Arhiva pentru categoria ‘Invăţătura de credinţă a Bisericii’

Prin faptul că Evanghelia îl sibolizează pe Hristos, ea nu participă în cult numai ca citire, ci participă şi ca fiind carte- având o cinste deosebită, la fel ca icoana sau Sf. Altar. Cântarea Trisaghionului (Sfinte Dumnezeule) are o importanţă deosebită în Liturghia Cuvântului. Se cântă imediat dup vohodul cu Sf. Evanghelie. Nicolae Cabasila arată foarte bine semnificaţia şi rostul acestei cântări: „cântarea aceasta e împrumutată parte din cântarea îngerilor, parte din cartea sfinţilor psalmi ai Proorocului şi este alcătuită de Biserica lui Hristos fiind închinată Sf. Treimi”. „ În sens mistic, Trisaghionul sibolizează unirea Bisericii triumfătoare cu cea luptătoare, a cerului cu pământul, a îngerilor şi sfinţilor cu oamenii, unire realizată prin întruparea şi venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ”.

Apostolul – este un fragment din Noul Testament, mai precis din cartea Faptele Sfinţilor Apostoli, sau din epistolele Sf. Apostoli. El simbolizează datoria creştinului de a-L mărturisi pe Hristos căci: „toată slujirea este constituită pe o bază biblică”.

Nicolae Cabasia arată rostul lecturilor biblice din cadrul Sf. Liturghii: „ele ne pregătesc şi ne curăţesc mai dinainte pentru sfinţirea cea mare a Sf. Treimi…citirile din Scriptură închipuiesc arătarea mai vădită a Domnului Hristos, când El vorbea tuturor, în public, şi S-a făcut cunoscut nu numai prin cele ce a grăit El Însuşi, ci şi prin cele ce a învăţat pe Apostoli să propovăduiască, trimiţându-i către oile cele pierdute ale casei lui Israel. De aceea se citete atăt din cărţile s. Apostoli, cât şi din sf. Evanghelie însăşi”.

Citirea Sf. Evanghelii – închipuie arătarea deplină a lui Hristos în lume, adică pe Logosul care învaţă mulţimile. De aceea atât înainte, cât şi după citirea ei, cântăreţii (credincioşii) o salută cu cuvintele: „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!” ca şi cum l-ar saluta pe Domnul Însuşi. Dovada faptului că Cuvântul Evanghelic a fost primit şi înţeles, este predica, legată organic de citirea Sf. Evanghelii: „Biserica a auzit şi a cunoscut în aceste texte Cuvântul lui Dumnezeu şi continuă permanent sa-L cunoască, să-L audă şi să-L binevestească. Numai de aceea Biserica poate binevesti cu adevărat lumii acesteia pe Hristos, Îl poate mărturisi şi nu se limiteată să expună doctrina Sa, căci ea aude întotdeauna Cuvăntul lui Dumnezeu, trăieşte cu El şi însăşi viaţa ei este creşterea Cuvântului”.

Toate momentele Sf. Liturghii sunt într-o mişcare convergentă, aducăndu-se în Sf. Euharistie, momentul suprem în care Cuvântul devine comuniune deplină pentru cei ce se împărtăşesc cu El. Iar această împărtăşire cu Hristos nu se poate realiza fără recepţionarea Cuvântului: înrădăcinat n adunarea Bisericii, adunare unde se săvârşeşte neîncetat Taina Cuvântului.

Întreaga Sf. Liturghie este un întreg organic recapitulativ al lucrărilor lui Hristos săvârşite în lume, iar în acest sens Nicolae Cabasila afirmă: „întreaga slujbă este ca o icoană care înfăţişează un singur trup al lucrării Mântuitorului în lume, făcând să se perinde pe dianintea privirilor noastre toate părţile ei, de la început până la sfârşit, după rânduiala şi urmarea lor firească. Aşa de pildă, antifoanele care se cântă la începutul Sfintei Liturghii, precum şi cele ce se săvârşesc şi se rostesc mai înainte, la proscomidie, închipuie cea dintâi treaptă din lucrarea mântuitoare a lui Hristos, iar cele de după antifoane, adică citirile din Sf. Scriptură şi celelalte, închipuie treapta următoare”.

Pr. Cristian Nistorescu

Prin Sf. Liturghie în cadrul Sf. Euharistii, creştinii au părtăşie directă de Hristos prin împărăşirea reală cu trupul şi sângele Lui. Nicolae Cabasila vorbeşte despre scopul Sf. Liturghii: „Săvârşirea Sf. Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor de pâine şi vin în dumnezeiescul Trup şi Sânge: iar ca scop, sfinţirea credincioşilor, care, prin aceast, dobândesc iertarea păcatelor şi mostenirea Împărăţiei cerurilor, iar mijloacele, care pregătesc şi înlesnesc împlinirea acelui efect şi acelui scop, sunt rugăciunile, cântările, citirile din Sf. Scriptură şi, în general, toate cele ce se săvârşesc şi rostesc cu sfântă rânduială, înainte şi după sfinţirea darurilor” (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti 1997, p. 8).

Părintele Alexandre Schnumann, numeşte Sf. Liturghie: „Taina Cuvântului”. El pleacă de la rugăciunea de dinainte de Evanghelie şi explică concis prezenţa Cuvântului prin: lecturi, cântări etc. în Sf. Euharistie: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpânule, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evangheliilor Tale propovăduirii, pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, toate cele ce sunt spre buna plăcere a Ta şi cugetând şi făcând” (Pr. Alexandre Schnemann, Euharistia, Taina Împărăţiei, Ed. Anastasia, Bucureşti 2002,p 70).

În tradiţia liturgică şi spirituală, Biserica se găseşte într-o neîntreruptă legătură cu Cuvântul şi cu Taina Întrupării Sale: „Prin Taină noi devenim părtaşi Aceluia care vine şi rămâne cui noi în Cuvănt…Taina este tocmai interpretarea Cuvântului, căci interpretarea Cuvântului mărturiseşte totdeauna Cuvântul care devine Viaţă.”

În Sf. Liturghie, Hristos în calitatea Sa de Cuvânt al lui Dumnezeu este simbolizat de Sf. Evanghelie. Evanghelia reprezintă punctul central: ea se scoate în mod solemn de către diacon şi la urmă se aduce prin uşile împărăteşti şi se aşază pe Sf. Masă.

Această ieşire a slujitorilor de Sf. Evanghelie se mai numeşte şi „vohodul mic”, momentul ieşirii reprezintă epifania sau arătarea lui Dumnezeu în Dumnezeu, mai întâi prin botezarea sa la Iordan, când a fost mărturisit de Tatăl, apoi prin începerea activităţii Sale publice, adică prin propovăduirea Evangheliei.

Sf. Evanghelie, ca una care cuprinde cuvintele Domnului, îl închipuie pe Hristos Însuşi, de aceea slujitorii şi credincioşii se pleacă înaintea ei cântând: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos…”. Despre ieşirea cu Sf. Evanghelie  Nicolae Cabasila spune: „Sf. Evanghelie întruchipează pe Hristos, după cum şi scripturile proorocilor se numesc prooroci, ca şi în cuvântul lui Avraam către bogatul cel nemilostiv: „Au pe Moise şi pe Prooroci”(Lc 16,29)…iar după ce Cel proorocit a venit şi S-a ivit El Însuşi în lume, nimeni nu mai voieşte să ia aminte la spusele proorocilor…”.

Pr. Nistorescu Cristian

Icoana are de asemenea un însemnat rol catehetic; este un mijloc de învăţământ creştin. „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce ştiu să citescă, aceea este pictura pentru cei neînvăţaţi, pentru că în ea chiar şi cei neştiutori văd ce trebuie să urmeze” (Nichifor Mărturisitorul, Antireticul III, col 381C, apud Ene Branişte, op. cit., p. 122).

Un motiv întemeiat despre cinstirea icoanelor îl găsim în Molitfelnic, la „Rânduiala binecuvântării icoanei unui Sfânt, „Doamne, Dumnezeule… Care şi acum, chipurile şi asemănările sfinţilor plăcuţi Ţie nu le lepezi, ci le primeşti, pentru ca robii tăi credincioşi privind la ele să Te preaslăvească pe Tine, Care i-ai preamărit şi să se sârguiască a fi următori vieţii şi faptelor lor, prin care aceia s-au învrednicit a dobândi darul Tău şi împărăţia” (Molitfelnic, Ed. Institutului biblic, Bucureşti, 1999, p. 559).

Hristos şi sfinţii săi devin astfel modele crednice de urmat în viaţa creştinilor, dar mai ales Hristos pentru că Sfinţii toţi Îl imită pentru desăvârşirea Persoanei Sale.

În ceea ce priveşte reprezentarea Mântuitorului în iconografia Bisericii, ţinem să precizăm că: s-a făcut de-a lungul timpului sub formă de simboluri sau sub forma potretului – ca reprezentare directă.

Prin simboluri Hristos este prezent în mijlocul creştinilor din primele veacuri de existenţă Bisericească. El a fost reprezentat sub forma peştelui, a mielului, a vişei de vie şi chiar a Păsării Phoenix, simbol al renaşterii la păgâni, devenit pentru creştini simbolul Învierii. Simbolurile mielului şi al vişei de vie, îşi găsesc temeiul în Sf. Scriptură:

– „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii”(In 1,29) spune Sf. Ioan Botezătorul despre Cel ce avea să se jertfească pentru păcatele poporului.

–  Iisus este comparat alegoric cu butucul viţei: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (In 15,5)

Scriptura îl mai înfăţişează pe Hrisots sub chipul păstorului celui bun, care-şi pune viaţa pentru oile Sale. În convorbirea cu samarineanca, Hristos are chipul unui băbat matur, cu barbă, în alte scene este reprezentat ca un tînăr , fără barbă; reprezentîrile simbolice înmulţindu-se  o dată cu trecerea vremii, până în momentul în care, portretul Logosului se va generaliza.

În sinodul de la Trulon de la 692, prin canonul 82, se prevede chiar interdicţia de a-L mai picta pe Iisus sub formă de simbol. În locul mielului, s-a hotărât pictura feţei, a chipului real, uman al Mântuitorului: „pentru ca prin aceasta să privim mărirea smeririi lui Dumnezeu Cuvântul şi să fim călăuziţi spre aducerea aminte de virtutea Lui în trup, de patimile şi de moartea Lui”.

Dovezile cele mai evidente pentru reprezentarea portretului Logosului Hristos în iconografie sunt ca „nefăcute de mână”: năframa Sfintei Veronica şi icoana craiului Abgar al Edesei. Despre Sf. Mahramă Tradiţia ne spune că: în timp ce Iisus mergea spre Golgota, o femeie evlavioasă cu numele Veronica, i-a şters faţa cu mahrama capului ei. Pe aceasta s-a impregnat chipul Mântuitorului. Ea se află, după cum spun catolicii, în Biserica Sf. Petru din Roma. Despre icoana craiului Abgar, Tradiţia ne spune că, acesta fiind grav bolnav, a cerut prin solii săi vindecare de la Hristos, iar Acesta i-a trimis chipul Său imprimat pe o mahramă; şi privind Abgar mahrama îndată s-a făcut sănătos. Despre icoana lui Abgar ne vorbesc Sfintele cântări: stihira a III-a de la Laudele gl.4 ne spune: „Lui Abgar a trimis slavele cele închipuite de Dumnezeu, celui care a cerut mântuire şi sănătatea cea întru asemănarea chipului Tău celui dumnezeiesc”, şi slava vecerniei din 16 august ne spune: „Închipuind icoana prea curatei feţei Tale, ai trimis-o credinciosului Abgar cel ce dorea să Te vadă pe Tine, cel nevăzut de heruvimi după dumnezeire”. Prin urmare, putem conchide prin faptul că prezenţa Logosului în viaţa şi arhitectura Bisericii nu face decât să întărească legătura dialogică cu omul: începută din veşnicie, ruptă prin păcat şi rezidită din temelii prin Întrupare.

Pr. Cristian Nistorescu

În toate aceste locaşuri de cult, prezenţa Logosului se făcea simţită, atât prin frângerea pâinii (aceasta în mod real), cât şi în mod sibolic, începând de la forma bisericii şi până la pictură şi obiectele de cult. Trebuie menţionat că există o mărturie despre existenţa unui sarcofag creştin din secolul al IV-lea, pe suprafaţa căruia Hristos Logosul este reprezentat ca Stăpân al Universului: Hristos cel Cosmic. „Între două cartuşe elaborat sculptate în centrul frizei de marmură de-a lungul sarcofagului stă Hristos îngropat, puţin mai înalt decât celelalte figuri aflate de o parte şi de alta a Sa…Sub picioarele Sale apare o personificare a cosmosului. „El trebuie să împărăţească” spune Pavel, „până ce va pune pe vrăjmaşii săi aşternut picioarelor Sale. Vrăjmaşul cel de pe urmă care a fost nimic este moartea” (I Corinteni 15, 25-26)

În timpul împăratului Constantin cel Mare, cel care prin edictul său (313) a dat libertate de manifestare creştinilor: biserica ca locaş de cult începe să îmbrace frumoase forme arhitecturale. Se remarcă biserici cu arhitectură splendindă cum ar fi: Biserica „Sfinţilor Apostoli” din Constantinopol, zidită de Constantin cel Mare, în formă de cruce, biserica Sf. Mormânt, având formă rotundă; biserica Înălţării Domnului, zidită de Împărăteasa Elena lângă Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, catedrala „Sf. Sofia” din Edesa şi Biserica Maicii Domnului din Amida – construită în formă de pătrat; Biserica Maicii Domnului – Vlaherul din Constantinopol; catedrala „Sfintei Înţelepciuni” din Constantinopol, zidită de Constantin cel Mare, fiind capodopera vremii sale şi a veacurilor următoare, neîntrecută în strălucire nici până astăzi.

În toate aceste lăcaşuri de cult, Logosul este o prezentă permanentă, deoarece biserica devine în cultul creştin o „interpretare a universului în lumina înţelepciunii dumnezeieşti, decât în cea a înţelepciunii omeneşti; întreaga creatură fiind pătrunsă de Cuvântul lui Dumnezeu de la început până în prezent” (Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor, Ed. Humanitas, Bucureşti 2000, p. 74).

Legătura intimă dintre Hristos şi Biserica Sa este dată, în arhitectura locaşurilor de cult şi de cult de prezenţa picturilor şi a icoanelor, în care sunt reprezentaţi Mântuitorul, sfinţii, Maica Domnului, precum şi scene din viaţa lor pământească. Cinstirea Logosului în iconografia Bisericii fiind susţinută de argumente istorice, raţionale, cât mai ales biblice şi tradiţionale. Argumentele istorice arată că icoanele sub formă de portrete sau tablouri  au fost întrebuinţate şi s-au aflat la toate popoarele, creştine şi necreştine, în viaţa civilă şi familială.

Temeiurile scripturistice arată că icoana Fiului ne arată că nouă, celor de pe pământ, că şi Tatăl şi Duhul Sfânt este prezent în mijlocul comunităţii, şi aceasta deoarece Fiul este icoana Tatălui: „este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col 1,15). Dumnezeu a făcut omul „după chipul şi asemănarea Sa”(Facere 1,26), „Dumnezeu este Cel dintâi Care a făcut icoane” (Sf. Ioan Damaschin, Tratat III despre sfintele icoane, p.115, apud Ene Branişte, op.cit., p.117).

În Vechiul Testament, Dumnezeu a interzis închinarea la idoli prin prescripţia dată în Decalog (Ieşire 20,4); dar face aceasta, dată fiind înclinaţia evreilor spre politeism. În Legea cea Nouă, atunci când lumina Întrupării Logosului a descoperit popoarelor harul duhului Sfânt, Dumnezeu îngăduie ceea ce le interzisese evreilor în Legea cea Veche. Sf. Ioan Damaschin arată că: dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin cuvânt, în Noul Testament, această comunicare s-a făcut şi în chip: „căci Cel nevăzut S-a făcut văzut cu ochii, dar trupeşti, ceea ce în Vechiul Testament era prefigurat numai prin simboluri. Şi, în continuare Sf. Ioan Damaschin spune: „noi, însă, pentru că nu suntem prezenţi cu trupul,…ne închinăm cinstind sfintele cărţi…şi prin pictura icoanelor contemplăm icoana chipului Său, a minunilor şi a patimilor Sale,…cinstim, venerăm şi ne închinăm chipului Său trupesc…şi înţelegem cât este cu putinţă slava Dumnezeirii.

Sfinţenia icoanelor are un dublu izvor: legătura dintre prototip şi icoană, şi faptul că icoanele sunt sfinţite printr-o slujbă specială: „Icoanele sunt sfinţite prin numele lui Dumnezeu şi umbrite din cauza aceasta cu harul dumnezeiescului Duh”, zice Sf. Ioan Damaschinul.

(Pr. Cristian Nistorescu)

Potrivit Sf. Scripturi, scopul vietuirii noastre creştine este: „de a deveni părtaşi dumnezeieştii firi”(II Pt. I,4), iar această stare te poate ajunge doar printr-o înaltă trăire duhovnicească, care îşi găsesşte sursa inepuizabilă în Sf. Slujbe ale Bisericii, dar ai ales în Sf. Taine. În aceste lucrări ni se comunică harul mântuitor şi avem posibilitatea de a fi în Hristos, încă din viaţa aceasta. Lucrarea mântuitoare a Logosului întrupat devine o readucere a creaţiei sub imperiul harului Dumnezeiesc.

Întâlnirea cu Logosul în textele liturgice ale Sfintelor Slujbe, îl ridică pe o la o atitudine responsabilă faţă de Dumnezeu, faţă de semeni, dar şi faţă de întreaga natură înconjurătoare: „după cum nimic din cele luate n-a fost considerat nevrednic să ia parte la taina mântuirii noastre, tot aşa nici unul din elementele de seamă ale luii văzute nu putea fi omis din rugăciunea Bisericii. Sfinţindu-le, ea le reaşează, de fapt, în relaţia lor firească, originară, nu numai cu Dumnezeu, ci şi cu omul căruia i se reaminteşte astfel neîncetat porunca de „a stăpâni” natura, nelăsându-se înrobit de ea” (Teoctist Patriarhul B.O.R., introducere la Molitfelnic, Ed. IBMBOR, p. 4).

În acest subcapitol ne vom propune să aducem câteva texte revelante în ceea ce priveşte prezenţa Logosului în liturgicul Sf. Slujbe, dar şi cinstirea prin slujbă a evenimentelor importante din opera de mântuire Logocentrică.

Se arată, unitatea desăvâşită de fiinţă a Cuvântului cu celelalte Persoane Treimice: „Pe Cuvântul, Cel împreună fără de început cu Taăl şi cu Duhul, Care s-a născut din Fecioară spre mântuirea noastră, să-L lăudăm credincioşii şi să ne închinăm; că bine a voit a se sui cu trupul pe cruce şi moarte a răbda, şi a sculat pe cei morţi întru slăvită Învierea Sa” (troparul Învierii, glasul al V-lea).

În doar căteva rânduri, textul troparului, ne poartă de la naşterea din veşnicie a Fiului din Tatăl, la Întrupare, Moartea Sa pe cruce pentru mântuirea noastră, şi până la slăvita Înviere prin care ni s-a şters păcatele şi am fost mântuiţi.

În alt loc, textul liturgic ne îndeamnă:

„Veniţi să ne închinăm Celui mai înainte de veci din Tatăl născut, lui Dumnezeu-Cuvântul, Cel întrupa din Fecioara Maria, că răstignire răbdând, îngropării S-a dat precum Însuşi a voit, şi înviind din morţi ne-a mântuit pe omul cel rătăcit.”(Stihira I Învierea glasul II, la vecernia de Sâmbătă seara).

Tema textului este aceeaşi ca şi cea din tropar: Hristos-Cuvântul din Cuvânt şi din iubirea Sa de oameni, S-a smerit pe Sine şi întrupându-Se prin moartea Sa ne-a ridicar pe noi pe toţi împreună la Învierea Sa.

Hristos cel Întrupat, se primeşte de către natură ca un Împărat:

„Vitleem găteşte-te, Edem deschide-te, şi tot pământul Iudeii bucură-te acum! Cerurile să se veselească, toţi oamenii să salte, în iesle Viaţa, în peşteră cel bogat vine, luând pentru mulţimea sărăcia lui Adam, fără schimbare şi fără amestecare.” (Stihira a III-a, de la vecernia Naşterii Domnului).

„Iată s-a apropiat vremea mântuirii noastre; găteşte-te peşteră, Fecioara se apropie să nască, Vitleeme Pământul Iudeii împodobeşte-te şi te veseleşte; că dintru tine a răsărit Dumnezeul nostru; auziţi muţi şi dealuri şi laturile cele dimprejurul Iudeii, că vine Hristos să-L mântuiască pe omul pe care l-a zidit; ca un iubitor de oameni” (Slavă…şi acum…la stihirile Vecerniei Naşterii).

În momentul naşterii Logosului, toată făptur se găseşte într-o armonie deplină: „Fecioara astăzi pre Cuvântul cel mai înainte de veci erge să-L nască în peşteră negrăit. Dănţuieşte lumea auzind, slăveşte cu îngerii, şi cu păstorii, pe cel ce va să se arate prunc tânăr. Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Codacul Naşterii)

Naşterea lui Hristos este în permanenţă actualizată de Biserică, care cântă acum, ca şi atunci: „Hristos se naşte măriţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă, cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L popoare că S-a proslăvit” – cuvintele au fost rostite pentru prima dată de Sf. Grigorie Teologul şi mai apoi au fost introduse în cult.

De asemenea, Maica domnului este preaslăvită totdeauna pentru că s-a învrednicit, a-L purta în pântece pe cuvântul: „O fericit pântecele tău, fiica lui Dumnezeu! Care cu înţelegere mai are decât Cerurile ţi-au arătat că Acela pe care nu-L încape Cerul, tu Îl cuprinzi purtându-L”.(„…şi acum” de la Laudele utreniei Naşteri).

În Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, ni se pune în faţă, prin termeni simpli şi pe înţeles, întreaga teologie Logocentrică:

„Arătata ăptiră minunată, arătându-se nouă, Făcătorul; că din Fecioară mai presus de fire S-a întrupat şi din mormânt a înviat, nestricând peceile, şi la Apostoli prin uşile încuiate a intrat cu trupul. De aceea minunându-ne cu credinţă grăim:

Iisuse, Cuvântul cel necuprins;

Iisuse, Cuvântul cel nevăzut;

Iisuse, Puterea cea neajunsă;

Iisuse, Înţelepciunea cea mai presus de cuget;

Iisuse, Dumnezeirea cea de necuprins în scris;

Iisuse, Domnia cea nenumărată cu anii;

Iisuse, Împărăţia cea nebiruită;

Iisuse, Stăpânirea cea fără de sfârşit;

Iisuse, Tăria cea preaînaltă;

Iisuse, Puterea cea veşnică;

Iisuse, Făcătorul nostru, miluieneşte-ne;

Iisuse, Mântuitorul nostru mântuieşte-ne;

Iisuse, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-ne!”

Văzând străină Întruparea lui Dumnezeu, să ne înstrăinăm din lumea cea deşartă şi mintea spre cele dumnezeieşti să o suim, că pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S-a pogorât, ca să ne ridice la ceruri pe noi …”(Irmosul al VII lea şi Codacul al VIII-lea).

Aproape că nu mai este nevoie de nici un cuvânt pentru a copleta această minunată expunere a învăţăturii despre Logos. Cuvântările sună melodios, sunt pe înţeles, şi se acordă perfect cu simfonia dogmatică pe care o transmit.

În momentul morţii sale Hristos se pogoară în pântecele iadului pentru a izbăvi pe oamenii cei ţinuţi de diavol în robia fricii de moarte:

„În mormânt şi sub peceţi te-au cuprins, Nemuritorule, de bunăvoie; că puterea Ta Ţi-ai arătatprin fapte, cu dumnezeiască lucrare.”

„Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amătât văzându-Te om îndumnezeit rănit de bătăi şi atotputernic, şi de înfricoşatul Tău chip a rămas fără glas” (Cântarea a IV-a din Canonul Sâmbetei celei mari).

În moarte Hristos rămâne unit cu trupul luat la Întrupare:

„Omorât ai fost, dar nu te-ai despărţit, Cuvinte, de trupul pe care l-ai luat, că de s-a şi stricat templul în vremea pătimirii, şi aşa unul era ipostasul Dumnezeirii şi al Trupului Tău, că în amândouă unul eşti: Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu şi Om” (irmos din cântarea a VI-a, din Canonul Sâmbetei celei mari)

În momentul Învierii, întunericul dispare, Cuvântul străluce, iar Biserica ne îndeamnă la prăznuire dumnezeiască: „Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm de biruinţă” (Irmosul Cântării din canonul Învierii)

În momentul Înălţării Cuvântului la ceruri, este însoţită de promisiunea trimiterii Sf. Duh la Cincizecime:

„Domnul S-a înălţat la ceruri ca să trimită lumii pe Mângâietorul, Cerurile au găsit scaunul Lui; norii suirea Lui. Îngerii se minunează văzând un om mai presus decât ei. Tatăl primeşte pe Acela pe care Îl are în sânuri de-a pururea; Duhul Sfânt porunceşte tuturor îngerilor săi: Ridicaţi căpetenii porţile voastre! Toate neamurile băteţi din palme că Hristos S-a suit unde era mai înainte.” (stihira I de la vecernia Înălţării).

Prin Înălţare, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, se întoarce în sânurile Tatălui, dar în acelaşi timp el este alături de oamenii pe care i-a mântuit:

„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul, ai fost Hristos, cel ce eşti necuprins.” (Rugăciunea ce o zice preotul după ieşirea cu Sfintele Daruri).

În textele liturgice, Biserica a găsit soluţia ideală pentru a pune în sufletele credincioşilor sămânţa roditoare a Logosului. În ele găsim frumuseţe, claritate, inspiraţie, melodia etc. Prin care mintea noastră se ridică până la crungurile cereşti pentru a-L slăvi pe Hristos Cuvântul lui Dumnezeu, deopotrivă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Pr. Cristian Nistorescu