Arhiva pentru categoria ‘Apologetica’

Antropologia Sf. Irineu de Lyon (2)

marți, octombrie 12th, 2021

Sfântul Irineu este o sursă importantă de teologie biblică. El a asistat la scrierea și acceptarea evangheliilor în Biserică înainte de stabilirea canonului Noului Testament. El a subliniat că în perioada în care apostolul Petru și Pavel au predicat Evanghelia la Roma și au stabilit biserica, apostolul Matei a lăsat evreilor forma scrisă a Evangheliei în limba evreiască. După ce cei doi au murit, Marcu și-a scris Evanghelia și a scris ceea ce predica apostolul Petru. Luca, un tovarăș al apostolului Pavel, a consemnat Evanghelia predicată de apostol neamurilor. În cele din urmă, apostolul Ioan, ucenicul Domnului, și-a scris Evanghelia în Efes, Asia. Episcopul înțelege importanța existenței celor patru evanghelii și crede că fiecare Evanghelie are propriile sale particularități. Un exemplu al acestei particularități este relația pe care a stabilit-o între cele patru Evanghelii și creaturile vii în viziunea profetului Ezechiel.

Sfântul Irineu a folosit evangheliile sinoptice luând în considerare circumstanțele specifice fiecărei cărți și intențiile fiecărui autor biblic. În antropologie, episcopul a folosit o serie de texte din aceste evanghelii pe care le-a explicat în propria sa viziune. Continuăm să trecem în revistă unele dintre aceste pasaje biblice pentru a sublinia contribuția lor la dezvoltarea gândirii creștine despre oameni. Sfântul Irineu a explicat minunea lui Iona dată de Mântuitorul la cererea fariseilor. Scopul episcopului de a recurge la acest semn este de a arăta că învierea din morți și nemurirea pe care omul o primește de la Dumnezeu este un dar, nu capacitatea inerentă a naturii umane de a se asemăna cu Dumnezeu. Înțelegând semnul lui Iona, episcopul se concentrează pe mila lui Dumnezeu, care se manifestă în toată economia sa, chiar înainte de cădere, deoarece Dumnezeu a pregătit o soluție pentru căderea omenirii în prealabil.

Pentru toți cei care cer sacralitatea vieții doar într-un mod personal, Sfântul Irineu de Lyon le opune acestora o instituție[1] care are toate mijloacele pentru a asigura acest scop: Biserica, care asigură misiunea sfințirii. Dar declarația sa despre rolul bisericii este mai degrabă implicită decât explicită. Pentru el, deținerea adevărului pare a fi echivalentă cu a fi mântuit; oamenii care cunosc adevărata credință știu nu numai în chestiuni doctrinare, ci și în chestiuni ale vieții spirituale.[2] Dacă gnosticii nu sunt perfecți din punct de vedere moral, este pentru că nu sunt din punct de vedere doctrinar, așa că biserica este o persoană care deține adevărul, deci logic este harul răspândit de către Dumnezeu unor persoane cu o misiunea specială. În plus, Biserica se află sub influența Duhului Sfânt; nu numai pentru că el este garantul adevărului, ci și pentru că el este cel care ne-a introdus în cer, întrucât cu Sfântul Duh Biserica posedă orice fel de har. Acest fel de har este transmis prin sacramente și doar biserica are puterea de a guverna. Biserica are, de asemenea, rolul de a dedica sacrificiul spiritual prezis de Maleahi lui Dumnezeu (Mal., capitolul 11).


[1] Liviu Petcu, Sfinții Iustin Martirul și Filosoful și Irineu al Lyonului despre îndumnezeire, în Theologia Orthodoxa, Ed.Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Anul LVI, 2011, p. 128.

[2] Alexandru Ciurea,„Noțiunea de biserică, rolul doctrinal și sfințitor al bisericii după Sfântul Irineu”, în Mitropolia Moldovei, Anul XVI (1940), Nr. 9-10, p. 541.

Pr. Emil Şearpe

Antropologia Sf. Irineu de Lyon (1)

marți, octombrie 12th, 2021

Sfântul Irineu este o sursă importantă de teologie biblică. El a asistat la scrierea și acceptarea evangheliilor în Biserică înainte de stabilirea canonului Noului Testament. El a subliniat că în perioada în care apostolul Petru și Pavel au predicat Evanghelia la Roma și au stabilit biserica, apostolul Matei a lăsat evreilor forma scrisă a Evangheliei în limba evreiască. După ce cei doi au murit, Marcu și-a scris Evanghelia și a scris ceea ce predica apostolul Petru. Luca, un tovarăș al apostolului Pavel, a consemnat Evanghelia predicată de apostol neamurilor. În cele din urmă, apostolul Ioan, ucenicul Domnului, și-a scris Evanghelia în Efes, Asia. Episcopul înțelege importanța existenței celor patru evanghelii și crede că fiecare Evanghelie are propriile sale particularități. Un exemplu al acestei particularități este relația pe care a stabilit-o între cele patru Evanghelii și creaturile vii în viziunea profetului Ezechiel.

Sfântul Irineu a folosit evangheliile sinoptice luând în considerare circumstanțele specifice fiecărei cărți și intențiile fiecărui autor biblic. În antropologie, episcopul a folosit o serie de texte din aceste evanghelii pe care le-a explicat în propria sa viziune. Continuăm să trecem în revistă unele dintre aceste pasaje biblice pentru a sublinia contribuția lor la dezvoltarea gândirii creștine despre oameni. Sfântul Irineu a explicat minunea lui Iona dată de Mântuitorul la cererea fariseilor. Scopul episcopului de a recurge la acest semn este de a arăta că învierea din morți și nemurirea pe care omul o primește de la Dumnezeu este un dar, nu capacitatea inerentă a naturii umane de a se asemăna cu Dumnezeu. Înțelegând semnul lui Iona, episcopul se concentrează pe mila lui Dumnezeu, care se manifestă în toată economia sa, chiar înainte de cădere, deoarece Dumnezeu a pregătit o soluție pentru căderea omenirii în prealabil.

Pentru toți cei care cer sacralitatea vieții doar într-un mod personal, Sfântul Irineu de Lyon le opune acestora o instituție[1] care are toate mijloacele pentru a asigura acest scop: Biserica, care asigură misiunea sfințirii. Dar declarația sa despre rolul bisericii este mai degrabă implicită decât explicită. Pentru el, deținerea adevărului pare a fi echivalentă cu a fi mântuit; oamenii care cunosc adevărata credință știu nu numai în chestiuni doctrinare, ci și în chestiuni ale vieții spirituale.[2] Dacă gnosticii nu sunt perfecți din punct de vedere moral, este pentru că nu sunt din punct de vedere doctrinar, așa că biserica este o persoană care deține adevărul, deci logic este harul răspândit de către Dumnezeu unor persoane cu o misiunea specială. În plus, Biserica se află sub influența Duhului Sfânt; nu numai pentru că el este garantul adevărului, ci și pentru că el este cel care ne-a introdus în cer, întrucât cu Sfântul Duh Biserica posedă orice fel de har. Acest fel de har este transmis prin sacramente și doar biserica are puterea de a guverna. Biserica are, de asemenea, rolul de a dedica sacrificiul spiritual prezis de Maleahi lui Dumnezeu (Mal., capitolul 11).


[1] Liviu Petcu, Sfinții Iustin Martirul și Filosoful și Irineu al Lyonului despre îndumnezeire, în Theologia Orthodoxa, Ed.Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Anul LVI, 2011, p. 128.

[2] Alexandru Ciurea,„Noțiunea de biserică, rolul doctrinal și sfințitor al bisericii după Sfântul Irineu”, în Mitropolia Moldovei, Anul XVI (1940), Nr. 9-10, p. 541.

Pr. Emil Şearpe

HRISTOLOGIA SFÂNTULUI IRINEU

marți, octombrie 12th, 2021

În literatură de specialitate, preocupările oamenilor au crescut în privința studierii câtorva teme teologice de bază dintr-o perspectivă biblică a Părinților bisericești, ținând cont de poziția Bisericii, dar și de rolul Bibliei în gândire Sfinților Părinți. Aceste studii ridică câteva întrebări importante, precum semnificația conceptelor de bază din lucrările Părinților, precum Biblia, canonul și autoritatea textelor biblice, precum și baza biblică a unor subiecte din Teologia creației, antropologia, eclesiologia etc. În special, operele scriitorilor creștini timpurii au reprezentat un interes deosebit, care au jucat un rol important în deschiderea direcției principale a gândirii creștine și separarea acestui gând de modelul filosofic antic. Scrierile Sfântului Irineu din Lyon au provocat acest tip de cercetare.

Scrierile Sfântului Irineu din Lyon au reprezentat o provocare pentru acest tip de cercetare, fie datorită particularității temelor și metodologiei lor, fie datorită fundalului perioadei istorice în care au fost scrise, când Biserica nu avea un text biblic canonic, iar scrierea teologică abia lua ființă.

Antropologia teologică a Sfântului Irineu este un domeniu important de cercetare, deoarece deschide noi orizonturi ale gândirii antice, în special prin prezentarea oamenilor ca un întreg din perspectiva Bibliei creștine și fiind înțeleasă ca un întreg, și întreaga realitate a existenței. Această antropologie se bazează pe Biblie și este necesar să se studieze fundamentul biblic al fundamentului ideologic al poporului ca episcop de Lyon. Sfântul Irineu a avut în vedere textul lăsat de apostoli și l-a interpretat în spiritul tradiției hermeneutice predate de înaintași.[1]

Antropologia ocupă un loc central în gândirea Sfântului Irineu și își are rădăcinile în perspectiva sa teologică a Treimii. Dumnezeu și omul nu sunt doi poli opuși, ci două existențe care se caută reciproc și împărtășesc puncte comune. Întâlnirea lor a avut loc când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut trup și Fiul lui Dumnezeu a deschis calea omenirii spre viața veșnică cu Dumnezeu. Fundamentul acestei viziuni teologice provine în principal din Biblie. Episcopul Lyonului a explicat Biblia în spiritul tradiției apostolice.[2] Cititorii lucrărilor Sfântului Irineu pot observa cu ușurință atracția acestui părinte bisericesc către textele biblice din Noul Testament (NT) și Vechiul Testament (VT). În plus, în lucrările Sfântului Irineu, putem vedea că autorul tinde în mod natural să folosească operele apostolilor ca texte cu aceeași autoritate biblică ca și Vechiul Testament, făcând astfel continuitatea și conștientizarea tematică să devină transparente între cele două voințe. Unitatea episcopului este clar asumată și afirmată de conștiința episcopului.

Episcopul Lyonului folosește Evangheliile în lucrarea sa, crezând ferm că aceste texte sunt inspirate și că sunt autoritatea biblică normativă pentru argumentarea și confirmarea oricărui mesaj creștin. În acest capitol, ne propunem să analizăm câteva dintre sursele biblice ale antropologiei Sfântului Irineu din cele Patru Evanghelii, dar și învățătura hristologică a Sfântului Irineu de Lyon. Aceste surse sunt împărțite în două categorii: sinoptice şi ioanine.



[1] D.V. Jemna, „Repere biblice ale antropologiei Sf. Irineu de Lyon în cele patru Evanghelii”, Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, XIII, 2009-2010, p. 202.

[2] Ibidem.

Pr. Emil Şearpe

Gândirea apologetică şi mărturisitoare a Sfântului Irineu

marți, octombrie 12th, 2021

Din a doua jumătate a secolului al II-lea, Sfântul Episcop din Lyon ni se afișează ca purtătorul de cuvânt al întregii Biserici creștine. Considerat a fi cel mai important teolog din secolul al II-lea, cunoscut sub numele de „părintele doctrinei ortodoxe răsăritene” , și-a dedicat întreaga operă și viață slujirii bisericii, expunând lucrarea cu o mare valoare teologică și profunzime. El a fost unul dintre primii Părinți ai Bisericii. El a definit doctrina credinței într-un mod clar și fără echivoc, respingând în mod sistematic atacurile eretice din toate timpurile.[1] Datorită importanței imense a cunoașterii istoriei și culturii creștine în primele două secole, în întreaga sa operă, am descoperit valorile sacre și umane de la credință și contemplare la perfecțiune și răscumpărare, care sunt de neprețuit pentru întreaga omenire. Toate acestea de la Sfântul Irineu sunt o mărturie extraordinară a vieții și a teologiei creștine.

În primele secole de practică spirituală creștină, Părinții și scriitorii Bisericii Răsăritene s-au gândit profund la semnificația și înțelegerea conceptului de „mântuire” și au meditat cu atenție asupra misterului Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. adevăratul salvator și salvator. Mântuitorul lumii. Am găsit această viziune și în aprofundarea teologiei Sfântului Irineu[2], exprimată în special în imaginea repetătorului lui Hristos[3] care a salvat întregul sistem economic sacru. Prin urmare, reformularea exprimă realizarea economiei biblice a lui Dumnezeu, în/prin Iisus Hristos, Dumnezeul perfect și adevăratul om perfect. Deoarece scopul acestei economii este de a realiza cea mai completă combinație de îndumnezeire cu Dumnezeu și perfecțiunea creației generale în spiritul individului, generalizarea include în principal „corectarea” ființelor umane și obținerea purității spirituale a întregii creații.[4]

O abordare oricât de sumară a gândirii teologice a Sf. Irineu trebuie sa aibă în vedere faptul că el a ținut de două lumi: una veche, greco-romană, și alta noua, lumea creștină. Această apartenentă se va reflecta în modul specifice de a percepe și interpreta datul lumii vechi și cel al lumii noi, evidențiat prin acele „principii care accentuau unitatea în diversitate și unitatea dintre cultura veche și noua credință”, ceea ce a dus la realizarea unei sinteze bine echilibrate între spiritul religios și cel intelectual al antichității greco-romane și credința și principiile doctrinare ale creștinismului. Metoda hermeneutică folosită de el i-a dat posibilitatea plasării creștinismului în perspectivă istorică. Căci el a studiat temeiurile religioase, filosofice, lingvistice și politice ale creștinismului în contextul unei analize istorice, dezvăluind existenta unei relații strânse între lumea fizică și cea metafizică și recunoscând totodată etape diferite, interdependente, în dezvoltarea și evoluția revelației. El percepe revelația naturală, pe care o identifica cu legea naturală, ca fiind un instrument deosebit de important în lucrarea de auto-revelare a lui Dumnezeu în istorie. Cu toate acestea, revelația săvârșită de Logos este punctul culminant al epifaniei lui Dumnezeu, devenind astfel axiomatică pentru întreaga experiență religioasă a omenirii.


[1] Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Bucureşti, 1956, p. 516

[2] Sfântul Irineu, Adversus haeresis, cartea V, 5, 1-7 din SC nr. 153, Editions du Cerf 29, Paris, 1969, pp. 61-66

[3] Nicolae Chițescu, Teoria recapitulaţiunii (anakephalaiosis) la Sfântul Irineu, în „Studii Teologice”, an. VII, 1938-1939, pp. 115-140.

[4] A. Houssian, op.cit., p. 227.

Pr. Emil Şearpe

Sf. Irineu – „împotriva ereziilor”

marți, octombrie 12th, 2021

În acest tratat avem cele mai exacte informații despre mișcările eretice care, în veacul al II-lea d. Hr., au pus în primejdie integritatea și unitatea tinerei Biserici creștine. Sf. Irineu nu s-a mulțumit însă să rețină numai informații despre aceste mișcări, ci a luat o atitudine ferma împotriva învățăturilor propovăduite de ele, apărând cu dârzenie adevărul credinței transmis prin Scriptură și Tradiție. De aceea, antiteza pe care el o urmărește nu a fost cea dintre presupusele tabere ale petrinilor și paulinilor, sugerată de Baur și de școala de la Tübingen, dintre Adevărul credinței creștine și neadevărul învățăturilor eretice sau al falsei gnoze. Adevărul, spunea el, nu poate fi decât unul singur. Ereticii propun însă mai multe învățături, plăsmuiri ale propriilor fantezii. Cum ar fi fost posibil ca adevărul să rămână ascuns atâta timp Bisericii, și să fie descoperit ca doctrină tainică numai unui grup restrâns de indivizi? Spre deosebire de învățăturile ereticilor, învățătura Bisericii este accesibilă tuturor, învățați sau mai puțin învățați, fără nici o deosebire, stând la dispoziția tuturor celor care o caută eu asiduitate.

Biserica, susține el, deși dispersată în întreaga lume, păzește eu grijă aceeași credință, ca și cum ar sălășlui într-o singură casă; ea crede aceste lucruri în același chip, ca și cum ar avea un singur suflet și o singură inimă; la fel ea le propovăduiește și le învață și le transmite ca și cum ar avea o singură gură. Discursurile lumii sunt multe și divergente, însă forța tradiției noastre este una și aceeași. Tradiția pe care Apostolii au făcut-o cunoscută, așa cum este ea în întreaga lume, poate fi recunoscută în fiecare Biserică de către toți cei ce doresc să cunoască adevărul”. Lumina care vine de la Dumnezeu nu strălucește însă și pentru eretici, deoarece ei L-au necinstit și L-au disprețuit.

Sfântul Irineu a înțeles de la început că, pentru a combate aceste secte, nu este suficient să le respingem pur și simplu ideile. Biserica trebuie să fie reorganizată și, în același timp, să se adâncească în adevăratele sale învățături. De secole, acest lucru l-a făcut pe Irineu să fie un lider în istoria misiunii misionare.[1] În altă ordine de idei, Sfântul Irineu abordează aici o problemă care, în intensitatea ei, este încă actuală, și anume aceea a accesului la cunoașterea autentică a revelației. Nu orice individ poate interpreta, după voia inimii sau după propriul interes, datul revelat scripturistic. În cazul ivirii unor controverse, Sfântul Irineu atrage atenția că pentru rezolvarea lor trebuie să recurgem la criterii hermeneutice precise, unul dintre acestea fiind tradiția apostolică orală care există chiar și la Bisericile din sânul popoarelor barbare, în ale căror inimi Duhul a înscris, fără cerneală și pergament, adevărul mântuitor străvechi. Astfel, în timp ce învățătura autentică a Bisericii poate fi urmărită prin succesiunea prezbiterilor până la Apostoli, sectele si doctrinele lor au o origine târzie. Înainte de Valentin nu au existat alți valentinieni, nici mardoniti înainte de Marcion etc. Acești fondatori de secte au apărut mai târziu, după Apostoli si după episcopii cărora ei au încredințat Biserica.


[1] Constantin Săndulescu-Godeni, Atitudinea creştinismului primar faţă de filosofia elină, vol. I, Bucureşti, 1945, p. 74.

Pr. Emil Şearpe