Arhiva pentru categoria ‘Apologetica’

Viaţa şi lucrarea apologetică a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful (II)

luni, noiembrie 23rd, 2020

Sfântul Iustin a învăţat de la platonicieni despre asemănarea lucrurilor celor trupeşti pe cele netrupeşti, din închipuiri­le celor de jos pe cele de sus şi din chipurile înţelegerilor cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că acesta era sfârşitul socotelii înţelepciunii celei platoniceşti ca, din închipuiri, să vină întru cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înţelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu şi se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lângă dascălul acela vreme îndelungată şi degrab a învăţat dogmele şi rânduielile lui Platon, devenind filosof desăvârşit şi slăvit între elini. Cu toate acestea, încă nu putea să ajungă la credinţa creştinească şi la cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu întru asemănarea chipului omului cel ştricăcios şi al păsărilor, al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor. Insă Iustin se mângâia în parte cu duhul, îndeletnicindu-se întru gândirea de Dumnezeu şi învăţându-se întru cunoştinţa de Dumnezeu, pe cât mintea lui, fiind încă neluminată, putea să ajungă.

Iar odată plimbându-se singur afară din cetate, departe la un loc osebit, aproape de mare, şi pe când socotea cu mintea sa înţelegerile cele filosofeşti, a văzut pe un bărbat cinstit necunoscut, bătrân împodobit cu cărunteţile[1]. Şi privind spre el cu de-amănuntul, bătrânul i-a zis: „Oare mă cunoşti pe mine, de mă priveşti astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am aşteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrânul: „Nişte oameni de ai mei s-au dus în partea aceasta şi, aşteptând întoarcerea lor, le-am ieşit înainte ca să-i pot vedea de departe. Dar tu ce faci aici?” Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăţ cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. întrebat-a bătrânul: „Ce folos câştigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decât filosofía? Pentru că aceea este luminătoare a minţii, povăţuitoare la toată socoteala cea bună şi îndreptătoare a vieţii. Dacă cineva o ştie bine pe aceea, acela vede ca în oglindă neştiinţele şi rătăcirile altora şi nu este cu putinţă să se alcătuiască înţelepciunea fără de învăţătura filosofiei şi fără de uneltirea cea dreaptă a înţele­gerii; deci se cade ca tot omul să o înveţe pe aceea, ca să ştie cele folositoare şi nefolositoare, de care lucruri să se ţină şi pe care să le lepede”.

Zis-a bătrânul: „Dar oare filosofía aduce vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci spune-mi ce este filosofía şi ce fericire are ea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofía este aceea care este facere a înţelegerii şi cunoştinţă a adevărului; iar fericirea ei este cinstea înţelegerii şi a înţelepciunii ei”. Bătrânul a întrebat: „Dacă din filosofía care le înţelege pe toate cunoaşteţi adevărul, apoi ce ziceţi că este Dumnezeu?” Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este Acelaşi; Care este pricinuitorul facerii tuturor”. Iar bătrânul, îndulcindu-se de răspunsul acela, iarăşi l-a întrebat: „Numele înţelegerii este la toate lucrurile de obşte? Căci întru toate meşteşugurile, ori întru care cineva este iscusit, întru acela se numeş­te că este înţelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corăbiei, sau în doctorii, şi după asemănare întru celelalte lucruri şi dumnezeieşti şi omeneşti, oare nu este aşa? Deci spune-mi mie iarăşi, este vreo înţelegere care naşte cunoştinţa lucrurilor împreună şi a celor dumnezeieşti şi a celor omeneşti?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrânul a zis: „Deci ce? Oare tot una este a cunoaşte pe Dumnezeu, precum a cunoaşte muzica, sau aritmetica, sau astronomia sau oricare din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este înţelegerea aceea de a cunoaşte pe Dumnezeu şi alta este aceea de a cunoaşte un meşteşug”.[2]

Grăit-a bătrânul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la oarecare înţelegeri; pe de-o parte din auz şi din învăţătură, iar pe de alta din însăşi vederea lucrurilor; precum dacă ţi-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare – într-un fel sau în alt fel, cu felurite feţe şi cu multe chipuri – n-ai fi putut s-o cunoşti pe aceea ne văzând-o cu ochii tăi, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întâi singur de la cel ce spune. Deci aici te întreb: Cum pot filosofii voştri elineşti să înţeleagă drept pentru Dumnezeu, sau cum să grăiască ceva adevărat pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoştinţă a Lui, ca cei ce nici nu L-au văzut pe El cândva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupeşti se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învăţătură eu o urmez”. Zis-a bătrânul: „Oare este în mintea noastră vreo putere de acest fel şi atât de multă, prin care mai degrabă decât cu simţurile cele trupeşti am putea înţe­lege sau să cunoaştem vreun lucru, şi să ajungem pe cele nevăzute?”

Răspuns-a Iustin: „Este cu adevărat. Şi acea putere este numită de Platon ochi al minţii, fiind dată omului chiar spre aceea – precum el învaţă -, ca fiind curăţit şi luminat prin învăţătura cea iubitoare de înţelepciune, să poată vedea pe însuşi Adevărul dumnezeiesc, Care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătându-Se prin vopsele, nici având vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, care se vede cu ochii cei trupeşti; ci este o Fiinţă mai presus de toate fiinţele, neajunsă, nespusă, singură bună şi frumoasă, a căreia dorire a ştiinţei este sădită din început de însăşi aceea în sufletele cele de bun neam, pentru că aceea iubeşte a fi cunoscută şi văzută de acelea”.


[1] Patrologie, Pr. Conf. Dr. Constantin Bajau, Ed, Mitroplia Olteniei, Craiova 2018, pag. 31

[2] Ibidem pag. 32

Pr. Octavian Trăşculeasa

Viaţa şi lucrarea apologetică a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful (I)

luni, noiembrie 23rd, 2020

Sfântul mucenic Iustin Martirul sau Iustin Martirul și Filosoful a fost unul din principali apologetic ai crestinismului timpuriu. Convertit la creștinism, sfantul Iustin a scris mai multe lucrări la mijlocul secolului al II-lea, între care și două Apologii adresate împăraților romani, în care apără și explică creștinismul ca pe adevărata filosofie. Tocmai puterea argumentației sale i-a adus martiriul. Praznuirea sa se face la data de 1 iunie.
Sf. Iustin a trăit între anii 100-160. Născut din părinți păgâni, probabil de origine latină, el s-a convertit la creștinism înainte de anul 132 și a fost martirizat la Roma. A scris două apologii, în fapt scrisori de pledoarie, prima fiind adresată împăratului Antonius Pius și fiilor săi Marc Aureliu și Lucius Verus iar a doua dedicată lui Marc Aureliu, în care solicita toleranță față de creștini, într-o perioadă în care aceștia din urmă, refuzând ritualul religios roman, erau acuzați de lipsă de fidelitate față de Imperiu.
El a avut un tată de neam bun şi slăvit, dar elin cu credinţa; şi chiar Iustin era în aceeaşi rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credinţe. Şi se îndeletnicea din tinereţe cu învăţătura cărţii şi sporea în înţelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteaţă.
Deci, deprinzându-se bine cu buna grăire ritoricească, dorea să înveţe şi filosofía; şi la început s-a dus la un filosof dintre stoici, dorind să înţeleagă filosofía acelora, Şi avea mare dorinţă să ştie despre dumnezeire şi ce este Dumnezeu. Deci, petrecând la acel filosof stoic câtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu – de vreme ce nici acest filosof stoic nu ştia pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuinţă învăţătura cea pentru dumnezeiasca înţelegere -, pentru aceasta a lăsat Iustin pe dascălul acela şi s-a dus la un alt filosof – bărbat, pe cât se părea înţelept – care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.
Acela, după puţină vreme, a început a se sfătui cu Iustin pentru plată, nevrând să-l înveţe în dar. Iar Iustin, văzând că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom şi l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu ştia să treacă cu vederea câştigurile cele lumeşti.
Pentru nişte pricini ca acestea, lepădând pe filosofii stoici şi pe cei peripatetici şi dorind foarte mult înţelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora, dar acela poruncea lui Iustin să înveţe mai întâi astronomia, geografia, aritmetica, muzica, şi alte învăţături, sgunându-i că învăţăturile acelea sunt mai de trebuinţă în viaţa aceasta. Insă Iustin socotind că va trebui să petreacă mulţi ani într-acele învăţături şi văzând că din acele ştiinţe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să sature dorinţa inimii lui – care din zi în zi se aprindea mai tare cu dragostea lui Dumnezeu -, pentru aceea l-a lăsat şi pe acel dascăl şi s-a lipit de un din cei ai lui Platon, de vreme ce învăţătura acelora era de mare slavă într-acele vremuri şi multă le era cinstea lor.

Pr. Octavian Trăşculeasa

Despre lucrarea mărturisitoare a Bisericii (III)

miercuri, noiembrie 18th, 2020

Prejudecățile și ura păgânilor se manifestau și în aprecierile lor asupra vieții morale a creștinilor. Neînțelegând Taina Sfintei Împărtășanii, în care pâinea și vinul sunt prefăcute, prin Sfântul Duh, în Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, creștinii erau acuzați că ucid copiii la cultul lor și se hrănesc cu sângele și carnea acestora. Neînțelegând rostul și sensul agapei creștine, creștinii erau socotiți imorali, fiind acuzați că la ospețele comune se dedau la desfrâu și comit chiar incesturi. Aristocrații, vedeau în creștini elemente vulgare și-i disprețuiau, pentru că ei proveneau mai mult din clasele modeste. Prin abținerea lor de la anumite meserii și funcții legate de cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi în armată, creștinii erau socotiți de păgâni inutili societății, nefolositori în afaceri.

Între creștinism și religia greco-romană era o mare deosebire. Creștinismul era o religie nouă, monoteistă, spirituală, morală, în timp ce păgânismul era o religie veche, politeistă, idolatră și decăzută. Păgânii nu aveau o înțelegere pentru o religie spirituală, fără temple, fără zei și jertfe, fără reprezentările zeilor prin statui, în care oamenii de rând credeau că locuiește puterea lor. Credința creștină era socotită de păgâni o apostazie de la religia și tradiția strămoșilor. Orice calamitate abătută asupra Imperiului Roman, năvălirea altor popoare, cutremure, furtună, vreme rea, inundații, secetă, foamete, epidemii, toate erau atribuite creștinilor, fiindcă au părăsit cultul zeilor, iar zeii mânioși trimit aceste nenorociri asupra oamenilor. Cu toate acestea, nu de puține ori în timpul persecuțiilor s-au ridicat noi martiri din rândul păgânilor care au mărturisit pe Hristos și care s-au jertfit pentru învățătura Sa, surprinzând pe de-o parte pe conaționalii lor cât și pe ighemon.

Prin suferințele lor, martirii luptau împotriva diavolului, care căuta din răsputeri să rupă măcar o blasfemie din gura lor, zdruncinată de atâtea chinuri. El reușește să depășească toate încercările și greutățile vieții, pentru că în inima sa deja s-a pogorât Sfânta Treime. El are mintea lui Hristos, aflându-se într-o permanentă stare de jertfă, într-o permanentă stare de ardere de tot căci nu mai rămâne nimic din el care să fie pentru sine.

Așadar, în dimensiunea ei apologetică, Biserica Ortodoxă perpetuează în actualitate mesajul mărturisirii martirice: „fiți tari în credință și iubiți-vă unii pe alții”. Prin urmare, „Biserica și martiriul se adeveresc reciproc. Interpretarea cea mai profundă a martiriului este dată în mărturisirea cuvântului Bisericii despre harul eshatologic biruitor, în care mucenicii se împlinesc pe ei înșiși și biruiesc lumea. Martiriul dă mărturie lumii pentru Biserica lui Hristos, în care el rămâne prin jertfa sa. Totodată, el vorbește tuturor creștinilor și tuturor timpurilor, spunândule că moartea lor nu este zadarnică, ci arătând felul autentic de a fi al credinciosului care s-a îmbrăcat prin taina Botezului”.

  • Bibliografie
  • Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Buc., 1988
  • Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 11, trad. Pr. prof.dr. I. RĂMUREANU, Ed. IBMBOR, Buc., 1982.
  • APOSTOLACHE, Pr.Lect.Univ.Dr. I., APOLOGETICĂ ORTODOXĂ-MĂRTURISIRE ŞI APOSTOLAT, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2017.
  • POPA, ÎPS Acad. Dr. I. „Martiriul ca Jertfă Euharistică”, în Viaţă liturgică şi ethos comunitar, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
  • Idem, „Răspunsuri duhovniceşti: Martirul are mintea lui Hristos”, în Ziarul Lumina, 26 octombrie 2010
  • STĂNILOAE, Pr.Prof.Acad.Dr.  D., Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Opere Complete V, Ed. Basilica, Buc., 2013.
  • http://www.scritub.com/istorie/Persecutiile-contra-crestinilo7322275.php

[1] http://www.scritub.com/istorie/Persecutiile-contra-crestinilo7322275.php

[2] Ibidem

[3] Pr. Lect.univ.dr I. APOSTOLACHE, Op. Cit., p. 235.

[4] Ibidem.

(Pr. Octavian Trăşculeasa)

Despre lucrarea mărturisitoare a Bisericii (II)

miercuri, noiembrie 18th, 2020

Temelia vieţii Bisericii o constituie credinţa în atotputernicia şi dragostea lui Dumnezeu, iar martiriul exprimă răspunsul izvorât din iubire pe care cei cu adevărat credincioşi îl dau chemării lui Dumnezeu, înfruntând şi surmontând orice obstacole le-ar sta în faţă. Prin exemplul lor, martirii îi inspiră pe creştinii din toate timpurile să continue mărturia lui Hristos în lume. Mărturia pe care martirii au dat-o pentru Hristos prin moartea sângeroasă a lor se continuă astfel cu mărturia pe care toţi creştinii sunt datori să o dea, cu conştiinţa, prin întreaga lor viaţă.

Martirii creștini au murit cu bucurie, senini și răbdători în chinuri și moarte, fără revoltă sau orgoliu, modești, fără să se laude cu sacrificiul vieții lor în fața păgânilor, rugându-se pentru prigonitorii lor, iertându-i, așa cum Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat I-a iertat pe cei ce L-au răstignit. Ei aveau o credință puternică, ce i-a întărit în mijlocul celor mai groaznice chinuri și suferințe, iubirea pe care martirii o aveau i-a determinat să devină părtași la suferințe, încredințați că Domul Hristos va fi împreună cu ei.[1] Momentul apologetic al mărturisirii făcute de mucenic angajează întreaga sa ființă în procesul de transformare a lumii. Dialogul purtat cu ighemonii nu însumează decât o singură alternativă: „convertește-te sau ucide-mă!”. La ceasul supliciului, cuvintele sale se fac asemenea cuvintelor rostite de Mântuitorul Hristos înaintea lui Pilat din Pont. El îi vorbește călăului ca unui prieten, fără să-l urască. În felul acesta, el propune semenilor săi „un limbaj nou, capabil să vindece necredința, boala și suferința pricinuită de păcat. De asemenea, vorbele sale determină spre o viață nouă și ajută pe cel care se hotărăște să se convertească și să-i urmeze lui Hristos[2]. În toate pătimirile lor, ei s-au rugat permanent pentru cei care-i chinuiau și nu puțini dintre aceștia au lăsat armele torturii și s-au îndreptat spre Hristos. Ei se roagă neîncetat pentru întreaga omenire, se roagă pentru ca toți să cunoaștem Adevărul, pentru ca întunericul să dispară și lumina să triumfe. Pentru aceasta ei îmbracă haina cea strălucitoare a botezului sângelui și devin ca o Euharistie adusă lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Biserica îi păstrează ca o mulțumire, iar zilele lor de prăznuire sunt cele ale trecerii în Împărăția lui Dumnezeu, adevărate zile de naștere în ceruri. Ei sunt primiți în comuniunea sfinților fără să mai treacă pe la judecată, aceștia „s-au mutat din moarte la viață și de pe pământ la cer” (In. 5, 24), „asemenea tâlharului de pe cruce, care a intrat cu Hristos în Rai[3]. Prin urmare, depășind astfel logica planului pământesc, ieșind din incidența păcatului, mucenicii sunt „singurii oameni luminați de iubirea lui Hristos la minte și la chip”. În felul acesta, martirul se arată cu adevărat „purtător de Dumnezeu” (theophoros), transformându-și întreaga viață într-un permanent „imitatio Christis”. Fără această logică existențială, el nu ar fi suportat niciodată patimile și suferințele chinurilor. Martirul trăiește această unire despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine”(Gal. 2, 20). Deci, Dumnezeu trăiește în fiecare martir. El este Cel care primește suferințele și împarte cununile mucenicilor în Împărăția cea Veșnică, asemenea unui arbitru care îl remarcă pe alergătorul din arena credinței, îl încurajează și îl întărește să meargă după legea cea bună[4].


[1] Părinți și Scriitori Bisericești, Vol. 11,trad. I. RĂMUREANU, Ed. IBMBOR, Buc., 1982, pp. 5-6.

[2] ÎPS Acad.Dr. I. POPA, „Martiriul ca Jertfă Euharistică”, în Viaţă liturgică şi ethos comunitar, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 23-24 apud Pr. Lect.univ.dr I. APOSTOLACHE, Op. Cit., p. 230-231.

[3] Idem, „Răspunsuri duhovniceşti: Martirul are mintea lui Hristos”, în Ziarul Lumina, 26 octombrie 2010, apud Pr. Lect.univ.dr I. APOSTOLACHE, Op. Cit., p. 232.

[4] Pr. Lect.univ.dr I. APOSTOLACHE, Apologetica Ortodoxă, Craiova, 2017, pp. 231-232.



(Pr. Octavian Trăşculeasa)

Despre lucrarea mărturisitoare a Bisericii (I)

miercuri, noiembrie 18th, 2020

Judecarea martirilor creștini de către autoritățile romane, istorisirea chinurilor lor îngrozitoare, au fost transmise în scris urmașilor așa cum aflăm de la istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, ca „fiind vrednice cu adevărat de a amintire nepieritoare” . Ele au, nu numai o valoare istorică, ci și una doctrinară și morală, căci cunoașterea și istorisirea pătimirii martirilor este ziditoare de suflet. Martirii ne arată modul de a ne conduce în viață după poruncile Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Actele Martirice ne arată ce gândea societatea păgână greco-romană despre creștini și măsurile de pedepsire pe care le-au luat autoritățile Imperiului roman contra lor, care au întrecut prin cruzime orice gândire omenească dezlănțuind de la jumătatea secolului I până la publicarea edictului de la Milan, din anul 313, cele mai crude și sălbatice persecuții în Imperiul Roman .
Valoarea doctrinară a mărturisirilor creștinilor în timpul persecuțiilor ne arată ce credeau în ultimele clipe ale vieții lor. În mărturisirile lor, Sfinții martiri arată scopul creării universului și al omului, scopul întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care s-a răstignit pentru mântuirea lumii, însemnătatea învierii lui pentru creștini, credința în nemurirea sufletului și speranța în viața viitoare fericită, unde creștinii vor trăi împreună cu Domnul Hristos în Împărăția Cerurilor, unde bucuria, desfătarea și fericirea celor ce cred în Dumnezeu și împlinesc poruncile Sale sfinte nu se va termina niciodată .
Actele martirice ne arată cum a luat naștere cultul Sfinților și al sfintelor moaște. El s-a practicat chiar de la începuturile creștinismului. Apocalipsa Sfântului Evanghelist Ioan este plină la fiecare pagină de amintirea celor ce și-au vărsat sângele pentru Hristos. „Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o” (Apoc. 6, 9). De aceea Sfintele Moaște ale martirilor au fost depuse chiar din secolul al II-lea pe Sfânta Masă, în altarele bisericilor, pe care se săvârșește până azi jertfa euharistică, ele făcând legătura între jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce, jertfa martirilor și jertfa strălucită a sfințeniei creștinilor. Martirul creștin reprezintă în esență perfecțiunea sau plenitudinea iubirii față de atotputernicul Dumnezeu și față de aproapele nostru. Martirii au fost îngropați cu deosebită cine. Trupurile, resturile sau osemintele lor fiind îngropate de creștini cu mare grijă, dragoste și pietate. Pe mormintele martirilor sau în apropierea acestora, s-au ridicat primele locașuri creștine de cult .

(Pr. Octavian Trăşculeasa)