Arhiva pentru categoria ‘Apologetica’

Cinstirea Sfinţilor în Biserica Ortodoxă

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Sfântul este un erou în viaţa morală creştină. Sfinţii sunt personalităţi religios-morale creştine. Ei sunt cinstiţi după cuviinţă de Sfânta Biserică, pentru viaţa lor curată, pentru credinţa lor nestrămutată pentru un ideal sfânt, pentru faptele lor mari, cinstire numită „Cultul sfinţilor”, sau „Cinstirea sfinţilor”.

Viaţa de sfinţenie sau desăvârşirea morală creştină este idealul la care este chemat fiecare creştin. Modelul este Mântuitorul Iisus Hristos, care ne-a dat pilda vieţii desăvârşite şi a chemat pe toţi cei ce cred în El să-L urmeze. „Pildă nouă am dat vouă” (Ioan XIII, 15), a spus ucenicilor şi tuturor celor care au vrut să-L urmeze.

Harul, care este o energie divină primită prin comuniunea cu Dumnezeu, trebuie valorificat prin împreună-lucrarea noastră cu el, în măsura de transformare morală. Folosind energiile divine primite din comuniunea cu Dumnezeu şi cele umane, se realizează scopul despre care Sfântul Apostol Pavel spune: ajungem la starea de om desăvârşit, la măsura deplinătăţii în Hristos (Efeseni IV, 13-14), la sfinţenie.

Sfinţii sunt modele de viaţă creştină, iar această cinstire adusă sfinţilor de către Sfânta Biserică Ortodoxă se face după anumite criterii: viaţă curată, dreaptă credinţă, săvârşire de minuni etc. Pentru cinstirea sfinţilor şi chemarea lor în rugăciuni ca mijlocitori ai noştri la Dumnezeu avem temeiuri în Sfânta Scriptură.

  • După învăţătura creştină ortodoxă, Biserica este Trupul tainic al Domnului, al cărui cap este El, iar credincioşii sunt mădulare ale acestui Trup. Biserica este un organism.

Între credincioşi, ca mădulare, şi Iisus Hristos este o legătură vie, organică, legătură care se realizează prin harul Său. Credincioşii devin prin această comuniune cu Mântuitorul Iisus Hristos, fii după har, iar această calitate o păstrează atât timp cât ei, ca mlădiţe, rămân în legătură cu Viţa cea adevărată, Iisus Hristos, viţă care le dă viaţă, care le transmite seva dătătoare de viaţă (Ioan XV, 1-6).

Comuniunea care se realizează între credincioşi şi Iisus Hristos şi între ei înşişi, atât în viaţa pământească, se continuă şi dincolo, în veşnicie. Pe pământ, credincioşii luptă cu răul, cu păcatul, străduindu-se să păstreze harul divin, comuniunea cu Dumnezeu. Pentru acest motiv, Biserica sub aspectul ei de luptă se numeşte Biserica luptătoare. Credincioşii care au trecut din această viaţă cu credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, cei care s-au luptat lupta cea bună (II Tim. IV, 7), formează Biserica triumfătoare. Ambele alcătuiesc o unitate, un trup, cap fiind Iisus Hristos.

Există o legătură spirituală, vie, harică între credincioşii de pe pământ şi sfinţii din ceruri, care se realizează prin iubire. Sfinţii din cer se roagă pentru fraţii lor de pe pământ şi-i încurajează în lupta împotriva păcatului. Această legătură se numeşte „Comuniunea sfinţilor”.

  • Prin comuniunea cu ei le aducem prinosul nostru de laudă, îi cinstim după cuviinţă. Scopul cinstirii sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu, care le-a dat puterea de a-L urma, de a fi imitatorii Lui (I Cor. XI, 1). „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”, spune Sfânta Scriptură (Ps. LXVII, 36). Dumnezeu este cinstit, atunci când cinstim şi pe cei ce sunt creaţi după chipul Său (Fac. I, 26).

Tot Scriptura ne arată că Mântuitorul se identifică cu sfinţii, prin cuvintele spuse Apostolilor: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” (Matei X, 40). Dumnezeu ne-a îndemnat să cinstim pe sfinţi, dar El Însuşi i-a cinstit. Despre Apostoli spune că sunt prietenii Săi (Ioan XV, 14). Sfinţii au primit de la Dumnezeu puterea de a face minuni în popor (Faptele Apostolilor V, 12; I Petru IX, 32-42).

  • Sfinţii fac parte din organismul Bisericii, care-i Trupul lui Hristos şi ei sunt mădulare ale Acestuia (Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte – I Cor. XII, 27); Efes. IV, 11-12; Rom. XV, 30).
  • Sfinţii mijlocesc pentru noi, iar aceasta este dovada că ei duc o viaţă conştientă dincolo de mormânt (Luca XVI, 19-31). Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca XX, 37-38; Matei XXII, 32).
  • Sfânta Scriptură ne dă dovezi că sfinţii s-au bucurat de cinstire încă fiind în viaţă. Sfântul Apostol Pavel spune: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa” (Evrei XIII, 7).
  • Răscumpărarea a fost adusă de Mântuitorul Iisus Hristos şi nimeni altul nu putea să o realizeze în afară de El. Noi cerem ajutorul sfinţilor, pentru mântuire, ajutaţi de harului lui Dumnezeu, iar din partea noastră sunt necesare credinţa şi faptele bune.
  • Comuniunea sfinţilor, adică legătura dintre noi cei de aici şi cei proslăviţi în cer, realizată prin dragoste care nu cade niciodată (I Cor. XIII, 8), cinstirea lor, mijlocirile lor la Dumnezeu au temeiuri scripturistice, dar putem afirma că, cinstindu-i şi lăudându-i pe ei, Îl lăudăm pe Dumnezeu aşa cum spune psalmistul: „Lăudat este Domnul întru sfinţii Săi” (Ps. CL, 1).

Bibliografie: Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 174.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Cinstirea Sfintei Cruci

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Sfânta Cruce este cinstită ca obiect de cult. Ea se găseşte în Biserici, în orice casă de creştin, fiind legată de viaţa şi credinţa creştinilor. Este folosită la săvărşirea Sfintelor Taine şi Ierurgii. Orice rugăciune se săvârşeşte împreună cu semnul crucii, căci fără cruce nu există viaţă religioasă creştină. La cruce ne închinăm noi creştinii.

Sfintei Cruci îi sunt închinate zile speciale, adică sărbători, în tot cursul anului bisericesc. Astfel în Vinerea cea Mare, a Patimilor Domnului, Sfânta Biserică îmbracă veşmânt de doliu, de tristă şi dureroasă amintire, când prin faţa ochilor se perindă întreaga istorie a vieţii pământeşti a Domnului şi îndeosebi cele petrecute acum două mii de ani, când a suferit, răstignirea pe cruce, pe Golgota. Ştim că întreaga viaţă a Domnului Iisus Hristos, de la naştere şi până la moarte, este închinată răscumpărării neamului omenesc de sub blestemul păcatului. Căci nu există om străin de iubirea Lui şi fără să-l încălzească cu dragostea Sa, să-l mântuiască, fiind milostiv şi iubitor de oameni. Ura şi răutatea oamenilor nu-L părăsesc nici pe cruce, căci cei din jur Îl batjocoresc. Chiar şi asupra celor mai înverşunaţi duşmani, El revarsă râuri nesfârşite de iubire: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca XXIII, 34). Invidia, răutatea, mândria, păcatele oamenilor pironesc  pe cruce pe Cel fără de păcat, pe Fiul lui Dumnezeu.

Noi creştinii de astăzi, venind la biserică în această mare şi sfântă zi, participând la dumnezeiasca slujbă a Patimilor Domnului, privim Sfânta Cruce, pe care este răstignit Mântuitorul, privim la ochii Săi închişi, la rănile mântuitoare.

Suferinţele Mântuitorului nu pot fi izolate de păcatele oamenilor. Păcatele oamenilor sunt cauza suferinţelor, aşa cum orice suferinţă este consecinţa păcatului. Prin sângele lui Hristos, noi ne-am mântuit. Iar „prin rănile lui, noi toţi ne-am vindecat” (Isaia LIII, 5). Proorocul Isaia, supranumit evanghelistul Vechiului Testament, înţelege oemenirea atât înainte de Hristos, cât şi pe cea de după Hristos.

Iuda, cel ce L-a vândut pe Hristos, s-a căit şi a adus cei treizeci de arginţi primiţi ca plată pentru trădarea sa, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat… Apoi ducându-se de la templu s-a spânzurat (Matei XXVII, 3-5). Noi creştinii se cuvine să ne închinăm în faţa Sfintei Cruci, să urâm păcatul şi să-I aducem Domnului lacrimi de pocăinţă.

Înălţarea Sfintei Cruci este o altă sărbătoare dedicată Sfintei Cruci a Domnului. Acest praznic se ţine din timpul împăratului creştin Constantin cel Mare, care cunoscuse puterea Sfintei Cruci, cu care a învins, când se lupta cu Maxenţiu şi pe care îl biruise cu ajutorul ei. Mama sa Elena a mers la Ierusalim şi a aflat Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Şi atât de mulţi oameni au venit să se închine Sfintei Cruci, încât patriarhul Macarie al Ierusalimului a trebuit să o înalţe deasupra amvonului, ca să fie văzută şi cinstită de toţi. De atunci această zi a rămas în pomenirea şi cinstirea Înălţării Sfintei Cruci şi care se prăznuieşte la 14 septembire.

Crucea Domnului este o întruchipare a dragostei dumnezeieşti. Crucea este semnul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, este semnul văzut al mântuirii noastre. Crucea este simbolul biruinţei dragostei asupra păcatului, asupra morţii. De aceea noi cerem ajutor prin semnul crucii, la Dumnezeu. Ea este armă asupra diavolului şi a morţii.

Duminica a III-a din Postul Mare este închinată de asemenea Sfintei Cruci (Marcu VIII, 34-38; IX, 1). „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 3-4).

Chemarea omului de a-L urma înseamnă reintegrarea lui în viaţa de creştin, de apropiere de Dumnezeu prin Hristos Domnul. Iar urmarea cere dăruire, eforturi, „lepădări de sine”, o purtare a crucii, care înseamnă înlăturarea păcatelor, pasiunilor, viciilor şi a tot răul. De obicei cuvântul „cruce” sugerează ideea de suferinţă, de răbdare, perseverenţă în înfrângerea răului, dar cu iubire. Dacă noi creştinii vrem să urmăm calea Domnului, este bine să nu uităm cuvintele Sale, din Predica de pe munte: „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă” (Matei VII, 14), calea care duce la împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi au fost drepţii şi sfinţii, în căutarea lui Dumnzeu, ei fiind în comuniunea rugăciunii cu El.

Şi nouă Dumnezeu ne-a dăruit cea mai mare mângâiere: Crucea lui Hristos, căreia ne închinăm şi ea ne înlătură tot răul, toate chinurile sufleteşti. Crucea Domnului este aşezată în această zi de duminică din mijlocul Postului Mare, pentru ca noi să o sărutăm.

Sfintei Cruci îi este dedicată încă şi o altă zi de sărbătoare, Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. Ea face parte din acest buchet de sărbători dedicate Sfintei Cruci şi ne ajută să înţelegem rolul Sfintei Cruci pentru mântuirea omenirii.

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ne cheamă să strângem într-un buchet ales învăţăturile ce izvorăsc din Crucea cea de viaţă dătătoare a Domnului, pentru a ne pregăti sufleteşte să păşim pe calea pecare a mers Domnul nostru Iisus Hristos şi care ne duce la Împărăţia veşnică, iar Crucea ne ajută în acest sens. Crucea este semnul biruinţei, arma păcii, biruinţă asupra diavolului şi a puterilor lui. Crucea nu este numai tristeţe, ci ea este şi bucurie. Să nu uităm de această cruce a noastră, care face parte din Crucea Domnului. Ea priveşte greutăţile pe care le avem faţă de noi înşine, faţă de cei apropiaţi ai noştri şi de toată lumea care ne înconjoară şi de care nu ne putem lepăda. Sfânta Cruce există spiritual în propriul nostru suflet.

Semnul sfintei crucii este împreunat cu permanenta rugăciune ce o înălţăm către Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a răstignit pentru noi.

Miercurea şi vinerea din tot cursul anului sunt zile de post, dar sunt şi zile ale Crucii. Duminica este sărbătoarea Învierii, dar bucuria cea mare a Învierii a venit tot prin Cruce.

Să credem în puterea Crucii şi s-o sădim adânc în sufletul nostru, făcând-o să crească şi să aducă roade bogate, de blândeţe, bunătate, pace, smerenie, îndelungă-răbdare. Aşa ea va face ca viaţa noastră şi a semenilor noştri să fie mai curată şi mai fericită. Amin!

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Antropologia Sf. Irineu de Lyon (2)

marți, octombrie 12th, 2021

Sfântul Irineu este o sursă importantă de teologie biblică. El a asistat la scrierea și acceptarea evangheliilor în Biserică înainte de stabilirea canonului Noului Testament. El a subliniat că în perioada în care apostolul Petru și Pavel au predicat Evanghelia la Roma și au stabilit biserica, apostolul Matei a lăsat evreilor forma scrisă a Evangheliei în limba evreiască. După ce cei doi au murit, Marcu și-a scris Evanghelia și a scris ceea ce predica apostolul Petru. Luca, un tovarăș al apostolului Pavel, a consemnat Evanghelia predicată de apostol neamurilor. În cele din urmă, apostolul Ioan, ucenicul Domnului, și-a scris Evanghelia în Efes, Asia. Episcopul înțelege importanța existenței celor patru evanghelii și crede că fiecare Evanghelie are propriile sale particularități. Un exemplu al acestei particularități este relația pe care a stabilit-o între cele patru Evanghelii și creaturile vii în viziunea profetului Ezechiel.

Sfântul Irineu a folosit evangheliile sinoptice luând în considerare circumstanțele specifice fiecărei cărți și intențiile fiecărui autor biblic. În antropologie, episcopul a folosit o serie de texte din aceste evanghelii pe care le-a explicat în propria sa viziune. Continuăm să trecem în revistă unele dintre aceste pasaje biblice pentru a sublinia contribuția lor la dezvoltarea gândirii creștine despre oameni. Sfântul Irineu a explicat minunea lui Iona dată de Mântuitorul la cererea fariseilor. Scopul episcopului de a recurge la acest semn este de a arăta că învierea din morți și nemurirea pe care omul o primește de la Dumnezeu este un dar, nu capacitatea inerentă a naturii umane de a se asemăna cu Dumnezeu. Înțelegând semnul lui Iona, episcopul se concentrează pe mila lui Dumnezeu, care se manifestă în toată economia sa, chiar înainte de cădere, deoarece Dumnezeu a pregătit o soluție pentru căderea omenirii în prealabil.

Pentru toți cei care cer sacralitatea vieții doar într-un mod personal, Sfântul Irineu de Lyon le opune acestora o instituție[1] care are toate mijloacele pentru a asigura acest scop: Biserica, care asigură misiunea sfințirii. Dar declarația sa despre rolul bisericii este mai degrabă implicită decât explicită. Pentru el, deținerea adevărului pare a fi echivalentă cu a fi mântuit; oamenii care cunosc adevărata credință știu nu numai în chestiuni doctrinare, ci și în chestiuni ale vieții spirituale.[2] Dacă gnosticii nu sunt perfecți din punct de vedere moral, este pentru că nu sunt din punct de vedere doctrinar, așa că biserica este o persoană care deține adevărul, deci logic este harul răspândit de către Dumnezeu unor persoane cu o misiunea specială. În plus, Biserica se află sub influența Duhului Sfânt; nu numai pentru că el este garantul adevărului, ci și pentru că el este cel care ne-a introdus în cer, întrucât cu Sfântul Duh Biserica posedă orice fel de har. Acest fel de har este transmis prin sacramente și doar biserica are puterea de a guverna. Biserica are, de asemenea, rolul de a dedica sacrificiul spiritual prezis de Maleahi lui Dumnezeu (Mal., capitolul 11).


[1] Liviu Petcu, Sfinții Iustin Martirul și Filosoful și Irineu al Lyonului despre îndumnezeire, în Theologia Orthodoxa, Ed.Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Anul LVI, 2011, p. 128.

[2] Alexandru Ciurea,„Noțiunea de biserică, rolul doctrinal și sfințitor al bisericii după Sfântul Irineu”, în Mitropolia Moldovei, Anul XVI (1940), Nr. 9-10, p. 541.

Pr. Emil Şearpe

Antropologia Sf. Irineu de Lyon (1)

marți, octombrie 12th, 2021

Sfântul Irineu este o sursă importantă de teologie biblică. El a asistat la scrierea și acceptarea evangheliilor în Biserică înainte de stabilirea canonului Noului Testament. El a subliniat că în perioada în care apostolul Petru și Pavel au predicat Evanghelia la Roma și au stabilit biserica, apostolul Matei a lăsat evreilor forma scrisă a Evangheliei în limba evreiască. După ce cei doi au murit, Marcu și-a scris Evanghelia și a scris ceea ce predica apostolul Petru. Luca, un tovarăș al apostolului Pavel, a consemnat Evanghelia predicată de apostol neamurilor. În cele din urmă, apostolul Ioan, ucenicul Domnului, și-a scris Evanghelia în Efes, Asia. Episcopul înțelege importanța existenței celor patru evanghelii și crede că fiecare Evanghelie are propriile sale particularități. Un exemplu al acestei particularități este relația pe care a stabilit-o între cele patru Evanghelii și creaturile vii în viziunea profetului Ezechiel.

Sfântul Irineu a folosit evangheliile sinoptice luând în considerare circumstanțele specifice fiecărei cărți și intențiile fiecărui autor biblic. În antropologie, episcopul a folosit o serie de texte din aceste evanghelii pe care le-a explicat în propria sa viziune. Continuăm să trecem în revistă unele dintre aceste pasaje biblice pentru a sublinia contribuția lor la dezvoltarea gândirii creștine despre oameni. Sfântul Irineu a explicat minunea lui Iona dată de Mântuitorul la cererea fariseilor. Scopul episcopului de a recurge la acest semn este de a arăta că învierea din morți și nemurirea pe care omul o primește de la Dumnezeu este un dar, nu capacitatea inerentă a naturii umane de a se asemăna cu Dumnezeu. Înțelegând semnul lui Iona, episcopul se concentrează pe mila lui Dumnezeu, care se manifestă în toată economia sa, chiar înainte de cădere, deoarece Dumnezeu a pregătit o soluție pentru căderea omenirii în prealabil.

Pentru toți cei care cer sacralitatea vieții doar într-un mod personal, Sfântul Irineu de Lyon le opune acestora o instituție[1] care are toate mijloacele pentru a asigura acest scop: Biserica, care asigură misiunea sfințirii. Dar declarația sa despre rolul bisericii este mai degrabă implicită decât explicită. Pentru el, deținerea adevărului pare a fi echivalentă cu a fi mântuit; oamenii care cunosc adevărata credință știu nu numai în chestiuni doctrinare, ci și în chestiuni ale vieții spirituale.[2] Dacă gnosticii nu sunt perfecți din punct de vedere moral, este pentru că nu sunt din punct de vedere doctrinar, așa că biserica este o persoană care deține adevărul, deci logic este harul răspândit de către Dumnezeu unor persoane cu o misiunea specială. În plus, Biserica se află sub influența Duhului Sfânt; nu numai pentru că el este garantul adevărului, ci și pentru că el este cel care ne-a introdus în cer, întrucât cu Sfântul Duh Biserica posedă orice fel de har. Acest fel de har este transmis prin sacramente și doar biserica are puterea de a guverna. Biserica are, de asemenea, rolul de a dedica sacrificiul spiritual prezis de Maleahi lui Dumnezeu (Mal., capitolul 11).


[1] Liviu Petcu, Sfinții Iustin Martirul și Filosoful și Irineu al Lyonului despre îndumnezeire, în Theologia Orthodoxa, Ed.Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Anul LVI, 2011, p. 128.

[2] Alexandru Ciurea,„Noțiunea de biserică, rolul doctrinal și sfințitor al bisericii după Sfântul Irineu”, în Mitropolia Moldovei, Anul XVI (1940), Nr. 9-10, p. 541.

Pr. Emil Şearpe

HRISTOLOGIA SFÂNTULUI IRINEU

marți, octombrie 12th, 2021

În literatură de specialitate, preocupările oamenilor au crescut în privința studierii câtorva teme teologice de bază dintr-o perspectivă biblică a Părinților bisericești, ținând cont de poziția Bisericii, dar și de rolul Bibliei în gândire Sfinților Părinți. Aceste studii ridică câteva întrebări importante, precum semnificația conceptelor de bază din lucrările Părinților, precum Biblia, canonul și autoritatea textelor biblice, precum și baza biblică a unor subiecte din Teologia creației, antropologia, eclesiologia etc. În special, operele scriitorilor creștini timpurii au reprezentat un interes deosebit, care au jucat un rol important în deschiderea direcției principale a gândirii creștine și separarea acestui gând de modelul filosofic antic. Scrierile Sfântului Irineu din Lyon au provocat acest tip de cercetare.

Scrierile Sfântului Irineu din Lyon au reprezentat o provocare pentru acest tip de cercetare, fie datorită particularității temelor și metodologiei lor, fie datorită fundalului perioadei istorice în care au fost scrise, când Biserica nu avea un text biblic canonic, iar scrierea teologică abia lua ființă.

Antropologia teologică a Sfântului Irineu este un domeniu important de cercetare, deoarece deschide noi orizonturi ale gândirii antice, în special prin prezentarea oamenilor ca un întreg din perspectiva Bibliei creștine și fiind înțeleasă ca un întreg, și întreaga realitate a existenței. Această antropologie se bazează pe Biblie și este necesar să se studieze fundamentul biblic al fundamentului ideologic al poporului ca episcop de Lyon. Sfântul Irineu a avut în vedere textul lăsat de apostoli și l-a interpretat în spiritul tradiției hermeneutice predate de înaintași.[1]

Antropologia ocupă un loc central în gândirea Sfântului Irineu și își are rădăcinile în perspectiva sa teologică a Treimii. Dumnezeu și omul nu sunt doi poli opuși, ci două existențe care se caută reciproc și împărtășesc puncte comune. Întâlnirea lor a avut loc când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut trup și Fiul lui Dumnezeu a deschis calea omenirii spre viața veșnică cu Dumnezeu. Fundamentul acestei viziuni teologice provine în principal din Biblie. Episcopul Lyonului a explicat Biblia în spiritul tradiției apostolice.[2] Cititorii lucrărilor Sfântului Irineu pot observa cu ușurință atracția acestui părinte bisericesc către textele biblice din Noul Testament (NT) și Vechiul Testament (VT). În plus, în lucrările Sfântului Irineu, putem vedea că autorul tinde în mod natural să folosească operele apostolilor ca texte cu aceeași autoritate biblică ca și Vechiul Testament, făcând astfel continuitatea și conștientizarea tematică să devină transparente între cele două voințe. Unitatea episcopului este clar asumată și afirmată de conștiința episcopului.

Episcopul Lyonului folosește Evangheliile în lucrarea sa, crezând ferm că aceste texte sunt inspirate și că sunt autoritatea biblică normativă pentru argumentarea și confirmarea oricărui mesaj creștin. În acest capitol, ne propunem să analizăm câteva dintre sursele biblice ale antropologiei Sfântului Irineu din cele Patru Evanghelii, dar și învățătura hristologică a Sfântului Irineu de Lyon. Aceste surse sunt împărțite în două categorii: sinoptice şi ioanine.



[1] D.V. Jemna, „Repere biblice ale antropologiei Sf. Irineu de Lyon în cele patru Evanghelii”, Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, XIII, 2009-2010, p. 202.

[2] Ibidem.

Pr. Emil Şearpe