele, lipsite de lumina cunoștinței, care este apanajul exclusiv al omului, nu știu de ce și pentru ce suferă. Din acest motiv ,budismul afirmă că omul trebuie să ajungă la cunoaşterea cauzelor ce duc la suferinţă și să-și exteriorizeze mila față  de celelalte făpturi ce nu cunosc aceste cauze. Budismul explică existența suferinţelor în viață cu ajutorul metempsihozei, acea idee a peregrinării sufletelor care formează singura bază, cu caracter metafizic, pusă la clădirea sistemului mântuirii de suferinţă a lui Buddha.  Viața, după Buddha, nu este decât urmarea unor serii de existențe trecute, și prin urmare un lung șir de dureri și mizerii . Budismul stabilește în mod hotărât, că transmigrarea se efectuează pornind de la forme omeneşti și mergând până la  materia inertă. Acest sistem de transmigrare in budism merge pana la acea monstruozitate unde personalitatea omenească este confundată cu lucrurile moarte din natură, această concepţie de altfel este naturală sistemului budist, care nu admite deosebiri capitale între lucrare, cărora le refuză o existență reală. Budha, încercând să explice provenienţa suferinţei în lume admite metempsihoza dar nu discută cauza primordială a existenței. El ia lumea așa cum se prezintă și nu se interesează decât de legea cauzalității in această existența de fapt, numită lege. El caută să explice existența prin douăsprezece stări care sunt în acelaşi timp cauză și efect. Moartea, precedată de bătrânețe, nu ar avea loc fără naştere, care la rândul ei nu ar putea fi fără existență . Cauza existenței este afecţiunea, care este un efect al plăcerii – setei de a fi, plăcerea are cauză senzaţia, care ne dă posibilitatea să cunoaştem calitățile lucrurilor  ,iar senzaţia are cauză contactul, care, și el este efectul celor 6 simţuri: vederea, auzul, pipăitul, gustul, mirosul și inima, sediul sentimentului.

Setea de viață face pe om să se ataşeze de lucruri din lume și prin acestea se provoacă o nouă reîncarnare . Setea de viată și ataşamentul de lucrurile din lume provin în primul rând din neştiinţă, din ignoranță cu privire la caracterul iluzoriu al lucrurilor din lume, și deci, prima cauză a reîncarnării, cauza cauzarum, este neştiinţa. Cunoaşterea adevărului opreşte renaşterea, opreşte şirul reîncarnărilor  și curmă în acelaşi timp suferinţa. Cel ce a ajuns să-și dea seama că totul – universul și propriul său eu – este o simplă iluzie, acela atinge starea de bodhi, pentru el şirul reîncarnării  s-a sfârșit, el intră în nirvana. Dar ce este nirvana ? Nirvana este o noţiune despre care însuși Buddha a spus că « a ști ce este aceasta nu ajută la luminarea sau mântuirea omului ». “ După Dahlman ea ar fi neantul, încetarea existenței, stingerea setei de viață  a eului ; după Schopenhauer, negarea lumii; după Oldemberg, imunitatea la schimbările lumii; după Rhys Davids, sfinţenia, adică nimicirea patimii, a urii, a amăgirii, etc…”.

Nirvana este starea fară păcat și fără durere, este intrarea sufletului în starea fericită de deasupra bucuriilor și durerilor acestei lumi pieritoare. Debarasându-se de personalitatea noastră, acest atribut plin de suferinţe și contemplând eul nostru pur, constatăm că suntem de aceeaşi esenţă cu fundamentul lumii: Dumnezeu. Iată, budismul a ajuns să identifice pe om cu Dumnezeu și pe Dumnezeu cu omul. Această autodivinizare duce la dispreţul a tot ce nu e budist, o notă asemănătoare – din punct de vedere formal – cu catolicismul care vede in necatolici nu numai schismatici, eretici, atei, ci nişte creaturi mizerabile sortite pieirii și excluse de la bunurile veşnice. Identificarea omului cu Dumnezeu era concluzia firească a învățăturii budiste, căci totul fiind de aceeaşi esenţă, este identic cu sine însuși.

“ Nirvana – este – idealul final al oricărui budist ” , e calea superioară de desăvârșire pentru înțelepți. Există însă și o stare de moralitate inferioară a tuturor credincioşilor, prin Împlinirea a cinci porunci, care privesc oprirea uciderii, a furtului, a adulterului, a minciunii și  a beţiei.

Calea desăvârșirii e deschisă numai celor care se retrag din lume; de aceea călugării budiști se numără cu sutele de mii.

Pentru budism realitatea durerii este indiscutabilă, el afirmă că existența înseamnă suferinţă . Suferinţa budistă este suferinţa naturală cu adânci rezonanțe metafizice, budismul necunoscand suferinţa religioasă .

Și creştinismul cunoaşte realitatea suferinţei. “ Pământeanul născut din necaz ”, citim la Iov (XIV, 1). Această suferinţă e intensificată prin constatarea nestatorniciei și deşertăciunii celor pământești. „Neam trece si neam vine și pământu-n veac stă…” Toate râurile intră în  mare și marea nu se umple, la locul de unde ies râurile, acolo se întorc ca să iasă iar .

Ce este ,ce a fost ? Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune “ (Eclesiast I, 2 ). În urma acestor cuvinte se întrezărește neliniştea metafizică a spiritului care se simte stingher în această lume a deşertăciunilor. Chiar Domnul nostru lisus Hristos recunoaşte suferinţa naturală. Cea mai puternică și mai importantă dovadă a recunoaşterii suferinţei de către creștinism sunt însăși suferinţele întemeietorului lui.

Spre deosebire de budism care nu cunoaşte durerea religioasă, creştinismul o cunoaşte și pe aceasta, iar conținutul acesteia îl formează conștiința păcătuirii, a părăsirii de către Dumnezeu și a neputinței de a restabili prin puterile proprii, pacea dintre persoana proprie și Divinitate. Această conștiință va tulbura, va chinui câtă vreme nu se  va gasi mijlocul potrivit pentru liniştea ei .„ O nefericitul de mine, cine mă va scăpa de trecutul morţii acesteia “ – exclama Sf. Apostol Pavel (Rom VII, 24). Cuvintele acestea exprimă durerea religioasă despre care am vorbit.

Pr. Şerban Ionel Ciocîrlan

Parohia Robăneştii de Jos,

Judeţul Dolj

În creștinism, mai ales în Ortodoxie și Catolicism, rugăciunea îmbracă cele mai diverse forme. Cinstirea sau adorarea lui Dumnezeu poate fi internă și externă. Dacă cinstirea internă a lui Dumnezeu se face prin cultivarea virtuților teologice, cinstirea externă constă în manifestarea externă prin actele cultului divin, a sentimentelor interne față de Dumnezeu. Religia creștină are un cult divin bogat, care exprimă trăirile religioase ale creștinilor în legătură cu ființa supremă, Dumnezeu. Cultul divin cuprinde totalitate actelor externe prin care creștinii îl adoră pe Dumnezeu.

Adorarea este cea mai înaltă cinstire ce se poate da unei ființe, cinstire ce nu I se cuvine decât lui Dumnezeu. Este dăruirea totală a ființei umane, Izvorului tuturor bunătăților, binefacerilor revărsate asupra omenirii.

Cel dintâi act al cultului divin extern, prin care omul intră în legătură directă cu Dumnezeu este rugăciunea. Ridicarea sufletului spre Dumnezeu, convorbirea are scopul de a stabili o legătură cât mai strânsă între om și Dumnezeu. Prin rugăciune, creștinul poate să-și dezvăluie în fața lui Dumnezeu cele mai intime gânduri ale lui, dar și de a se arăta ca posesor al virtuților teologice, prin mărturisirea în chip văzut a dorinței de a sta într-o legătură continuă cu Dumnezeu. Prin rugăciune sufletul creștinului se înalță la Dumnezeu, vine în fața Lui și vorbește cu El, dăruindu-se întreg înaintea Lui și Dumnezeu i se deschide și se face cunoscut.

Rugăciunea presupune credința într-un Dumnezeu personal și prezent, care este Tatăl, căruia ființa umană I se adresează cu dragoste și încredere. Dumnezeu este prezent pretutindeni și ascultă rugăciunile. Fără credința într-un Dumnezeu personal și prezent, rugăciunea nu are sens.

Prin rugăciune sufletul respiră aerul curat al cerului, prin ea sufletul se hrănește cu lumini de sus, tot prin ea soarbe puteri divine. Ea nu este pur omenească ci este rugăciunea în Duhul lui Dumnezeu, care sălăsluiește în cel ce se roagă. Puterea lui Dumnezeu îl face pe creștinul credincios fiu al lui Dumnezeu. Duhul se roagă în om așa cum menționează Sfîntul apostol Pavel în Epistola către Romani:”…pentru că nu știm cum să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. VIII, 26). Rugăciunea creștină se înalță la Tatăl “în numele lui Hristos”, în unire cu Hristos (Rom. I, 8). În Iisus Hristos omul a dobândit împăcare cu Tatăl, de aceea are îndrăzneala să se adreseze Tatălui. În Duhul, prin Hristos la Tatăl se înalță rugăciunea adevărată. Ea izvorăște din comuniunea harică stabilită cu Hristos în Duhul (1).

În creștinism rugăciunea se poate îndrepta și spre Maica Domnului, sfinții lui Dumnezeu, dar și către îngeri. Fecioara Maria a devenit vasul ales al lui Dumnezeu prin viața ei curată și sfântă. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu la Buna Vestire, Fecioara Maria devine Maică Sfântă a întregii omeniri. Ea mijlocește între creștini și Dumnezeu. Dacă Iisus Hristos a ascultat de Maica Sa, săvârșind prima minune, tot așa ascultă în continuare rugămințile ei. Rugăciunile adresate Maicii Domnului ajung fără întârziere la Fiul său, căci ea lăcrimează pentru fiecare creștin în parte, cerându-i ajutorul, preamărindu-L pe Fiul său de fiecare data. De aceea creștinii au mare evlavie către Născătoarea de Dumnezeu, ca mijlocitoare și grabnică ajutătoare.

Sfinții, în creștinism, sunt considerați prieteni aleși ai lui Dumnezeu. Pentru credința și faptele lor, Dumnezeu îi răsplătește cu darurile Sale cele bogate, ajungând în ceata sfinților, în apropierea lui Dumnezeu. Prin ei Dumnezeu se descoperă oamenilor, revărsând asupra umanității diferite minuni ca oricine va crede în El și în minunile Sale să ajungă în Împărăția Lui. De aceea, creștinul având în față un om ca și el, neputincios, dar prin viața lui curată, a ajuns sfânt, apelează prin rugăciune la persoana sfântă să mijlocească către Dumnezeu. Creștinul adevărat se simte mic în comparație cu divinitatea, de aceea apelează la ajutorul sfinților și Maicii Domnului, uneori, simțindu-se nevrednic de a se adresa direct lui Dumnezeu. Sfinții sunt adevărați mijlocitori, chiar și în timpul vieții pământești s-au rugat lui Dumnezeu pentru izbăvirea multor credincioși și rugăciunile lor au fost ascultate:Sfântul Toma s-a rugat pentru împăratul Traian spre a fi ridicat din locul în care se afla după moarte; Sfânta Tecla s-a rugat pentru fiica Trifenei-Falconila să fie mutată la locul drepților (2).

Creștinul se adresează prin rugăciune și îngerilor, ființelor spirituale ca slujitori ai lui Dumnezeu. Ei formează lumea nevăzută, pe care Dumnezeu a creat-o înaintea lumii văzute. Îngerii se găsesc în preajma lui Dumnezeu și aduc la îndeplinire orice poruncă a Lui. Sunt în număr foarte mare, despre care sfântul Dionisie Areopagitul în lucrarea sa Ierarhia cerească vorbește despre organizarea lor în cele nouă cete a câte trei triade, dar și despre legătura strânsă dintre Dumnezeu și îngeri. Creștinul știindu-i aproape de Dumnezeu, le cere ajutorul pentru ca rugăciunea lui să ajungă cât mai degrabă la Tatăl cel ceresc.

Rugăciunea creștină, de fiecare dată este însoțită de acțiune. Prin ea se mărturisește lui Dumnezeu – este felul Lui de a-și afirma și exersa libertatea, aceea de a-L alege pe Dumnezeu. Călugării se roagă câteva ore din zi și din noapte atât în chiliile lor cât și în Biserică. Timpul consacrat rugăciunii este luat din cel pe care alții îl consacră activităților creative din timpul liber. Dar rugăciunea nu exclude munca fizică sau intelectuală, care asigură existența și legătura cu lumea. Ea nu este un beneficiu doar personal, fiindcă creștinul adevărat se roagă nu numai pentru el ci și pentru cei din jur, aria rugăciunii fiind nelimitată.

Dialogul cu Dumnezeu, conversația creștinului se împarte după diferite criterii. După forma ei, rugăciunea poate fi lăuntrică și verbală, după subiect ea poate fi personală și publică, iar din punct de vedere al conținutului poate fi de preamărire, de mulțumire și de cerere (3).

Prin rugăciunea de laudă, de preamărire se revarsă iubirea creștinului, admirația față de Dumnezeu pentru desăvârșirea Lui. Sufletul, răpit de frumusețea divină, înalță imne de preamărire către Autorul desăvârșirii. Această rugăciune este cea mai înaltă, pentru că este o dăruire pură a sufletului către Dumnezeu pentru Dumnezeu și unește pe credincios cu Dumnezeu:”Este rugăciunea veșniciei. E cântarea îngerilor și a drepților din ceruri; e cântarea întregii creaturi. Căci toată suflarea laudă pe Domnul: creatura prin ordinea ei, noi, credincioșii, în mod conștient și voluntar. Și toată viața credinciosului trebuie să fie un imn de preamărire a lui Dumnezeu” (4).

În creștinism, rugăciunea prin excelență este Liturghia, slujba cea mai importantă dintre toate. Prezența reală a lui Iisus Hristos este semnul unității creștine. Liturghia este locul întâlnirii cu Iisus, iar rugăciunea este dialogul, care permite această întâlnire. Creștinii , în cadrul Sfintei Liturghii, se unesc într-un gând și adresează rugăciuni către Dumnezeu. Aici găsim toate tipurile de rugăciune – colectivă și individuală, lăuntrică și verbală, de preamărire, de mulțumire dar și de cerere. Este un întreg și o lucrare dumnezeiască, la care participă atât Biserica Luptătoare cât și cea Triumfătoare. Forțele se unesc, Duhul Sfânt întărește și puterea rugăciunii crește, depășește legile firii, trece dincolo de înțelesul rațiunii.

Rugăciunea de cerere reprezintă dorința creștinului, cererea adresată lui Dumnezeu cu toată încrederea. Adevăratul creștin lasă în voia lui Dumnezeu îndeplinirea cererii sale. Dumnezeu știe de ce are omul nevoie și împarte darurile sale tuturor, dar vrea ca omul să conștientizeze necesitatea dependenței lui față de Dumnezeu, să tindă spre El, să arate încredere în Stăpânul tuturor, să realizeze că existența sa este darul lui Dumnezeu. Mântuitorul nu în zadar spune: ”Cereți și vi se va da; căutați și veti afla; bateți și vi se va deschide; căci dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu atât mai vârtos Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor ce cer de la El”(Matei, VII, 7-11).

Rostul rugăciunii de cerere, ținta ei este identificarea omului cu voia lui Dumnezeu. Omul nu știe ce cere, pe când Dumnezeu știe mai bine de ce are nevoie. Rugăciunea trebuie să fie făcută cu umilință, cu dăruire, plină de încredere, de stăruință. Omul, mai întâi ar trebui să se îndrepte spre cerințele sufletești, apoi către cele materiale. În rugăciunea domnească toate cererile sunt sufletești, numai una se referă la cele materiale: ”păinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”.

În rugăciune, creștinul nu trebuie să urmărească scopul împlinirii cerinței, ci să arate încredre, să se roage, să arate că este în relație cu Dumnezeu. Astfel sufletul prinde putere și se înalță, iar Dumnezeu răspunde prin binefacerile Sale. Creștinul înalță rugăciune de cerere către Tatăl ceresc, având  încredințarea că va primi de la El toate cele de care are nevoie pentru dobândirea vieții veșnice: iertarea păcatelor, harul dumnezeiesc, mântuirea și fericirea veșnică, precum și cele necesare acestei vieți: sănătate, mijloace de trai.

Exemple de rugăciune de cerere se găsesc atât în Vechiul Testament (Ps. 50) cât și în Noul Testament. Mântuitorul ne învață să folosim asfel de rugăciuni:”…dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu Care este în ceruri” (Mt. XVIII, 19), “Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit, și le veti avea”(Mc. XI, 24). Însuți Mântuitorul a adresat rugăciuni de cerere către Dumnezeu Tatăl.  În rugăciunea arhierească Iisus se adresează Tatălui, ridicând ochii către cer, cerându-I să-L preaslăvească și să dea viață veșnică tuturor celor care L-au cunoscut și cred în El. În continuare se roagă cerând să păzească omenirea de ispitele celui viclean, s-o sfințească și s-o desăvârșească(In. XVII).

Rugăciunea din grădina Ghetsimanii este rostită de către Iisus Hristos-Omul cu atâta încredere și dăruire încât sudoarea se transformă în sânge, cerând înlăturarea chinurilor prin care trebuia să treacă: ”Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești”(Mt. XXVI, 39). De asemenea Sfântul Stefan, primul arhidiacon și primul mucenic cere de la Dumnezeu iertarea celor care-l chinuiau, neștiind ceea ce fac, având ca exemplu pe Mântuitorul când era pe cruce. Apoi, creștinii din acea vreme s-au rugat pentru slobozirea din închisoare a Sfântului Apostol Petru(FA XII, 5). În cultul divin, tot ca îndemn la rugăciune de cerere, există ectenia celor 6 cereri, în care se arată clar ce trebuie să ceară adevăratul creștin de la Dumnezeu în rugăciunile sale (5).

Rugăciunea de mulțumire reprezintă recunoștința credinciosului pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mulțumește nu numai pentru cele bune din această viață, ci și pentru necazuri, ispite, încercări. El este convins că mâna Tatălui este și prin aceste încercări, recunoscând iubirea, darul și înțelepciunea Sa nemărginită. Este destul doar să creadă că Dumnezeu Tatăl  veghează peste această viață  ca să-I mulțumească Lui pentru toate, precum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel pe creștinii din Efes: ”Mulțumesc pururea pentru toate lui Dumnezeu-Tatăl în numele Domnului nostru Iisus Hristos”(Efes. V, 20).

Exemple de rugăciune de mulțumire găsim în Cartea Facerii VIII, 20, la Noe prin rugăciunea de mulțumire către Dumnezeu la ieșirea din corabie, apoi rugăciunea femeilor pentru dăruirea unui nepot, Noeminei (Rut IV, 14-15). Numeroși psalmi de mulțumire ai regelui David scot în evidență preamărirea lui Dumnezeu dar și mulțumirea. Rugăciunea dreptului Simeon, deasemenea preaslăvește lucrarea lui Dumnezeu și-I mulțumește pentru toate binefacerile(Lc. II, 29-32).

În rugăciune, dialogul omului cu Dumnezeu, prin care comunică preamărirea, mulțumirea, cererea, esențialul nu este lauda, mulțumirea sau cererea, ci convorbirea cu Dumnezeu, contactul cu El, dar și starea de prezență în fața Divinului. Este convorbirea fiului cu Tatăl, e convorbirea iubirii (6).

Rugăciunea creștină pentru a-și atinge scopul ființial trebuie să izvorască dintr-o inimă curate, din credință statornică și vie și trebuie făcută cu atenție. Pentru a se ruga, credinciosul trebuie să înțeleagă că se află în fața lui Dumnezeu și rugăciunea făcută cu atenței cere evlavie, smerenie, curățenia inimii. Vameșul s-a rugat cu umilință și rugăciunea lui a fost ascultată, pe când fariseul chiar dacă încerca să facă tot ce scria în Lege, cu mândria și îngâmfarea nu s-a bucurat de răsplata așteptată. Rugăciunea trebuie să izvorască din interior și să se reverse din lăuntru cu sinceritate și căldură deplină.

Rugăciunea făcută cu atenție mai cere și un suflet împăcat, credinciosul să nu fie supărat pe cineva, să-i ierte pe cei care i-au greșit. Numai așa rugăciunea poate să-și facă loc spre Dumnezeul iubirii și să devină pură și vrednică de a fi împlinită.

Mintea, în timpul rugăciunii, trebuie să fie concentrate asupra ei, să înlăture orice gând străin ce încearcă s-o destrame. Uneori, se poate întâmpla ca rugăciunea verbală să mergă ca o bandă rulantă, iar mintea să fie cu totul în altă parte. Această risipire a minții poate să fie voită sau involuntară. Dacă e voită e deja păcat, pe când cea involuntară vine din afară și ea trebuie combătută prin alungarea imediată a acestor gânduri. Pe măsură ce sufletul se purifică de patimi, rugăciunea prinde aripi, pentru că seacă izvorul gândurilor.

Roadele rugăciunii sunt felurite. Cea mai importantă și mai cuprinzătoare este unirea cu Dumnezeu și transformarea după asemănarea lui Dumnezeu. Rugăciunea unește întreaga ființă cu El. Prin ea creștinul se ridică peste lume, se concentrează în Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu întârzie cu revărsarea harurilor sale în sufletul rugător, prin care  îl și  transformă după asemănarea Sa. Prin rugăciune, rațiunea, darul de preț al ființe umane se luminează, iar inima se bucură, “voința se unește cu voia lui Dumnezeu, ființa întreagă se purifică, se eliberează de tot ce este lumesc, ca să ancoreze în Dumnezeu. Rugăciunea este calea progresului duhovnicesc. Ea este viața sufletului nostru” (7).

În practicarea rugăciunii în creștinism, Biserica Ortodoxă, recomandă rugăciuni zilnice, rugăciuni de dimineață și rugăciuni de seară. De rugăciuni simple se bucură creștinul adevărat înainte și după mesele principale ale zilei. Astfel, toată truda zilei și hrana pe care omul și-o dobândește prin bunăvoința Proniatorului sunt sfințite prin aceste scurte rugăciuni. De acum, credinciosul pășește spre o viață cu rugăciuni mai intense și mai profunde, toate împrejurările vieții devenind prilej de rugăciune, așa cum îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel la rugăciunea neîncetată(I Tes., V, 17). Nu este greu, dar nici imposibil, pentru că omul având sufletul sensibil și curat poate transforma toate acțiunile sale în rugăciune:”ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceți, mulțumind totdeauna lui Dumnezeu în numele Domnului”(I Cor. X, 31).

Cea mai scurtă și cea mai profundă dintre toate rugăciunile este rugăciunea minții, pe care au prcticat-o și o practică cei mai mari și imbunătățiți creștini:”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine păcătosul” sau “Doamne miluește”. Repetarea acestei rugăciuni, cu voce sau în minte, dar cu toată tăria, concentrându-se asupra domnului Hristos, care este prezent, duce la despătimire și virtute. Cu cât creștinul înaintează în rugăciune, în progresul duhovnicesc, rugăciunea devine mai pură, mai vie, transformându-l pe credincios după asemănarea Tatălui Ceresc și unindu-l cu El, dezvoltând astfel rugăciunea contemplativă când ochii sufletești văd prezența lui Dumnezeu. Atunci se împlinește cuvântul lui Dumnezeu: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Mt. V, 8). Creștinul ajuns la această treaptă rostește cu tărie și convingere cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. II, 20), pentru că se dăruiește cu toată suflarea Celui ce l-a creat și-i poartă de grijă.

Note:

1. Teologia morala ortodoxă, coordonatori mitr. dr. N. Mladin, diac. prof. dr. Orest Bucevschi, prof. dr. C. Pavel, diac. prof. dr. I.Zăgrean, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 51-52
2. Viețile Sfinților pe luna septembrie, ediția a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 303-304
3. Arhid. Prof. Dr. I. Zăgrean, Morala creștină, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2006, p. 198
4. Teologia morala ortodoxă, p. 51
5. Arhid. I. Zăgrean Morala creștină, p. 200
6. Teologia morala ortodoxă, p. 53
7. Teologia morala ortodoxă, p. 54

Iudaisul este religia poporului evreu, păstrătorul legii pe care Dumnezeu le-a dat-o oamenilor. Evreii sunt printre puținele popoare antice, care și-au păstrat neștirbită și identitatea etnică. Ei și-au scris propria istorie, îmbinată cu elemente religioase, pe care le-au simțit și le-au trăit. Revelarea acestor legi lui Moise pe muntele Sinai este prelungirea legământului încheiat între Dumnezeu și Avraam.

Comform iudaismului, omul are sarcina de a curăța lumea prin faptele sale, ca Dumnezeu să o poată locui. Faptul că Dumnezeu a ales poporul evreu de a transmite lumii întregi revelația Sa nu-i conferă acesteia nici un privilegiu.

Doctrina iudaismului constă în adevărul de credință că Dumnezeu este unic, atotputernic și etern care a creat lumea. Omul nu poate să cunoască pe Dumnezeu decât în măsura în care Acesta i se descoperă. Dumnezeu își exprimă voința în două moduri: fie prin cuvântul Său oamenilor, fie prin persoane plăcute Lui inspirate de Dumnezeu (profeți, prooroci). Dumnezeu conduce lumea, îi poartă de grijă, dar i-a oferit fiecărui om libertatea, lăsându-i liberul arbitru. Obiectivul acestei doctrine este regatul unde predomină pacea și dreptatea, care v-a fi instaurat sub domnia unui om “Mesia, ales de Dumnezeu și descendent al regelui David” (Malherbe, Michel, Enciclopedia religiilor, vol.I, trad. lb. fr. M. Monalisa Pleșea, C. Coatu și M. Fătu, Ed. Nemira, 2012, p. 78). Poporul evreu se va întoarce din pribegie, va domni pe pământul sfânt și se va căi de greșelile sale. Ierusalimul v-a deveni centrul spiritual al umanității.

Poporul evreu nu este mai bun prin natura sa, doar că lui îi revine responsabilitatea de a respecta legea pe care Dumnezeu i-a încredințat-o pentru întreaga omenrie. Textul cel mai important al legii este reprezentat de cele zece porunci primite de Moise pe muntele Sinai, Decalogul. Iudaismul nu formează o biserică unitară, fiindcă nu are o autoritate supremă și nici cler. Șefii spirituali sunt rabinii, recunoscuți prin cunoașterea textelor sacre. Ei se diferențiază de semenii săi prin înțelepciune și erudiție. Iudaismul este un stil de viață umanist, care se conduce după reguli stricte. Un evreu credincios trebuie să respecte legea și preceptele, care se bazează pe studiul aprofundat al textelor. Orice reprezentate a lui Dumnezeu, fie icoană sau statuie este interzisă, pentru că ar însemna încălcarea poruncii a doua a Decalogului. Numele lui Dumnezeu este de nerostit, singurul reper este dat de cele patru litere YHWH, care-l desemnează pe Dumnezeu ca Cel ce este. Rostirea lor rămâne însă necunoscută.

Dumnezeul nevăzut de oameni, totuși este pretutindeni. Este numit Atoatefăcătorul, conduce, este Judecătorul suprem. Evreul credincios, insistă zi de zi asupra vieții spirituale. De aceea se străduiește să afle cât mai multe din Tora și din Talmud. Practicarea iudaismului n-a rămas aceași de-a lungul timpului,. Sacrificarea animalelor, parte importantă a cultului, a dispărut după distrugerea templului de către romani în anul 70. În cursul lungii existențe a iudaismului s-a păstrat esențialul practicilor religioase – rolul familiei și respectarea protocolară a legii divine (Ibidem, p. 84).

Credința într-un Dumnezeu unic, care distinge religia lui Israel de celelalte religii, atrage după sine transformări esențiale în actul rugăciunii. Rugăciunea este adresată lui Dumnezeu Creatorul. În virtutea faptului că El a creat omul după chipul și asemănarea Sa, omul are capacitatea de a vorbi cu Dumnezeu. Chiar dacă legătura omului cu Dumnezeu a fost ruptă prin neascultare, dialogul este reînnoit și umanitatea se îndreaptă pe calea mântuirii. Legământul dintre Dumnezeu și poporul evreu este mărturia acestui dialog. Condițiile păstrării  relației dintre Dumnezeu și om sunt exprimate prin Lege, dar și promisiunile, făgăduințele sunt în strînsă legătură cu Legământul. Rugăciunile traduc grija omului de a respecta Legământul și aduc aminte de promisiunile făcute de Dumnezeu.

Rugăciunile personale sunt făcute de obicei cu voce tare, numele lui Dumnezeu fiind invocat prin strigare, astfel fiind chemat la dialog. În trecut, conținutul rugăciunii depindea de opțiunea fiecăruia. După distrugerea templului conținutul rugăciunii a fost codificat și a devenit obligatoriu. Rugăciunile conțin rugăminți, învățături ale Talmudului, evocări istorice și laude aduse lui Dumnezeu. Mai conțin și momente referitoare la diferite nevoi ale societății sau ale oamenilor.

În partea introductivă a rugăciunii iudaice, evreii se adresează sigurului Dumnezeu, Iahve, atrăgând atenția asupra credinței lor și îndeamnând la glorificarea împărăției lui Dumnezeu. Continuă cu laude aduse lui Dumnezeu pentru statornicia Sa în cuvânt și în faptă, dar și pentru că este nădejdea neclintită a umanității. Se cere lui Dumnezeu să se îndure de casa lui cea sfântă, de Sion, dar și de sufletele năpăstuite.

Rugăciunea publică se rostește în Sinagogă, doar dacă se adună 10 bărbați adulți. Partea centrală a rugăciunii, este formată din 18 binecuvântări și se numește ”amidah”. Dimineața și seara se adaugă invocarea numită “shema” luată din Deuteronom:”Ascultă, Israele! Dumnezeul nostru este veșnic și Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn!” (Ibidem, p. 59). rugăciunile din timpul zilei se evidențiază prin imnuri, invocări și binecuvântări. Un rol important îl ocupă și vestimentația avută la rugăciune:”În timpul rugăciunii de dimineață, evreul își acoperă umerii și capul cu un șal de rugăciune, tallit, ale cărui patru colțuri au 39 de franjuri, cifră care semnifică Dumnezeu este Unul. În plus, evreul poartă pe brațul stâng și pe frunte cutiuțe din piele, filactere, fixate cu o curelușă, în care se află mici suluri de pergament, pe care este scrisă Shema. Se fixează mai întâi curelușa pe brat pentru a simboliza supremația acțiunii, apoi, fără întrerupere, cea de pe cap, subliniindu-se legătura dintre acțiune și gândire” (Ibidem, p. 59).

În Sinagogă se intră cu capul acoperit, și chiar se recomandă să se poarte întreaga zi capul acoperit cu un mic acoperământ numit kipa, simbolizând respectul, frica față de ființa divină, față de cer. Rugăciunile publice sunt rostite în Sinagogă stând în picioare, cu fața către Templul din Ierusalim. Rugăciunea, ca și citirea Torei, pentru a face asocierea între corp și spirit, este însoțită de balansarea corpului din față către spate.

Rugăciunea zilnică individuală nu lipseste, chiar dacă rugăciu­nea publică are o importanță mai mare. Este practicată obligatoriu de bărbați, care trebuie să țină cont de ținuta cu haine lungi și centură, barbă, șalul specific momentului, dar și restricțiile alimentare , purificări… Omul Legii Vechiului Tes­tament este dator să se roage lui Dumnezeu în fiecare zi, de trei ori. Rugăciunea de dimineață este cea mai solemnă, când cel ce se roagă trebuie să poarte  tallithul, si filacteriile (tefilin). Rugăciunea propriu-zisă,  Amidah, este precedată de Sema Israel, introdusă de două binecuvântări: una lăudând pe Dumnezeu, că a creat lumina (la rugăciunea de dimineață), si alta lăudând dragostea lui Dumnezeu pentru Israel mărtu­risită de Sfânta Scriptură. Inițial, Amidah, conținea 18 binecuvântări (semone este), dar în prezent sunt, în total, 19.

Importantă este și rugăciunea înainte de somn. Omul știe că somnul este deosebit de starea de trezvie, în care poate să-și poarte grijă de sine. După credința lui – sufletul se îndepărtează de trup și singura nădejde pentru retrezirea la viață este doar Dumnezeu .

Rugăciunea, ca formă de cult, este atât de adorare cât și de cult. Cea mai practicată este cea de cerere, care uneori ia și forma unei provocări. Credincioșii resimt eficiența rugăciunilor care au efecte benefice profunde. Vocabularul folosit în rugăciuni este foarte bogat, predominând metaforele. Dumnezeu este preaslăvit în toată splendoarea, dar totuși este chemat să nu uite ceea ce a promis și în virtutea promisiunii făcute să intervină și să nu uite de poporul Său. De exemplu, în pslmul 107, autorul preamărește, laudă pe Dumnezeu și-I aduce imnul de preamărire, apoi către sfârșit ideea se schimbă, aducând aminte despre promisiune, cerându-i ajutorul:”Deșteaptă-te, slava mea! Deșteaptă-te psaltire și alăută! Deștepta-mă-voi dimineață. Lăuda-Te-voi, Doamne, câta-voi Ție între neamuri…Oare nu Tu, Dumnezeule, Cel ce ne-ai lepădat pe noi? Oare nu vei ieși, Dumnezeule, cu oștirile noastre? Dă-ne nouă ajutor ca să ieșim din necaz că deșartă este izbăvirea cea de la oameni. Cu Dumnezeu vom birui și El va nimici pe vrăjmașii noștri”(Ps. 107, 2-14). Rugăciunile din psalmi sunt adevărate imne aduse lui Dumnezeu preamărindu-L în toată slava Sa. Cu toate că psalmistul David face referire aducând aminte de făgăduințe și promisiuni, totuși încheie mărturisindu-și nădejdea și încrederea că Dumnezeu nu-i va lăsa și vor ieși învingători.

Principiile fundamentale ale religiei iudaice sunt:

– Decalogul(cele 10 porunci)

– Ascultă Israele

– Cele 18 binecuvântări

– Mărturisirea de credință

Morala iudaică este cuprinsă în Vechiul Testament(Torah), fiind sintetizată în Decalog, care pune în prim plan dreptatea, milostenia, iubirea. Evreii credeau în viața viitoare, având convingerea că sufletele morților vor merge fie în casa morții (Șeol), fie sufletul va avea bucuria de a-L vedea pe Dumnezeu, în funcție de credința și faptele lor de pe pământ.

În ceea ce privește Iudaismul contemporan, se poate vorbi de trei orientări:

–          Iudaismul ortodox, care este axat pe păstrarea iudaismului rabinic și întâlnit în special în Israel și Statele Unite

–          Iudaismul reformat, care a permis ca rugăciunile să fie rostite în limba națională și a acceptat introducerea orgii în sinagogi

–          Iudaismul conservator, care reinterpretează Legea în confornitate cu timpurile moderne.

În iudaism, supranaturalul a fost permanent prezent de-a lungul întregii vieți. Dialogurile lor cu Dumnezeu erau frecvente ca și răspunsurile primite din partea Divinității: Marea Roșie care se retrage în fața evreilor și-i înghite pe egipteni, mana ce cade din cer pentru a-i hrăni în pustiu….Însă manifestările divine, minunile lui Dumnezeu asupra poporului lui Dumnezeu, nu-și mai fac atât de des prezența în ultimul timp. În trecut contactul lui Dumnezeu cu poporul Său era mult mai apropiat, pur și spiritual.

Pr. Alexandru Eremia

Egiptenii – păstrau cu tărie tainele inițierii. Templul reprezenta un loc sacru.  În  partea interioară a templului, închinat unui zeu, intra doar marele preot, care se ruga aici și făcea toaleta zeului; egiptenii de rând, se rugau în casele lor, aveau un loc bine amenajat, un loc special pentru rugăciune. Poziția de rugăciune putea fi îngenunchierea, însoțită de sărutarea pământului. Aveau rugăciuni de cerere, de laudă, de umilință. Rugăciunea pentru ei erau imnurile, care constituiau un fel de jertfă, de prinos adus zeilor. Imnul cuprindea preamărirea unui zeu, acțiunile și natura lui.

Mesopotamienii – Rugăciunile erau grupate după zeitatea invocată – de exemplu rugăciunea către Anu, Samas, Iștar … după persoana care se roagă, și după scopul urmărit. Existau rugăciuni de laudă, de cerere, de implorare.

Hittiții – Aceștia se întorc către zeitate numai la nevoie. Rugăciunile lor exprimau încrederea omului în sine, în fața zeilor. Este departe de rugăciunea sumeriană, poate fi considerată ca un act de păgânism “Rugăciunile, invocările și imnele, precum și Instrucțiunile pentru slujitorii templului, riturile de purificare, alte rituri și Jurămintele – toate constituie neprețuite izvoare pentru a cunoaște profunda religiozitate a hittiților” (Stan, Alexandru, pr. Conf. Dr., Rus, Remus, dr. Prof., Istoria religiilor, Ed. IBMBOR, București, 1991, p.103).

Grecii – au transmis o bogată litereatură mitologică, dar foarte puține rugăciuni.cântările, imnele, adresate divinităților se consideră rugăciunile grecilor din primele perioade de existent. Aveau rugăciuni particulare și publice. Cele publice erau săvârșite de o persoană în numele cetățenilor unui oraș sau al unui grup. Rugăciunile de mulțumire erau adresate zeilor atât pentru protecția acordată într-o situație dificilă a cetății cât și în situații particulare dificile. Imnul dezvolta structura rugăciunii: invocarea zeului, enumerarea acțiunilor și calităților acestuia, recunoașterea puterii sale și cererea finală “religia grecilor nu a reușit să se desprindă de antropomorfismul caracteristic tuturor religiilor natural decăzute, deși ințial se pare că avea tendințe spre mai multă spiritualitate și spre speculație teologică” (Ibidem, 119).

Romanii – rugăciunea romană se aseamănă cu cea grecească. În ambele cazuri, rugăciunea era în strânsă legătură cu sacrificiul sau cu unele acte culturale. Romanii păstrau formele arhaice de rugăciune recitate sau cântată. De cele mai multe ori rugăciunea romană făcea parte dintr-un ritual. Ceremoniile publice erau îndeplinite de către un magistrat, asistat de preoți, care spunea rugăciunile. Aveau ca și celelalte religii, rugăciuni particulare și publice. Cele publice, ca și la greci, erau însoțite de cereri colective.

Grecii și romanii au dezvoltat o adevărată școală a rugăciunii publice, care era în strânsă legătură cu oratoria, cu arta de a vorbi frumos. Alături de rugăciunile publice, făceau parte și rugăciunile rituale, cele spontane. Textele acestor rugăciuni au fost reținute de o parte dintre scriitori, fiind consemnate: ”Dorințele personale ale romanilor își găseau expresia practică în făgăduințele pe care aceștia le făceau în fața zeilor. Făgăduința angaja persoana în cauză astfel încât împlinirea dorinței, prin puterea zeilor, era urmată de o donație către un templu, desăvârșirea unui act de pietate etc. Votul puplic se depunea de către magistratul asistat de către preoți” (Ibidem, 129).

Pr. Alexandru Eremia