Omul vorbește pentru că i se adresează Dumnezeu, pentru că e pus prin vorbire în relație cu Dumnezeu; ,,și pentru că vorbește, mai bine zis pentru că răspunde, omul nu va termina niciodată să răspundă, pentru că Dumnezeu nu  va termina niciodată să-i spună ceea ce este El și să-i arate iubirea Lui și omul nu va termina niciodată să înțeleagă și să vrea să înțeleagă și mai mult și să-și exprime bucuria, recunoștința și doxologia pentru ceea ce-i arată Dumnezeu’’[1].

Suflarea  lui  Dumnezeu  sădește  în  om  nu  atât  viața  biologică,  căci  aceasta  o  au  și animalele, care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu, ci viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine,  adică  viața  spirituală.  Cu  cât  e  mai  dezvoltată  înțelegerea,  cu  atât  e  mai  dezvoltată comuniunea și viceversa.

În aceasta e chipul în  întregimea lui. Prin insuflarea lui Dumnezeu sufletul înțelegător și liber e pus o dată pentru totdeauna în om, dar o dată cu el Dumnezeu intră și în comuniune prin suflarea Sa cu sufletul sădit în om. Din sufletul insuflat și din comuniunea începută prin Dumnezeu, care e una cu harul Lui, răsare comuniunea omului cu El.

De aceea în Răsărit s-a pus totdeauna în strânsă legătură harul cu natura omului, rămânând cu suflet, rămâne cu un oarecare har al lui Dumnezeu, sau într-o anumită aspirație spre Dumnezeu și deci într-o relație cu El.

Dumnezeu  insuflă  în  organismul  biologic  suportul  spiritual  al  sufletului  căruia  i  se adresează chemarea Sa și în același timp îi dă capacitatea să răspundă. Dumnezeu suflând în om începe să vorbească cu  omul,  sau îi dă încredințarea că Dumnezeu îi vorbește și el trebuie să răspundă. O dată cu sufletul îi dă conștiința că Dumnezeu îi vorbește și că el trebuie să răspundă. Prin suflarea lui Dumnezeu, apare în om un ’tu’ al lui Dumnezeu, care e ,,chipul lui Dumnezeu’’, căci acest ’tu’ poate să spună și el ’eu’ și-I poate spune și el lui Dumnezeu ’Tu’.

Dumnezeu își dă din nimic  un partener  al dialogului,  dar într-un organism biologic.  Suflarea  spirituală  a lui Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică a omului, sufletul spiritual înrădăcinat în organismul biologic, în dialog conștient cu Dumnezeu și cu semenii[2].

Iar acest dialog e menit să dureze continuu. Prin păcat comuniunea clară se întunecă, dar întrucât sufletul  rațional rămâne în om, rămâne și o anumită relație cu Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu nu mai e cunoscut ca Persoană, ci numai ca adevăr și bine impersonal ce țâșnesc din fata acoperită a Lui[3].

Ființa noastră, în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, rămâne permanent participantă la divin, la lumina dumnezeiască, chiar dacă nu o mai vede destul de clar. După Sfântul Grigorie de Nazianz noi suntem ,,din neamul  lui Dumnezeu’’, urmând în aceasta Sfântul Apostol Pavel[4]. 

Sfântul  Maxim  declară  că  noi  suntem  ,,părticică’’  a  lui  Dumnezeu.  Dar participarea aceasta nu e numai un fapt dat, ci și unul ce se cere dezvoltat. Sfântul Maxim explică aceasta în sensul că noi avem ca principiu și cauză Rațiunea divină sau Cuvântul lui Dumnezeu, având să sporim prin lucrarea noastră în apropierea de Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssen leagă participarea de înrudire spunând: ,,E ceva care înrudește pe om cu Dumnezeu. Căci pentru a participa la  Dumnezeu este indispensabil să posede în ființa sa ceva ce corespunde Celui participat’’.

[1] Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU, op.,cit., p. 207 -208.

[2] INOCENT PLOIEȘTEANU, ⹂Diversele nature ale omuluiˮ, An X(1886) , nr. 9, p. 735.

[3] IBIDEM, p. 737.

[4] Fapte  17:  29.

Pr. Bogdan Samfira

Cu orivire la constituţia psiho-somatică a omului, referatul biblic ne spune: „Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 26 -27). Observăm de aici că nu se mai aminteşte de „asemănare”, ci este pomenit doar cuvântul „chip”. Relaţia dintre cei doi termeni a fost dezvoltată şi analizată pe larg în teologia Sfinţilor Părinţi. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare ne spune că noi am primit chipul lui Dumnezeu în actualitate, ca o pecete imprimată în întreaga noastră fiinţă, iar asemănarea ne-a fost dată ca scop suprem la care trebuie să ajungem prin efort susţinut şi părtăşie cu Dumnezeu, adică în potenţă: „Să facem pe om după chipul Nostru şi după asemănare. Pe unul îl avem de la zidire, pe altul îl dobândim prin voia slobodă. În alcătuirea dintâi ni s-a dat să ne naştem după chipul lui Dumnezeu; prin voia slobodă se plăsmuieşte întru noi fiinţarea după asemănarea lui Dumnezeu […] Să facem pe om după chipul Nostru: să-i fie dat prin zestre ceea ce este după chip, dar şi făcându-se după asemănare. Dumnezeu a dat putere pentru aceasta; prin ce te-ai mai fi ostenit; dacă te-ar fi făcut şi după asemănare? De ce te-ai mai fi încununat? Iar dacă Ziditorul ţi le-ar fi dat pe toate, cum ţi s-ar fi deschis Împărăţia Cerurilor? Se cuvenea deci a se da ţie doar o parte, lăsându-se cealaltă neîmplinită, tocmai ca să o plineşti tu însuţi şi să te învredniceşti de răsplătirea care vine de la Dumnezeu”.[1]

Din cele arătate se poate deduce foarte uşor importanţa pe care o are crearea omului „după chipul lui Dumnezeu” atât în antropologică iudaică sau vechi testamentară, cât şi în cea creştină. În gândirea israeliană „chipul lui Dumnezeu” (imagi Dei, şelem ’elohim) a fost înţeles în mod concret, chiar fizic, legat direct de incursiunile antropomorfe ale Creatorului în creaţia Sa: „Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri şi el vede faţa Domnului” (Numeri 12, 8); „Iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea” (Ieşire 33, 23). Această concepţie se poate întâlni şi la popoarele din Răsăritul Mijlociu. De pildă, în vechile liturghii sumeriene, zeiţa Nintu din Kish îl modelează pe bărbat după chipul zeului Asshirghi şi pe femeie după chipul ei.[2]

Limba ebraică traduce cuvântul chip prin şelem, însemnând: reprezentare plastică, imagine dimensională dublă, sau statuie. Aşa se face că în referatul biblic asocierea dintre „chip” „asemănare” – demut se traduce prin similaritate. Alăturarea celor doi termeni exclude posibilitatea receptării omului ca pe o copie fidelă, ca pe un xerox al lui Dumnezeu, ci reprezintă o corespondenţă raţional-spirituală, rezultată din înzestrarea acestuia cu chipul Creatorului său.[3] Prin urmare capacitatea omului de a fi după chipul lui Dumnezeu implică o formă de existenţă persoană, raţională şi liberă. „Chipul lui Dumnezeu din om – spune PS Părinte Irineu – constă în faptul că el (omul) e o fiinţă raţională şi cuvântătoare: «El e creat pentru că e chipul Cuvântătorului, Raţiunii creatoare, şi în această privinţă omul este făcut chip al lui Dumnezeu, întrucât ca om conlucrează la facerea omului». Este stăpân pentru că Hristos este Domn şi Împărat a toate: «Faptul că a fost creat chip al naturii care stăpâneşte toate nu înseamnă nimic altceva decât că natura lui a fost creată dintru început ca împărătească». «Este liber, pentru că este chip al libertăţii absolute. În libertatea alegerii şi-a avut asemănarea cu Cel ce stăpâneşte toate şi ca atare, nu a fost aservit prin nicio necesitate la ceva din afara lui, ci după propria lui voie a condus spre ceea ce i se părea potrivit şi a ales ce i-a plăcut cu deplină putere»”.[4] 

[1] SF. VASILE CEL MARE, Despre obârşia omului 1, 16-17, apud Ieromonah SERAFIM ROSE, Cartea Facerii, Cartea lumii şi omul începuturilor – perspectiva creştin-ortodoxă, Traducere Constantin Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 98.

[2] Dr. REMUS RUS, Concepţia despre om în marile religii, Teză de doctorat în teologie, în Revista Glasul Bisericii, an XXXVII, 1978, nr. 7-8, p. 746-747.

[3] IBIDEM, p. 747.

[4] PS. Prof. Dr. IRINEU SLĂTINEANUL, art. cit., p. 8, cf. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre constituţia omului, P.G. 44, 136 BC; cf. Teodor de Mopsuestia, P.G. 80, 109 B.

Pr. Bogdan Samfira

Marele apologet atribuie conceperea lui Hristos în pântecele Preacuratei Fecioare unei intervenţii a Logosului divin.În acelaşi mod, Cuvântul lui Dumnezeu are un rol activ în transformarea elementelor euharistice, căci, conform teologhisirii sale, principiul activ al întregii creaţii este Logosul spermaticos, Cel Care Se află la originea tuturor lucrurilor.Epicleza euharistică exista în mod cert încă de la începuturile celebrării Sinaxei euharistice, dar într-o formă incipientă care se va dezvolta pe măsura precizării şi evoluţiei terminologiei dogmatice, epicleza amintită de Sfântul Iustin atribuie un rol activ Logosului atât în Întrupare, cât şi în sfinţirea Darurilor euharistice, ceea ce este în conformitate cu o teologie creştină primară, în care Logosului îi reveneau acţiunile fundamentale în iconomia mântuirii, dar şi în celebrarea cultică, acţiuni care mai târziu au fost definite ca lucrări ale Sfântului Duh, accesibile Bisericii prin Trupul pnevmatizat al Cuvântului întrupat.[1]

Vechimea şi precizia mărturiilor Sfântului Iustin referitoare la anaforaua euharistică primară fac din scrierile sale documente de importanţă majoră pentru o înţelegere şi o receptare cât mai veridică a ceea ce a fost epoca apostolică în cadrul vast al istoriei ecclesiale. Sfântul Iustin nu este un scriitor descriptiv, ci el este un apologet fervent al unui creştinism al tradiţiei, pe care îl prezintă cu bucurie, cu sensibilitate, cu dragoste, într-o astfel de manieră încât mesajul filosofiei celei adevărate să fie receptat de cât mai mulţi cu putinţă. Frumusetea gandirii patristice nu poate fi perceputa decat de cei ce iubesc cu pasiune pe Sfintii Parinti, nu cercetarea orgolioasă a vieţii şi operelor lor, nu gânduri străine de lumina arzândă a existenţei lor, ci dragostea neprihănită şi inima umilită ne apropie de sufletul lor şi de mintea lor.Ei spun ca izvorul principal al cunoasterii lui Dumnezeu este iubirea, ca numai prin aceasta iubire dogoritoare sufletul omenesc se poate uni cu divinitatea si ramane cu ea in veac, deci, ştiinţa supremă, ştiinţa despre Dumnezeu, nu se poate obţine decât prin iubire. Iubind pe Sfintii Parinti ii vom intelege si intelegand gandirea lor vom fi fericiti: „Filosofia, zice Sfantul Iustin Martirul, este stiinta realului si cunoasterea adevarului; iar fericirea este cunoasterea acestei stiinte si a acestei intelepciuni”36. Frumusetea e opera iubirii. Dacă lumea noastră e frumoasă, este pentru ca ea este izvorata din iubirea lui Dumnezeu, gândirea Sfinţilor Părinţi e frumoasă pentru ca ea s-a zamislit si s-a dezvoltat din iubire, si a tins, cu iubire, catre izvorul insusi al iubirii care este Dumnezeu, la randul nostru, numai iubind aceasta gandire putem gusta minunatele ei frumuseti, şi nu o vom iubi zadarnic.

Gandirea patristica este o filosofie optimista. Scepticismul filosofiei profane este inlocuit prin optimismul cunoasterii, această cunoaştere ducând, progresiv, la obtinerea fericirii supreme care e Dumnezeu, revarsa in intreaga opera patristica un parfum de bucurie si energic spirituala.Adierile de tristete sau de amaraciune care circula cateodata prin aleele filosofiei patristice se explica prin gravitatea rolului pe care-l joaca pacatul in iconomia mantuirii, dar mai ales prin lupta darza, crancena, epica, pe care Sfintii Parinti au avut-o de dat cu tot felul de adversari si de piedici: autoritati de stat neintelegatoare, filosofie pagana orgolioasa, gnosticism dizolvant, erezii zgomotoase si de multe ori disensiuni in chiar sanul Bisericii, dar aceste tristeti sunt trecatoare, nota dominantă este elanul spre înălţimi, bucuria trăirii în Dumnezeu.Gândirea patristică armonizează umanul cu supranaturalul, spiritul limitat al omului e purtat prin treptele desavarsirii pana la lumina inefabila a dumnezeirii cu care se uneste pentru totdeauna, sus acolo, în azurul nesfârşit, sufletele oamenilor si ingerii vor canta lauda frumusetii divine, a unei frumuseti netrecatoare pe care nu o invata nici o filosofie a lumii acesteia. Singura gandirea Sfintilor Parinti ne arata calea spre paradisul acestei frumuseti.[2]

Sfântul Grigorie din Nazianz arată că filosofia este un oficiu sacru, o cântare inălţata lui Dumnezeu. “ A filosofa despre Dumnezeu”, zice el, “ nu este un lucru pe care să-l poată face oricine şi nici nu înseamnă a vorbi despre orice, faptul nu e uşor şi nu intră in sfera celor ce se târăsc pe pământ”. “Divina filosofie nu poate fi tratată nici în orice moment, nici în faţa oricui, nici nu poate vorbi despre toate, ci numai în anumite momente, numai in faţa anumitor oameni şi numai într-o anumită măsură” . Prin urmare, cei care oficiază, filosofii, trebuie să fie oameni aleşi, cu anumite calităţi, şi anume să fie dedaţi speculaţiei, curaţi la suflet şi la trup sau pe punctul de a se curăţi. Auditoriul cuvântului divin, pentru a-l putea înţelege şi pentru ca acest cuvânt să rodească în ceea ce-l priveşte, are nevoie de aceleaşi calităţi. Gândirea creştină este, prin urmare, o filosofie de înaltă ţinută. Prin obiectul şi prin scopul ei, de altfel, ea depaşeşte cele mai perfecte achiziţii ale filosofiei greceşti.Sfântul Iustin este una dintre figurile cele mai interesante şi originale în galeria autorilor creştini ai secolului al Il-lea. El e cel mai mare, cel mai original şi mai atrăgător dintre apologeţii acestui secol, atât prin viaţa sa plină de zbucium sufletesc şi de evenimente, cât şi prin opera sa scrisă, una dintre cele mai bogate din vremea lui.Numele lui s-a impus ca autoritate încă din epoca patristică, iar unele dintre ideile lui continuă să preocupe cugetători sau istorici ai gândirii umane din vremea noastră. Ceea ce contribuie a-1 impune încă atenţiei noastre este, printre altele, faptul că el a continuat să poarte haina de filosof elen şi după convertire şi apoi detaliul important că el şi-a încununat viaţa cu martiriu.Tragedia morţii lui ne-a rămas consemnată într-un Martirologiu de la sfârşitul secolului al II-lea, drama lăuntrică a sufletului său însetat după adevăr, ca şi celelalte date referitoare la viaţa lui, ni le dă el însuşi în cele două Apologii şi mai ales în Dialogul cu iudeul Tryfon

Pr. Nicolae Bogdan Lica

[1] Pr. Prof. Dr., Ioan Coman, Elemente de antropologie în operele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, în O. Nr. 3/1968

[2] Idem

 Liturghia ortodoxa are in textul ei referinţe,citate si imagini biblice care sunt incadrate in rugaciunile si actele liturgice. Limbajul liturgic este din Sfânta Scripturâ,fapt ce denotă dorinţa credinciosilor de a-şi însusi textul inspirat si de a fi prezent in serviciul lor religios cel mai important.

Omul a răspuns actului de bunătate al lui Dumnezeu,adică descoperirii dumnezeiesti, prin consemnare în scris în Scriptură, sub inspiratie divină. Textele biblice l-au ajutat pe om să-şi exprime gândurile. Imaginile si expresiile descoperite in paginile Scripturii au fost considerate culmi spirituale la care s-a înaltat raţiunea umana. Acest lucru a constituit motivul pentru care Liturghia ,ca , centru al cultului divin, este presărată cu citate,referiri sau imagini biblice.

 Scopul Liturghiei ortodoxe este si acela de propovaduire a cuvântului lui Dumnezeu,alături de cel de sfintire al credinciosilor. Misiunea profetică a Bisericii continuă să transmită ,după Cuvântul Mântuitorului,vestea cea bună până la sfârşitul veacurilor( Matei 24,14 : „Si se va propovadui această Evanghelie a imparatiei în toată lumea spre marturie la toate neamurile ;si atunci va veni sfarsitul’’).

Dat fiind faptul că prima formă a Traditiei apostolice orale a fost rugaciunea si imnul liturgic,Biserica ortodoxă a acordat o mare atentie si pretuită valoare imnografiei si literaturii liturgice. Traditia ei dogmatica si teologica este plină de sevă liturgica si biblica.[11].

Formularile liturgice păstreaza sensul profund teologic al textelor Scripturii. Hermineutica,in sensul corelatiei lume-limbaj,devine o fenomenologie a întâlnirii sinelui prin celălalt,iar traditia are o constituţie hermineutică universală.

Liturghia ortodoxă este o actualizare continuă a Cuvântului lui Dumnezeu. Lecturile biblice,simbolurile si actele liturgice ne conduc la Scriptura care arată întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. Astfel crestinul ortodox participant la actul liturgic devine martor real al istoriei mântuirii,urmând ca, prin unirea cu Hristos ,să devină hristofor.

Liturghia in ortodoxie este’’viaţa în Hristos’’[12], este o continuare harică a evenimentelor Scripturii,actualizandu-se pentru noi prin fiecare jertfă.

În cadrul Liturghiei euharistice,crestinii trăiesc momentul Rusaliilor,al invocarii Duhului Sfant,unirea in mod tainic cu Hristos. Credinciosii marturisesc astfel Învierea lui Hristos,devenind martori ai Invierii Lui(Fp.Ap.2,32 :’’Dumnezeu a Inviat pe acest Iisus,Căruia noi toti suntem martori’’). Comunitatea liturgica retrăieşte puterea Duhului Sfânt în har evenimentul biblic ,care se prelungeste in Liturghie.

 Liturghia aduce credinciosului un prezent continuu în care trecutul si viitorul sunt trăite concomitent prin unirea cu Hristos euharisticul.

În cadrul Sfintei Liturghii credinciosul se întâlneşte cu cuvântul Scripturii unde cunoaşterea intelectuală este completată de cunoaşterea spirituală. De fapt acesta este mediul în care s-a propovăduit si interpretat Scriptura.

În Liturghie accentul este pus pe evenimentul si mesajul biblic actualizat si trăit in comunitatea liturgica.

Prin intermediul Liturghiei,Scriptura rămâne mereu actuală,mereu contemporană. Cuvântul lui Hristos rămâne prezent si actual in Biserică prin Liturghie ,tot asa cum Hristos rămâne pururea cu noi in Euharistie.Sfânta Scriptură trebuie privita prin prisma lui Hristos euharisticul. În acest sens Origen(Omilia 13 la Exod) afirma :  Dacă pentru Trupul si Sângele Mântuitorului manifestăm o grija deosebită ca nu cumva vreo faramitură să cadă pe jos si s-o pierdem, atunci aceeasi grijă datorăm si faţă de cuvintele lui Hristos din Scriptură,pentru că păcatul este acelasi in cazul pierderii.’’

Felul liturgic de a citi Scriptura ,asa cum a fost citită de Hristos,de apostoli, de Parintii Bisericii, a pătruns atât de adânc în mintea credinciosilor încât iconografia crestină este de neînteles fără aceasta.

    Concluzionăm prin a afirma cu tărie că aproape putem atinge cu mâinile unitatea dintre teologie ,Biblie , Liturghie ,artă si cultura.

             Preot paroh,

             Gheorghe Marius Drugă

                       Parohia Ortodoxă Zorleasca

                       Comuna Valea Mare-Olt

    Baza obiectiva a Sfintei Liturghii este Sfanta Scriptura, Liturghia si cultul crestin dezvoltandu-se in jurul Euharistiei ,serbate de crestini intru pomenirea Domnului.( Lc.24,53 : ’’Si erau in toata vremea  in templu,laudand si binecuvantand pe Dumnezeu.Amin.’’ ) .  La inceput cultul cuprindea lecturi biblice,cantari de psalmi,rugaciuni,imne de inspiratie biblica.

    Locul central in Sfanta Liturghie il ocupa Biblia,textele ei constituind elementul cel mai vechi liturgic. Conform documentelor vechi,citirea si explicarea Sfintei Scripturi s-a înfăptuit în săvârşirea Sfintei Liturghii(Ex. Apologia I a Sfantului Justin Martirul si Filosoful scrisa la anul 150 ne descrie randuiala Sfintei Liturghii savarsite atunci,iar la capitolele 65-67 ne evidenţiază citirea memoriilor Apostolilor,adică din Sfânta Scriptură.)

    Paul Evdochimov spune ca Liturghia cuprinde 98 de citate din Vechiul Testament si 114 din Noul Testament.[8]  

    Noul Testament se citeste în întregime,excepţie făcând Apocalipsa si Epistola către Filimon.

    Evangheliile sunt evidentiate într-o ordine bine defintă,fapt pentru care în decurs de un an,crestinii iau parte la săvârşirea liturgică a tuturor perioadelor biblice legate de istoria mantuirii si de persoana Mantuitorului.

    Scopul lectueilor biblice în cadrul Sfintei Liturghii este propovaduirea Cuvântului lui Dumnezeu si pregatirea pentru primirea Sfintelor Taine. Acest scop didactic al lecturilor implică în mod absolut caracterul lor sfintitor. Nicolae Cabasila spune:’’Ele ne pregatesc şi ne curaţă în mod prealabil înaintea marii sfinţiri prin tainele divine’’[9]

    Primirea Cuvântului lui Dumnezeu în Biserică, la Sfânta Liturghie, reprezintă actul comunicarii euharistice cu acest cuvânt,prin care devine în noi adevăr şi lumină. Primirea cuvântului viu este asemănător cu un act de naştere.

    Primirea euharistică a cuvântului precede cuminecarea propriu-zisă,cea dintâi fiind pregătitoare pentru cea de a doua.

    Fericitul Ieronim spune :’’Noi mâncăm Trupul lui Hristos in Dumnezeiasca Euharistie,dar şi în citirea Scripturilor’’[10]

Preot paroh,

             Gheorghe Marius Drugă

                       Parohia Ortodoxă Zorleasca

                       Comuna Valea Mare-Olt