De-a lungul cercetării istorice a gnosticismului s-au emis mai multe ipoteze cu privire la natura acestui sistem de erezii. Prin „gnoză” se înţelege, în general, o formă de cunoaştere religioasă care poate aduce singură mântuirea, pentru că are propria valoare şi propriul fundament. Este, prin urmare, cunoaştere totală, care transcende dihotomia subiect-obiect şi orice altă dihotomie, pentru că este cunoaştere a absolutului6 . Veacuri de-a rândul, cercetătorii au avut cunoştinţe despre gnosticism în principal din expunerile lui Irineu de Lyon, din lucrarea în cinci cărţi Despre respingerea şi combaterea gnozei cu titlu mincinos. Au mai fost şi alţi părinţi şi scriitori ai Bisericii care au demascat gnosticismul, precum Epifaniu de Salamina, cu lucrările Panarion şi Ancoratus, dar numeroase dintre afirmaţiile lor par să-şi aibă originea în concepţiile lui Irineu. Mult timp cercetătorii au privit gnosticismul ca pe un fenomen intracreştin care a apărut ca urmare a întâlnirii creştinismului timpuriu cu lumea elenistă şi ca pe un element ce aparţine istoriei sectelor creştine. Această imagine s-a schimbat, în orice caz, atunci când privirile au fost îndreptate spre începuturile Bisericii creştine din perspectiva istoriei religiilor. Astfel, a devenit evident faptul că gnosticismul nu era în niciun caz un element derivat doar din cadrul Bisericii primare; mai degrabă, era o mişcare cu multe ramificaţii în lumea elenistă, care încorporase influenţe dintr-o varietate de mişcări religioase şi intelectuale.

În timpurile moderne, cercetătorii au aflat mai multe despre gnosticism din alte surse, precum descoperirile de la Nag Hammadi care ne-au pus la dispoziţie informaţii de primă mână legate de credinţele şi concepţiile gnosticilor. Este vorba, printre altele, despre lucrări scrise de gnostici pentru gnostici, care înfăţişează propriile lor viziuni. După Hubert Jedin, gnosticismul reprezintă un „sincretism religios al Antichităţii târzii, care, pe baza unui dualism oriental, pune împreună concepţiile religioase ale iudaismului tardiv şi unele elemente denaturate ale revelaţiei creştine”. După Jean Daniélou, gnosticismul reprezintă una dintre formele gnozei, care, la modul general, desemnează curentul apocaliptic evreu şi iudeo-creştin şi nu se identifică cu tendinţele dualiste prezentate de unele curente evreieşti, fiind legat de influenţe iraniene. Pentru Z. Pâclişanu, gnosticismul nu era propriu-zis o erezie, ci un curent sau o tendinţă filozofico-religioasă din care s-au născut şi unele erezii. Plecând de la concepţia părinţilor Bisericii, Julien Ries a definit gnosticismul „o dublură a creştinismului, o dezvoltare a creştinismului însuşi”. Hans Jonas defineşte gnosticismul ca fiind o religie caracterizată prin dualism anticosmic şi antisomatic, printr-o geneză transcendentală a lumii şi a omului.[1]

[1] Zenovie Pâclişanu, Istoria creştinismului antic, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009, p. 171.

Pr. Emil Şearpe

Filosofia lui Jaspers constituie un moment important în istoria filosofiei. Ea este o alta modalitate de a filosofa, un nou tip de filosofie. Și putem răspunde întrebării pe care și-o pune Ricoeur: „Cum se poate filosofa după Kierkegaard?”, simplu, spunând: astfel (adică așa cum o face Jaspers).

            Fără îndoială, în filosofie, mai puțin decât oriunde în altă parte, nu există începuturi absolute. Jaspers are și el precursori în această reorientare a filosofiei, cei mai de seamă dintre ei fiind Kierkegaard și Kant, dar putem merge mai departe, spunând că el se sprijină în istoria gândirii pe o serie de visuri existențialiste care au fost pentru gândire întoarcerea la sine însăși, reîntoarcerea la misiunea sa originară.

            Pe bună dreptate, spunea Gabriel Marcel, că filosofia lui Jaspers este o „holografie” a vieții interioare a individului. Căci, concepția filosofică a lui Jaspers, derivând din problemele personale, are de-a face în mod obișnuit cu problema omului.

            El se ridică împotriva a ceea ce numește „filosofia de catedră”, care pentru el nu este „filosofie autentică”, ci doar dezbaterea unor probleme neesențiale în raport cu problemele fundamentale ale existenței umane. În opoziție cu această filosofie, interesul pentru om al lui Jaspers provine din observarea însuflețită a ceea ce se întâmplă omului în prezent. Cu cât reflectează mai mult asupra esenței omului, cu atât aceasta îi devine mai enigmatică și singurul lucru pe care-l poate spune despre el este că: omul este deschis pentru că este înzestrat cu aptitudinea neobișnuită a libertății.

            Aceasta idee a libertății este ideea fundamentală a lui Jaspers; de ea depinde tot ceea ce spune el. Ea presupune mai întâi că omul, în situațiile în care se află, se poate decide de fiecare dată pentru una sau alta dintre alternative. Însă libertatea are o dimensiune mult mai profundă. În ea, omul poate să se surprindă pe sine sau să se rateze; el poate deveni sau poate să moară. Aici este vorba despre libertatea cea mai profundă, „libertatea existențială”, despre „alegerea existențială”, despre „alegerea sinelui propriu”, despre „decizia de a exista tu însuți”. Iar acest lucru nu se poate realiza decât prin comunicare, comunicarea cu tine însuți și comunicarea cu ceilalți. Însăși comunicarea trebuie să aibă ca fundament iubirea. Altfel, ea nu există.

            Dar, omul nu poate ajunge la sine însuși decât dacă trece prin fața unor obstacole și abisuri. Acestea sunt „situații limită”. Prin ele se ajunge la „eșec”. „Situațiile-limită” pot fi înfruntate numai prin asumarea și îndurarea lor. Asumarea existenței, așa cum o postulează Jaspers, nu se realizează însă într-un proces continuu și necesar. Ea devine posibilă, dimpotrivă, numai prin salt: saltul de la disperare la faptul de a fi tu însuți, „saltul către mine ca libertate”. Dar, acest salt poate fi realizat prin puterea proprie a omului și aici intervine transcendența, cu ajutorul căreia omul poate ajunge la o experiență specială, experiența faptului de a fi dăruit. „Existența nu este fără transcendență”. El numește această experiență „credința filosofică”.

            Astfel, atât realitatea naturală, cât și cea umană, devin acum inteligibile ca indicii, ca semne, ca „cifruri ale transcendenței”. Acesta este apelul pe care îl face Jaspers oamenilor.

BIBLIOGRAFIE:

1. JASPERS, KARL, Texte filosofice, București, Editura Politica, 1986.
2. JASPERS, KARL, Initiation à la méthode philosophique, Paris, Petite Bibliothèque Payot, Paris, 1970.
3. JASPERS, KARL, Introduction à la philosophie, Paris, Libraire Plon, 1965.
4. JASPERS, KARL, Oameni de însemnătate crucială, București, Editura Paideia, 1996.
5. AUREGAN, PIERRE – PALAYRET, GUY, Zece etape ale gândirii occidentale, București, Editura Antet, 1995.
6. BAGDASAR, NICOLAE, Filosofia contemporană a istoriei, București, Editura Științifică, 1930.

Prof. IOANA-MARIA DUBAC

Viața creștinilor primelor veacuri a fost una cât se poate de complexă. Ea pendula între extreme. Pe de-o parte, credința ardentă și sinceră era încununată adeseaîn chip martiric, însă, pe de altă parte, adesea, datorită caznelor la care erau supuși pe nedrept, determinau, pe cei slabi în credință să apostazieze. Pentru cunoașterea și înțelegerea creștinismului primar este astfel absolut neceasară prezentarea și analiza acuzelor care stăteau la baza persceuției lor. Unul dintre cele mai vechi și mai importante texte scrise cu scopul prezentării și combaterii lor îl reprezintă cele două,,Apologii” ale Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, trăitor în secolul II (+165)[1], care va circumscrie mai apoi un întreg gen de literatură teologică, intitulată după numele operei lui. Cele două opere sunt scrise între anii 150-160, în ele autorul ,,căutând să prezinte creștinismul înaintea lumii păgâne ca fiind singura religie adevărată, apărându-l în același timp de acuzațiile pe care răutatea și minciunile iudeilor le acreditaseră, în lumea romană împotriva lui”.[2]

Încă din debutul primei Apologii, Sfântul precizează faptul că scopul ei nu este de a linguși, ci de a cere să se facă judecată ,,în conformitate cu rațiunea cea dreaptă”,[3]întrucât creștinii nu pot fi cu nici un chip învinuiți de vreo răutate, ei fiind defăimați pe nedrept ca niște lucrători ai răutății. O principală culpă a creștinilor este convingerea lor, faptul de a fi creștini: …,,în ceea ce ne privește pe noi, voi socotiți numele nostru ca o suficientă dovadă, deși, în ceea ce privește numele, ați avea datoria să pedepsiți mai degrabă pe cei ce ne acuză. Suntem învinuiți că suntem creștini ; dar a urî ceea ce este bun nu este un lucru drept. Și iarăși, dacă cumva vreunul dintre cei ce sunt învinuiți tăgăduiește, spunând că el însuși nu este creștin, voi îl lăsați ca și cum nu ați avea a-l vădi cu nimic că a păcătuit. Dacă cineva, însă, mărturisește că este creștin, voi îl pedepsiți numai pentru mărturisirea lui”.[4] Acestei acuzații, Sfântul îi răspunde astfel: ,,Trebuie însă, să cercetați atât viața celui ce mărturisește, cât și a celui ce tăgăduiește, pentru ca de pe urma faptelor să se arate în ce chip este fiecare”. Se combate apoi acuzația de ateism adusă creștinilor, care nu se închină zeilor: ,,Mărturisim că suntem atei atunci când este vorba despre niște astfel de zei închipuiți, dar nu și atunci când este vorba despre prea adevăratul părinte al dreptății și al temperanței, precum și al celorlalte virtuți, Care este neamestecat cu nici un fel de răutate. Ci pe Acela și pe Fiul cel venit de la El, Care ne-a învățat toate acestea și oștirea celorlalți îngeri buni, care-L urmează și care I se aseamănă, precum și pe Duhul cel profetic, noi îi respectăm și ne închinăm lor, cinstindu-i în duh și adevăr”. Ulteroir, referindu-se la procesul fabricării lor, va accentua faptul că adesea statuile zeilor sunt făcute din niște ,,vase spurcate” de către ,,meșteri destrăbălați și plini de toată răutatea”.36 În privința jertfelor, el spune că ,,Dumnezeu nu are nevoie nici măcar de ofrandele materiale ale oamenilor, El fiind Acela care procură tuturor toate, ci El acceptă cu plăcere numai pe aceia care imită calităţile lui cele bune”.[5] De asemenea, Sfântul se plânge pentru faptul că arestările creștinilor au loc chiar și în urma unui simplu denunț, fără o cercetare amănunțită și cere să fie judecate faptele celor denunțați, ,,pentru ca cel ce va fi dovedit cu vreo nedreptate să fie pedepsit ca atare, iar nu ca creștin”.  În privința unei eventuale pedepse a denunțătorilor, se precizează că ,,acestora le e de ajuns răutatea lor firească și necunoașterea celor bune”. Creștinii sunt și mari iubitori ai adevărului, întrucât nu-și neagă convingerile, așa cum ar putea face, atunci când sunt puși în astfel de situații. Ei aşteaptă o Împărăţie laolaltă cu Dumnezeu,41 nu una omenească, aşa cum au înţeles romanii. Acest lucru se vede clar şi din faptul că ei mărturisesc creştinismul chiar cu preţul vieţii, ori acest lucru n-ar avea loc dacă ei ar aştepta o împărăţie omenească. Sfântul remarcă şi existenţa unei similitudini între destinatari şi creştini, în privinţa păcii: ,,Noi suntem nişte ajutători şi nişte aliaţi ai voştri, mai mult decât toţi ceilalţi oameni în ceea ce priveşte pacea, atunci când suntem de părere că este cu neputinţă să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu vreun răufăcător, vreun perfid sau vreun virtuos şi că fiecare dintre aceştia, potrivit faptelor lui, pleacă de aici fie spre pedeapsa cea veşnică, fie spre mântuirea cea veşnică.” O ironie fină se strecoară aici, în cuvintele, ,,se pare însă că vă temeţi ca nu cumva toţi să fie nişte oameni care săvârşesc acte de dreptate, iar voi să nu mai aveţi pe cine pedepsi”, reliefând nedreptatea la care sunt supuşi creştinii. Pretinsa inadaptare socială a creştinilor, care duc o viaţă morală înaltă şi castă şi care s-au lepădat de cele ce făceau înainte, contrastând cu starea de atunci a lumii este, se pare, şi ea un motiv de prigonire: ,,Noi, care ne foloseam de meşteşugurile magiei, ne-am consacrat acum lui Dumnezeu cel bun şi nenăscut: Noi, care iubeam mai mult decât orice veniturile de pe urma banilor şi a moşiilor, acum şi cele ce le avem le aducem laolaltă ăi împărtăşim din ele pe tot cel ce are nevoie. Noi care ne uram şi ne ucideam unii pe alţii şi care, în ceea ce priveşte pe cei de alt neam, din cauza obiceiurilor, nu înjghebam nici măcar cămine comune, acum, după arătarea în lume a lui Hristos, ducem acelaşi fel de viaţă, ne rugă, pentru vrăjmaşi”…[6]În privinţa plăţii taxelor şi impozitelor, creştinii caută pretutindeni şi înaintea celorlalţi să se achite de îndatoririle sociale, după cuvântul Mântuitorului. O altă acuză combătută este credinţa în Învierea Domnului, pe care Sfântul, ca şi pe celelalte o combate cu argumente solide. În dorinţa de a susţine naşterea şi Învierea Domnului, e face o comparaţie cu mitologia profană, denotând, ca şi până acum, bogate cunoştinţe în acest domeniu şi arătând că aceleaşi lucruri le susţin şi eleni şi, deci, creştini se fac vinovaţi doar de necinstirea zeilor lor şi de refuzul de a aduce libaţiuni, cununi şi jertfe. Tot o similitudine regăsită este şi numele căpeteniei demonilor, care se numeşte şarpe şi satan, atât la creştini, cât şi în alte religii. Misterul în care este învăluit cultul creştin constituie şi el un motiv de suspiciune, căci, ,,şi cele săvârşite şi cinstite în chip public de către voi, ne acuzaţi pe noi că le-am săvârşit, cu luminile stinse şi cufundaţi în întuneric. Dar aceste acuzaţii, în măsura în care noi suntem nevinovaţi a săvârşi asemenea lucruri, nu ne aduc nici o pagubă, ci dimpotrivă, ele păgubesc pe cei care le săvârşesc şi care aduc mărturii mincinoase împotriva noastră”,  zice Sfântul. Căsătoria, respectiv divorţul sunt făcute şi ele în scopul procreeri, respectiv, cea din urmă a ascezei, creştinii respingând cu desăvârşire practicile desfrânate. Urmează o prezentare a promisiunii mesianice în cadrul Vechiului Testament şi apoi o scurtă prezentare cu scop apologetic a vieţii şi învăţăturii creştine. Apologia se încheie cu o scrisoare a lui Antoninus către populaţia din Asia, şi cu una a lui Marc Aurelius către Senat, ambele favorabile creştinilor, care însă, după cum precizează autorul studiului introductiv, nu fac parte din apologie şi, deci, nu ne vom ocupa şi de analiza lor.[7]

Cea de-a doua apologie prezintă încă din debut un caz care cu siguranţă nu era unul unicat în acele vremuri: o femeie s-a încreştinat şi n-a mai vrut să ia parte l-a desfrâurile soţului său, ajungând în cele din urmă să se despartă de acesta. El, nevoind a se despărţi de ea, i-a adus învinuirea că este creştină şi a mijlocit ca dascălul ei întru ale creştinismului, Ptolemeu să fie închis şi supus chinurilor pentru vina de a fi creştin. Ulterior, un alt creştin pe nume Lucius, care a încercat să-l apere pe acesta a avut aceeaşi soartă şi apoi şi un al treilea.[8] Sfântul îşi mărturiseşte apoi suspiciunea că va fi şi el prins şi chinuit din aceeaşi pricină, de vreunul din cei pe care i-a numit sau cel puţin de Crescens, pe care-l consideră duşman al său şi un pseudo-filosof, întrucât, după cum însuşi spune: ,,nu este vrednic să se numească filosof un bărbat care mărturiseşte în mod public despre noi cele ce nu ştie, anume că creştinii ar fi nişte atei şi nişte impii, făcând aceasta spre mulţumirea şi plăcerea multora dintre cei înşelaţi cu privire la noi”.55 Un astfel de om este ,,mult mai primejdios decât ignoranţii, care de multe ori se feresc să vorbească şi să depună mărturie mincinoasă cu privire la lucrurile despre care nu ştiu nimic”.56 El prezintă apoi disputa avută cu Crescens și demască ignoranța lui, care ,,nu cunoaște nimic din cele ale noastre”.57 De asememenea, mătrurisește adimrația pe care o avea pentru creștini încă de când era adeptul școlii lui Platon căci, încă din acea vreme a înțeles că era cu neputință ca ei să trăiască în răutate și în pofta plăcerilor, datorită disprețului lor pentru cele materiale și a credinței în viața viitoare. Din păcate, tocmai pentru viața virtuoasă, ei au fost condamnați, imputându-lise lucruri neadevărate, precum celebrarea lui Kronos prin crime, faptul că ei s-ar ,,adăpa cu sânge”,58 că se dedau la crime împotriva naturii și adultere. 59 Toate acestea sunt combătute cu argumente solide de către el, arătându că, paradoxal, ,,zeii, care fac lucrurile de care creștinii sunt acuyați și care caută imitatori printre oameni sunt aprobați”. [9]Apologia se încheie cu un îndemn cât se poate de creştin la imparţialitate: ,,Fie ca voi, aşa cum se cade pietăţii şi filosofiei voastre, să judecaţi cu dreptate, în propriul vostru interes!”61 Observăm că toate acuzaţiile care sunt aduse creştinilor, de ateism, de practici ilicite, de nerespectare a ordinii sociale, de practicarea cultului lui Kronos, a antropofagismului, adulterelor şi crimelor sunt false şi neîntemeiate şi pot fi rezumate la o singură vină: „Vina” de a fi creştini.

Bibliografie:

1. Orthodox wiki
2. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Tryfon, în: Apologeți de limbă greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
3. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. I: de la apostolul Pavel la Constantin Cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Polirom, Iași, 2001, pp. 224-225.
4. Patrologie, Pr. Conf. Dr. Constantin Bajau, Ed, Mitroplia Olteniei, Craiova 2018, pag. 31.
5. Pr. prof. Teodor Bodogae, op. cit., p. 12.
6. Sfântul Iustin Martirul și Filososoful, Apologia a doua, traducere pr. prof. Olimp N. Căciulă, în vol. „Apologeți de limba greacă”, col. „PSB”, vol.2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 77-79.
7. Vietile sfintilor de peste tot anul, Bucuresti, 2003, pag, 156.

[1] Pr. prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 12

[2] Pr. prof. Teodor Bodogae, Introducere, în vol. ,,Apologeți greci”, colecția ”Părinți și Scriitori Bisericești (PSB)”, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p.8.

[3] Sfântul Iustin Martirul și Filososoful, Apologia întâi, traducere pr. prof. Olimp N. Căciulă, în vol. „Apologeți de limba greacă”, col. „Părinți și Scriitori Bisericești (PSB)”, vol.2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 26.

[4] Ibidem, p. 27.

[5] Ibidem, pp. 30-31.

[6] Ibidem, p. 34.

[7] Pr. prof. Teodor Bodogae, op. cit., p. 12.

[8] Sfântul Iustin Martirul și Filososoful, Apologia a doua, traducere pr. prof. Olimp N. Căciulă, în vol. „Apologeți de limba greacă”, col. „PSB”, vol.2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 77-79.

[9] Ibidem, p. 87.

Pr. Octavian Trăşculeasa

Sfântul Iustin şi-a scris cele două Apologii pentru a arăta nevinovăţia creştinilor şi defăima şi certa rătăcirea şi răutatea slujitorilor de idoli, a dat-o împăratului şi fiilor lui, şi la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci şi de moarte. Iar împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înţelepciunea filosofului creştin; şi nu numai că nu s-a mâniat împotriva lui şi nu l-a ucis pe el, dar a şi lăudat înţelepciunea lui; de vreme ce Sfântul Iustin a vădit, în acea cărticică, înşelăciunea zeilor elini, iar puterea lui Hristos a dovedit-o lămurit şi a arătat că sunt mincinoase clevetirile ce se aduceau asupra creştinilor, adeverind curăţia şi viaţa lor cea dreaptă.[1]

Deci împăratul, citind acea cărticică şi umilindu-se, a dat poruncă ca să nu fie munciţi creştinii pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să fie jefuite averile lor, decât numai dacă s-ar fi arătat asupra cuiva dintre ei oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednice de pedeapsă şi de judecată. Deci prescriind Sfântul Iustin acea poruncă împărătească şi luând voie de la împărat, s-a dus în Asia unde erau creştinii prigoniţi mai mult atunci. Şi mergând la Efes în haina cea filosofească, pe care n-a lăsat-o până la sfârşitul său, a arătat şi a propovăduit tuturor porunca împăratului şi a trimis-o în părţile şi în cetăţile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea şi s-a mângâiat Biserica lui Hristos; de vreme ce prigoana creştinilor a încetat pentru o vreme, în locul ei venind bucuria. Acolo petrecând Sfântul Iustin câtăva vreme, a avut întrebare cu înţeleptul rabin Trifon iudeul şi l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum şi deApologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvânt scris pe larg în cartea lui Iustin.[2]

Şi după multă vreme, Sfântul Iustin s-a întors iarăşi de la Efes în Italia; iar în calea în care mergea pretutindeni propovăduia apostoleşte pe Hristos, şi, biruindu-i în cuvinte pe iudei şi pe elini, îi întorcea la sfânta credinţă, iar pe credincioşi îi întărea. Deci mergând el iarăşi la Roma, Crescent cinicul, filosoful cel păgân, s-a pornit asupra lui cu mai multă ură şi cu mai multă răutate; deci Sfântul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia şi-l ruşina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputând el să stea împotriva lui şi neştiind ce să-i mai facă, l-a clevetit cu multe minciuni la divanul romanilor; deci au prins pe sfântul ca pe un vinovat de răutate şi l-au muncit în legături. Şi aducându-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temându-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte şi cu aceea a ucis prin înşelăciune pe ostaşul cel nebiruit al lui Hristos.

[1] Vieţile Sfinţilor, 157

[2] Ibidem

Pr. Octavian Trăşculeasa

Sfântul Iustin a mers la Roma ca un filosof, purtând îmbrăcăminte filosofească şi având ucenici cu sine. Şi se adunau la el mulţi pentru învăţătură şi a întemeiat şcoli; însă sub chipul filosofiei celei din afară, învăţa filosofia creştinească cea adevărată. Deci, aflând acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui tare şi l-a ruşinat; iar împotriva eresului acela, precum şi împotriva altor ere­suri, a scris mai multe cărţi. Tot acolo în Roma era un oarecare cinic, filosof păgân, cu numele Crescent, mare vrăjmaş al creştinilor. Iar Sfântul Iustin, adevăratul filosof creştinesc, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atât cu cuvântul cât şi cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, având viaţă spurcată şi prea fără de lege, ura pe creştinii care petreceau după Dumnezeu în curăţie şi zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit şi slăvit de ro­mani, pe de o parte pentru înţelepciunea sa cea insuflată de Dumne­zeu, iar pe de altă parte pentru viaţa lui cea curată şi neprihănită.[1]

Deci Crescent cinicul, fiind plin de răutate; aducea împotriva creştinilor multe lucruri ruşinoase cu minciună, vrând să-l necin­stească în popor şi să facă urât atât pe Iustin cât şi pe credincioşii care erau cu el; deci îndemna poporul cel necredincios asupra lor. Acestea auzindu-le şi văzându-le Sfântul Iustin, zicea: „Eu pentru credinţa lui Hristos doresc a pătimi şi a fi ucis de necredincioşi; şi socotesc că de la acel Crescent cinicul, mi se va pricinui moartea, de la acel cinic nebun, care iubeşte mândria mai mult decât înţelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăzneşte a spune la arătare lucruri pe care nu le ştie cu dinadinsul, ca şi cum creştinii ar fi fără de Dumnezeu şi ar face multe fărădelegi. Aşa ne huleşte pe noi din urâciune şi răutate, şi este mai rău decât poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le ştiu.

În vremea aceea împărăţea în Roma Antonin, care fusese împărat după Adrian. Şi cu toate că Antonin însuşi nu era cumplit asupra creştinilor, însă necredincioşii închinători la idoli fiind întru stăpâniri, prigoneau şi ucideau pe creştini după poruncile împăraţilor celor mai dinainte, din ura cea prea multă către ei şi încă şi din lăcomie, ca să jefuiască averile lor. Şi nu atât pentru mărturisirea numelui lui Hristos, cât pentru fărădelegile cele multe, pe care cu minciună le aduceau clevetitorii asupra credincioşilor, îi dădeau pe ei la judecată şi, necercetându-i pentru clevetirile cele aduse asupra lor, îi pedepseau cu felurite morţi.[2]

În acea vreme s-a întâmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare necredincioasă, care trăia în necurăţie, auzind de la creştini cuvânt pentru adevăratul Dumnezeu şi învăţătură pentru viaţa cea întreg înţeleaptă, pentru răsplătirea drepţilor şi pentru munca păcătoşilor, s-a umilit cu sufletul şi a crezut în Hristos. însă avea bărbat care petrecea întru necredinţa închinării de idoli şi se tăvălea fără de măsură întru necurăţiile trupeşti. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrând să-l povăţuiască la viaţa înfrânată şi să-l întoarcă la adevărata credinţă.

Deci, văzând ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el, ca să nu mai petreacă în necurăţiile aceluia. Iar bărbatul ei, înştiinţându-se de la care creştin a învăţat femeia lui credinţa creştinească, s-a dus la eparhul cetăţii, jelindu-se împotriva aceluia. Iar numele acelui creştin era Ptolomeu. Deci robul lui Hristos, Ptolomeu, a fost prins şi ţinut multă vreme într-o temniţă necurată; apoi eparhul, scoţându-l la judecată, l-a osândit la moarte, în vremea acelei nedreptei judecăţi, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzând pe fericitul Ptolomeu osândit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strâmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrâ­nat, nici făcător de silă, nici ucigaş, nici tâlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creştin?” Iar eparhul, căutând cu groază spre dânsul, i-a zis cu mânie: „Oare şi tu eşti din numărul creştini­lor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat şi eu sunt creştin”. Atunci el a poruncit ca şi pe acela să-l pedepsească cu moarte. încă s-a alăturat celor doi creştini şi al treilea, un prieten, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creştin; şi toţi aceşti trei şi-au pus sufletele lor pentru Hristos.

[1] Vieţile sfintilor de peste tot anul, Bucureşti, 2003, pag, 156

[2]Ibidem 156

Pr. Octavian Trăşculeasa