Arhiva pentru categoria ‘Ascetică si Mistică’

Condiția care ne apropie de Dumnezeu făcând-ne asemănare desăvârșită a Lui este ne pătimirea, pe care nu o pot avea animalele. “Curăția, ne pătimirea, fericirea, înstrăinarea de orice rău și multe altele de acest fel sânt cele prin care se exprimă asemănarea omului cu Dumnezeu”.

Pentru ca ne pătimirea noastră să fie realizabilă, Dumnezeu ne dăruiește până și o naștere nepătimașă, nouă celor născuți din bărbat și femeie. Această naștere este Sfântul Botez. Căci “pentru ca să devină cu adevărat om, Domnul a dat un alt început naturii umane, începutul unei a doua faceri, adică nașterea spirituală prin Botez, care nu e numai o eliberare de consecințele păcatului strămoșesc, ci și o realizare pentru fiecare credincios a operei pe care nu a realizat-o Adam”[1].

Sfântul Maxim Mărturisitorul e de părere că însuși Adam a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, cu scopul de a se naște mai târziu cu voia lui din Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dumnezeu voiește ca omul să conlucreze liber, cu puterea pe care o are în sine, la nașterea sa.

Ne pătimirea se realizează prin petrecerea neîncetată în Dumnezeu, îndeplinind poruncile Lui. Orice abatere a minții de la Dumnezeu sfârșește prin a aluneca spre rău. Ființa umană, fiind organizată teocentric tinde în mod natural spre Dumnezeu. Atunci când această tendință este întreruptă de factori paraziți, omul se dezbină în ființa sa și apare boala. Unul din Părinții Pustiei spunea în sfaturile sale către monahi: “Cugetă cele bune, ca să nu cugeți cele rele, deoarece nu stă în firea minții omenești ca să stea nemișcată”[2].

Adam nu a îndeplinit această poruncă și și-a despărțit mintea de Dumnezeu, cugetând cele străine. Astfel el L-a negat pe Dumnezeu, sursa existenței sale. Drept urmare Adam s-a dat pe sine morții, sinucigând-se în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Căci “când L neagă pe Dumnezeu omul se neagă pe sine însuși și se autodistruge. Când viețuiește teocentric, el se pune în valoare la infinit pe sine însuși, se dezvoltă și întregește în veșnicie”.

Însă pe lungă mișcarea înspre Dumnezeu, pe care omul o are în sine în chip firesc, omul mai are și o altă mișcare, nefirească, spre cele animalice. Această dublă orientare a omului este o consecință a păcatului, pe care o vom discuta în continuare[3].

(Pr. Sorin Ionescu)

[1] https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/aspecte-fundamentale-antropologiei-ortodoxe-68973.html, accesat la data de 23. 06.2018.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

Fiind chip al Împăratului ce stăpânește peste toate, omul poartă și un “veșmânt” corespunzător. Astfel “în locul mantiei de purpură s-a îmbrăcat în haina virtuții, care-i totuși cea mai împărătească dintre îmbrăcăminte, iar în loc de sceptru se sprijin este pe fericirea nemuririi, pe când în loc de diademă împărătească e împodobit cu coroana dreptății, așa încet prin toate acestea omul se distinge printr-o vrednicie de adevărat împărat ca unul care se aseamănă aidoma frumuseții Modelului său”[1].

Potrivit relatării biblice, doar omul, dintre toate făpturile, este rezultatul unui sfat Dumnezeiesc, celelalte au fost făcute fără un “plan” prealabil. Dumnezeul Sfântă Treime a zis: “Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră… ca să stăpânească toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul”[2].

Rezultatul acestui sfat Dumnezeiesc a fost Însuși Hristos, adică Noul Adam, care este Arhetipul și scopul lui Adam cel vechi. “Fiindcă nu Adam cel vechi este modelul lui Adam Cel nou, ci Adam Cel nou este modelul celui vechi”. Panacotist Nellas, rezumând învățătura patristică, limpezește aceasta paradox aparent. “Nu are importantă faptul că Hristos nu a existat istoric pe vremea creației lui Adam. Faptul că Hristos este în realitatea supra temporală a lui Dumnezeu “mai-întri-născut decât toată zidirea”[3] constituie o învățătură biblică fundamentală.

Dacă omul, pentru care a fost făcută întreaga creație materială, a răsărit pe pământ ultimul după toate creaturile, atunci este, negreșit, logic ca Hristos, Care reprezintă scopul întregii creații materiale și spirituale, să fie posterior lui Adam, de vreme ce toate lucrurile sânt conduse de la cele nedesăvârșite spre desăvârșire. Ca realizare supremă a omului, este firesc ca Hristos să reprezinte scopul mersului ascendent al umanității, început dar și capăt al istoriei”.

Omul trebuie să tindă neîncetat spre acest Arhetip al său. Nu este vorba doar de Cuvântul pur și simplu, ci anume de Cuvântul întrupat. Căci, fiind o natură divine-umană omul trebuie să se desăvârșească atât spiritual, cât și trupește. Făurindu-l pe om, Dumnezeu “a sădit în firea sa un amestec de dumnezeiesc și de omenesc pentru ca să poată gusta din fericirea amândurora atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cit și prin plăcerile pământești prin simțământul care-l are că nu-i străin nici de bucurii”.

De aceea până și “sufletul adevărat și desăvârșit [prin firea lui, precizarea Sf.] este ceva unic, capabil să cugete și nemateriali, dar legat prin simțuri de lumea materială”. Această armonie desăvârșită dintre suflet și trup, în care nici sufletul nu-i este superior trupului (ca în religiile orientale), nici trupul sufletului (ca la ateiști sau hedoniști), ci amândouă alcătuind ființa umană, este o armonie în care urma să se sălășluiască Hristos Dumnezeu.

Căci dacă trupul ne-a fost dat pentru a-L încăpea pe Dumnezeu, la vremea venirii lui Hristos în istorie, tot pentru El ne-a fost dată și rațiunea: “fiindcă pentru omul cel nou a fost alcătuită dintru început natura omului; mintea și dorința au fost făcute pentru Acela: minte am primit ca să-L cunoaștem pe Hristos, dorință ca să alergăm spre El, memorie avem ca să-L purtăm în ea pe El, fiindcă El a fost Arhetipul pentru cele zidite (de El)”.

(Pr. Sorin Ionescu)

[1] Ibidem, p. 50.

[2] Fc. 1: 26.

[3] Col. 1: 15-17.

spunem că el nu numai că se roagă, ci are posibilitatea să devină ca și Dumnezeu, și nu numai că are conștiința morții, dar are puterea, dată de Hristos, să devină nemuritor! [1]

Așadar, ceea ce îl deosebește pe om de dobitoc este calitatea de a-și însuși o învățătură concretă și corectă despre Dumnezeu, pe care să o transmită și altora. Omul are sădită în ființa sa nevoia de a răspândi știința despre Dumnezeu, exprimată în psalmul 50: “învăța-voi pe cei fărădelege căile tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce”. Îndeplinind această condiție, omul începe să nu mai fie dobitoc, pentru a deveni ceva mai mult[2].

În persoana lui Varlaam, pe care Dumnezeu l tratează ca pe o ființă inferioară asinii, credem că se are în vedere omul eretic, dușman al lui Dumnezeu. Acesta, deși se roagă, se roagă greșit. Și din această cauză el nu este o ființă teologică4, degradând, (vom vedea mai târziu de ce), mai jos decât asini sa. “Teolog este cel care se roagă corect”, spunea Avarie Ponticul. Iată deci, prima însușire pe care o are omul, dar nu o au animalele, aceea de a avea o învățătură (concretă și corectă) despre rugăciune și despre Dumnezeu. Această învățătură nu poate să existe înafara Bisericii, în care Dumnezeu “Și-a dat оntоlnire cu oamenii”, și care, după chipul unicității lui Dumnezeu este una și indivizibilă. Această Biserică este Biserica de Răsărit.

De unde are omul această învățătură, pe care nu o au dobitoacele? Căci anume în aceasta credem că se manifestă în primul rând raționalitatea omului, în comparație cu animalele, “оntrucоt frumusețea firii [umane] o formează tocmai puterea de cugetare”. Și aici ajungem la punctul de plecare al oricărei discuții teologice despre om.

Omul este chip [icoană] al lui Dumnezeu. De aceea, el nu numai că are tendința de a-L cunoaște și de a-L propovădui [și lăuda] pe Dumnezeu, ci are sădite în ființa sa însușirile lui Dumnezeu, ca într-o oglindă. Vorbind despre măsura în care aceste însușiri ale lui Dumnezeu au fost investite în om, Sf. Grigore de Nyssen e de părere că singura diferență dintre Dumnezeu și om este aceea că Primul este necreat, pe când al doilea este creat de Primul[3].

“Dumnezeu, spune Sfântul, nu-și arată bunătatea doar pe jumătate, dăruind omului doar o parte din bunătățile Sale și păstrând pentru Sine în chip invidios cealaltă parte, ci și arată suprema bunătate tocmai prin aceea că l-a adus pe om din neființă la viață și l-a copleșit cu tot felul de daruri”.

Omul este rodul iubirii lui Dumnezeu, de aceea îl și răsfață cu daruri atât de mari. Darul suprem pe care l primește omul este nemurirea și voia liberă, având “o superioritate vădită prin libertatea sa neîngrădită”. Desăvârșita libertate pe care o primește omul este și poarta [condiția] pentru orice virtute. Căci “virtutea constă în a fi fără stăpân și a face ceea ce-ti place, tot ce faci din constrângere sau din silă nu poate fi virtute”. Potrivit acestei concepții, animalele, deoarece se supun legilor naturii, pe care nu le pot depăși, nu pot avea virtuți[4].

(Pr. Sorin Ionescu)

[1] Petre Țuțea, Tratat de antropologie creștină, Ed. Sophia, București, 2010, p. 123.

[2] Ibidem, p. 124.

[3] Idem, Reflectii religioase asupra cunoasterii, Ed. Sophia, București, 2012, p. 50.

[4] Ibidem, p. 50.

Există o mulțime de încercări de a-l defini pe om. Pentru Aristotel, omul era un animal social. Pentru Bergson și Blaga, un animal care fabrică unelte. În sfârșit, pentru Darwin și adepții lui, omul nu este decât o prelungire a maimuței, iar Thomas Hobbes face o afirmație, care pare să curme orice aspirație la noblețe a omului. Pentru el, omul este lup omului .
Unii, precum Nietzsche, pun la baza ființei umane voința de putere, iar Freud vede în om un ghem de instincte, peste care domnește sexualitatea, care determină orice activitate a omului (libido). Omul mai este văzut de unii și drept un animal care iubește frumosul. Desigur, această afirmație, precum și cea a lui Descartes, care pune în fată raționalitatea și conștiința morții, par să nu excludă din alcătuirea ființei umane și un oarecare fior metafizic .
În ce ne privește, credem că toate aceste afirmații se potrivesc omului. Însă nici una din ele nu poate fi luată drept adevăr cuprinzător . Da, omul este un animal – dar un animal îndumnezeit! Astfel rezumă teologul grec contemporan Panacotist Nellas concepția generală a Sfinților Părinți despre om. Și aceasta este singura însușire dintre toate câte se pot atribui omului, capabilă să-l smulgă din lumea animală și să-l înalțe deasupra ei. De aceea vom încerca să o desfășurăm.
Se pare că a vedea în om doar un animal cu conștiința morții, încă nu înseamnă a-l deosebi de ființele iraționale. Chiar dacă l-am numi animal care se roagă, totuși nu am rezolva mare lucru în acest sens. Pentru a fi om, este nevoie de mai mult.
Experiența științei moderne dovedește că animalele pot fi mai mult, decât s-a crezut multă vreme despre ele. Fără să acceptăm unele exagerări care se fac în acest sens, potrivit cărora animalele pot deveni superioare omului, ținem totuși să amintim un pasaj interesant al Psalmistului. În psalmul 103, “puii leilor mugesc ca să apuce și să ceară de la Dumnezeu hrana lor”. Iată un amănunt de scandal, atât pentru materialiști, cit și pentru misticii minori, care, atribuind omului trăirea metafizică gândeau că l-au separat pentru totdeauna de lumea animală.
Animalele se roagă, trăiesc o relație tainică cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu le poartă de grijă, deoarece ele sânt destinate omului – făptura iubită a lui Dumnezeu, rodul iubirii Creatorului. De aceea Noe primește poruncă să ia cu sine în corabie nu doar din “animalele curate”, ci chiar și din cele “necurate”, câte o pereche, “ca să le păstreze soiul pentru tot pământul” . Iar prorocul David spune: “oameni și dobitoace vei izbăvi Doamne” .
Animalele se supun poruncilor Dumnezeiești, încet Dumnezeu și face cunoscută voia Sa oamenilor prin intermediul animalelor. Atunci când Varlaam, vrăjitorul, împotriva voii lui Dumnezeu, s-a pornit pe asini sa ca să-i binecuvânteze pe muabili, “Îngerul Domnului s-a sculat, ca să-l mustre pe cale”. Moise ne spune că asini a văzut Îngerul Domnului, pe care Varlaam nu-l vedea, (și de aceea o bătea, căci asini în tot felul se împotrivea să mai meargă). Și iată că “Domnul a deschis gura asinii și aceasta a zis către Varlaam: ce ti-am făcut eu, de mă bați acum pentru a treia oară”. În cele din urmă, Îngerul se arată și lui Varlaam.

(Pr. Sorin Ionescu)

Atunci când pruncul trebuie să se împărtășească trebuie să știm că din punct de vedere al abstinenței de la mâncare, Sfintele canoane ne învață că pruncii până la vârsta de 2 ani se pot împărtăși chiar dacă au mâncat. Până la vârsta de 7 ani pot lua Sfânta Împărtășanie fiind învățați, treptat, treptat ușor, ușor, să nu mănânce iar după aceasta vârstă numai pe nemâncate. Părintele Duhovnic va analiza de la caz la caz cum se va face acest lucru, ținând cont și de sănătatea pruncului sau de alte lucruri care influențează viața pruncului.

Sfântul Paisie Aghiorâtul a fost întrebat odată, dacă: „copiii de cinci-șase ani trebuie să postească înainte de Sfânta Împărtășanie? El a răspuns că: „Cel puțin seara trebuie să mănânce mâncare de post cu untdelemn. Dar aceasta este o problemă pe care o rânduiește duhovnicul. Este mai bine ca mama să întrebe pe duhovnic, deoarece copilul poate avea o problemă de sănătate și este nevoit să bea lapte” (Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Viața de familie, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 195).

Atunci când aducem copilul la Sfânta Împărtășanie nu este bine să utilizăm cuvinte de genul: „Hai să luăm mierică sau ceva dulce” ci să-l învățăm de mic pe copil cu expresia aceasta: „Ne împărtășim cu Sfintele Taine”. Mult mai bun ar fi însă, exemplul personal, pentru că de cele mai multe ori copiii învață din ceea ce văd la părinți nu din ceea ce aud de la ei.

„Episcopul Teofan Zăvorâtul a observat că în ziua când sunt împărtășiți copiii sunt mai liniștiți. Câteodată chiar sunt plini de bucurie duhovnicească și sunt gata să îmbrățișeze pe oricine. Împărtășirea cât mai deasă este zălogul sănătății lor trupești și sufletești” (N. E. Pestov, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2005, pp. 39-40).

Ce minunat! Iată că Dumnezeu vine în mod direct în noi și alungă fricile de orice natură ar fi și ne pune pe făgașul cel bun al mântuirii.

Această trecere de la „a mânca„ la „a nu mânca„ înainte de Sfintele Taine, se face în timp, unii copii reușind să facă acest lucru mai repede, alții însă trebuie aduși înainte de liturghie pentru a putea fi împărtășiți. Totuși după Liturghie nu ar mai fi normal să-i împărtășim pentru a exista o rânduială în acest sens și pentru ca părinții să fie mai atenți la acest aspect al comuniunii cu Hristos.

Nu putem să facem o regulă absolută pentru întâlnirea copiilor noștri cu Hristos dar trebuie să știm că responsabilitatea acestui act revine cu precădere părinților și nu copiilor.

Pr. Eugen Băcioiu