Arhiva pentru categoria ‘Apologetica’

Despre lucrarea mărturisitoare a Bisericii (I)

miercuri, noiembrie 18th, 2020

Judecarea martirilor creștini de către autoritățile romane, istorisirea chinurilor lor îngrozitoare, au fost transmise în scris urmașilor așa cum aflăm de la istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, ca „fiind vrednice cu adevărat de a amintire nepieritoare” . Ele au, nu numai o valoare istorică, ci și una doctrinară și morală, căci cunoașterea și istorisirea pătimirii martirilor este ziditoare de suflet. Martirii ne arată modul de a ne conduce în viață după poruncile Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Actele Martirice ne arată ce gândea societatea păgână greco-romană despre creștini și măsurile de pedepsire pe care le-au luat autoritățile Imperiului roman contra lor, care au întrecut prin cruzime orice gândire omenească dezlănțuind de la jumătatea secolului I până la publicarea edictului de la Milan, din anul 313, cele mai crude și sălbatice persecuții în Imperiul Roman .
Valoarea doctrinară a mărturisirilor creștinilor în timpul persecuțiilor ne arată ce credeau în ultimele clipe ale vieții lor. În mărturisirile lor, Sfinții martiri arată scopul creării universului și al omului, scopul întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care s-a răstignit pentru mântuirea lumii, însemnătatea învierii lui pentru creștini, credința în nemurirea sufletului și speranța în viața viitoare fericită, unde creștinii vor trăi împreună cu Domnul Hristos în Împărăția Cerurilor, unde bucuria, desfătarea și fericirea celor ce cred în Dumnezeu și împlinesc poruncile Sale sfinte nu se va termina niciodată .
Actele martirice ne arată cum a luat naștere cultul Sfinților și al sfintelor moaște. El s-a practicat chiar de la începuturile creștinismului. Apocalipsa Sfântului Evanghelist Ioan este plină la fiecare pagină de amintirea celor ce și-au vărsat sângele pentru Hristos. „Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o” (Apoc. 6, 9). De aceea Sfintele Moaște ale martirilor au fost depuse chiar din secolul al II-lea pe Sfânta Masă, în altarele bisericilor, pe care se săvârșește până azi jertfa euharistică, ele făcând legătura între jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce, jertfa martirilor și jertfa strălucită a sfințeniei creștinilor. Martirul creștin reprezintă în esență perfecțiunea sau plenitudinea iubirii față de atotputernicul Dumnezeu și față de aproapele nostru. Martirii au fost îngropați cu deosebită cine. Trupurile, resturile sau osemintele lor fiind îngropate de creștini cu mare grijă, dragoste și pietate. Pe mormintele martirilor sau în apropierea acestora, s-au ridicat primele locașuri creștine de cult .

(Pr. Octavian Trăşculeasa)

28.10.2019 – Dialogul dintre teologie şi filosofie din perspectiva Părinţilor Bisericii (5)

luni, octombrie 28th, 2019

Dumnezeul Sfinţilor Părinţi este, în fine, izvorul însuşi al frumosului. Dacă Dumnezeu ar crea ceva urât, nu ar mai fi Dumnezeu, zice Origen. Dumnezeu este frumuseţe, dar El depăşeşte orice frumuseţe, zice marele teolog din Nazianz. Toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu, ca imaterialitatea, transcendenţa, absoluitatea şi perfecţiunea, sunt prezentate şi dezbătute de gândirea patristică cu un lux de cunoştinţe, cu o siguranţă, cu o precizie şi cu o eleganţă logică şi metodologică, cum rar se întâlnesc în filosofia profană. Grigorie de Nazianz în Discursuri teologice, Grigorie de Nyssa în Marele cuvânt catehetic, Dionisie Pseudo-Areopagitul în Numele divine şi Ioan Damaschin în Dogmatică şi Dialectică au scris pagini model de clasicism filosofic. Argumentele ontologic, cosmologic şi istoric pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu sunt şi astăzi valabile în forma în care le-a creat şi le-a prezentat gândirea patristică. Teoria patristică a cunoaşterii lui Dumnezeu e un superb salt epistemologic şi metafizic nedepăşit până astăzi de nici o altă teorie a cunoaşterii.

                Piscul frumuseţii gândirii patristice este învăţătura despre Logos şi înţelepciunea divină. Existent în filosofia lui Heraclit şi mai ales în cea stoică, Logosul capătă, la Sfinţii Părinţi, o semnificaţie şi o importanţă noi, devenind pilonul central al gândirii creştine. Corporal, deşi de o materialitate subtilă, circulând ca un fluid în toate elementele lumii vizibile, la stoici, Logosul, nepăs-trând din filosofia păgână decât numele, este, în filosofia creştină, principiul generator şi mântuitor al universului. Afirmaţia prologului Evangheliei Sf. Ioan că : «Fără El (Logos) nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut», a indicat gânditorilor creştini să vadă în Logos izvorul general al fiinţelor şi principiul creaţiei. Expresia din acelaşi prolog că : «în El era viaţa», înseamnă o viaţă spirituală, raţională. Aici doctrina despre Dumnezeu-Logos are atingere cu teoria platonică despre idei, dar această atingere e trecătoare, pentru că, deşi Ideile lui Platon sunt prezente încă în doctrina şcolii alexandrine sub numele de vomata şi, imperiul acestor Idei se destramă : Logosul în care ancorează Ideile era la Dumnezeu şi era Dumnezeu însuşi. Atotputernicia şi atotştiinţa Logosului au făcut inutilă prezenţa Ideilor. După acest prolog al Evangheliei lui Ioan, Logosul e lumina lumii (In. 1, 9). Această lumină este, în gândirea patristică, izvorul cunoaşterii. Ştiinţă înseamnă lumină prin împărtăşirea minţii noastre din lumina nepieritoare a cunoaşterii desăvârşite care e în Dumnezeu-Logos. Dogmatiştii şi mai ales misticii patristici văd în cunoaşterea şi în apropierea de această lumină a Logosului ultimul grad al desăvârşirii gnostice, al contemplaţiei. Inundarea cu lumina divină echivalează cu intrarea în paradis. O altă consecinţă de valoare excepţională a acestei teorii este că Logosul fiind temeiul primitiv al lumii şi în acelaşi timp lumină, urmează că lumina este fundamentul lumii.

Lumina ca bază a creaţiei şi a cosmosului este o concepţie unică în istoria filosofiei şi în istoria religiilor. Lumina lui Ahura-Mazda nu e creatoare, ci numai luptătoare. Patronând creaţia şi conducând cosmosul, lumina Logosului s-a proiectat parţial asupra lumii şi a oamenilor dinainte de venirea Mântuitorului. Exista în lumea precreştină o cunoaştere naturală a Logosului, care a precedat cunoaşterea Logosului întrupat. Această cunoaştere a fost fragmentară, parţială, căci Logosul precreştin era numai spermatikos, din pricina întunecării sufletului omenesc prin păcat. La această cunoaştere au participat mai mult sau mai puţin oamenii tuturor timpurilor (E. Gilson u. Ph. Bohner, op. cit., pp. 11—12). Deşi fragmentară şi incompletă, această cunoaştere era de origine divină, lucru pentru care demonii au luptat cu îndârjire împotriva înţelepţilor ca Heraclit, Socrate şi Musonius. Prin opera genială a minţii lor cu care au văzut o parte a adevărului, aceşti filosofi pot avea titlul de creştini (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, cap. 46; Apologia II, cap. 7 şi 10). Filosofând după Logos, sau în Logos, înţelepţii şi profeţii antichităţii au participat la Hristos. Socrate a fost unul din aceste exemplare de elită care a suferit şi a murit aproape ca un martir creştin (E. Gilson u. Ph. Bohner, op. cit., p. 20). Între participarea la Logos înainte de Hristos şi revelaţia lui Hristos, este aceeaşi deosebire ca între sămânţă şi fruct sau ca între tabloul unui obiect şi obiectul Logosul nu este numai creator, El este şi ordonator. Sfântul Grigorie de Nazianz spune că Logosul este legea naturală care pătrunde totul, care conduce lucrurile şi care ne călăuzeşte de la lucruri la Dumnezeu. El menţine cosmosul în armonia proprie şi nu lasă nimic la întâmplare. Când Taţian Asirianul spunea grecilor să nu-şi facă un titlu de orgoliu din ştiinţa lor, pentru că această ştiinţă e luată din înţelepciunea barbarilor, el înţelegea prin aceasta că atât înţelepciunea barbarilor şi Legea evreilor, cât şi ştiinţa elenă sunt opera Logosului ordonator. E o idee împărtăşită de întreaga gândire patristică.

Pr. Sorin Ioan Părăuşanu,

Parohia Ocnele Mari, Vâlcea

 

28.10.2019 – Dialogul dintre teologie şi filosofie din perspectiva Părinţilor Bisericii (4)

luni, octombrie 28th, 2019

Filosofia patristică are, atât prin obiectul cât şi prin proporţiile ei, un sens special faţă de filosofia profană. Aceasta din urmă pornea de la om şi se înălţa până la frontierele universului. Gândirea patristică porneşte de la Dumnezeu, se coboară în lume şi la om, şi se întoarce cu aceste două elemente spre ţelul ei supranatural. Filosofia devine o religie care răspunde la cele două mari probleme puse de gândire : 1) cunoaşterea lui Dumnezeu şi 2) unirea sufletului cu divinitatea (. Gilson u. Ph. Bohner, op. cit., pp. 18—19). Filosofia deschide larg porţile teologiei. Filosofia devine pregătitoarea şi slujitoarea teologiei. Teologia deschide drumul desăvârşirii prin unirea cu Dumnezeu. Filosojie, teologie şi desăvârşire, iată cele trei elemente constitutive ale gândirii patristice. Deşi criteriul filosofiei este cunoaşterea, al teologiei credinţa, iar al desăvârşirii contemplaţia, între ele nu este contradicţie ; ele se pregătesc una pe alta şi conlucrează armonic, pentru că activitatea spirituală a omului este o unitate.

Frumuseţea gândirii patristice poate fi surprinsă mai ales în tematica ei, în problematica ei. Obiectul acestei gândiri îl formează Dumnezeu, Logosul, lumea şi omul. Dezbătute când mai calm, când mai furtunos, când în chilii umile de călugări, când în sălile fastuoase ale sinoadelor ecumenice, aceste probleme au primit soluţii de o siguranţă şi de o armonie necunoscute lumii păgâne. Să le luăm pe rând. Dumnezeu e centrul întregii gândiri patristice. De la El pornesc şi spre El se îndreaptă toate creaturile. El este izvorul întregii existenţe, fiind existenţa însăşi. Această idee, luată din Vechiul Testament, dă o temelie puternică şi o frumuseţe unică gândirii patristice. Fiind izvor şi scop a tot ce există, totul pleacă de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu, în acea frumuseţe şi puritate primară proprii operei ieşite din Perfecţiunea însăşi. Frumuseţea monoteismului patristic e cu atât mai remarcabilă cu cât, exceptând perioadele monoteiste ale religiei iudaice, curăţenia, integritatea şi perfecţiunea Dumnezeului creştin erau aproape necunoscute gândirii greceşti. Bâjbâind între materialism, spiritualism şi eclectism, filosofia elenă nu reuşise decât rareori şi sporadic să presimtă sau să formuleze vag ideea unui singur Dumnezeu. Nous-ul lui Anaxagoras, Logosul lui Heraclit, Demiurgul lui Platon şi Primul Motor al lui Aristotel nu sunt decât întrezăriri şi preambuluri. Chiar când ideea monoteistă reuşeşte să se desprindă ceva mai precis la unii gânditori stoici sau neoplatonici, ea este aşa de inconsistentă şi de oscilatorie, încât nu poate forma un temei pentru un sistem filosofic, cu atât mai puţin pentru o credinţă. Lucrul se explică în oarecare măsură prin rolul dominant al mitologiei, care nu se mulţumea să circule în majoritatea genurilor literare, ci se infiltrase cu abilitate şi-şi câştigase loc onorabil şi în filosofic Puzderia de zei elenici nu putea înlesni înfiriparea unui monoteism, chiar mediocru, întâi pentru că aceşti zei erau constituiţi de Homer şi de Hesiod într-un panteon puternic şi sistematic, şi prezenţa lor se făcea simţită în absolut toate manifestările spirituale ale neamului grec, în al doilea rând pentru că, chiar în sistemele de filosofie cele mai spiritualiste, cosmogoniile şi antropogoniile erau organic legate de un număr mai mic sau mai mare de zei. Dar motivul de căpetenie al incapacităţii filosofiei elene pentru monoteism stă în caracterul eminamente laic al poporului grec. Este singurul popor civilizat al lumii vechi care nu a avut teologie şi preoţi. Plecând de la datele imediate ale simţurilor, de la materie, filosofii eleni au căutat pe căi sinuoase şi penibile originea lumii. Nici unul dintre ei nu s-a putut ridica până la culmea definiţiei biblice că Dumnezeu ; este «Cel ce este».

Dumnezeul gândirii patristice este creatorul lumii din nimic. Eternitatea şi atotputernicia Lui L-au capacitat să creeze lumea din nimic. Demiurgul platonic creează lumea dintr-o materie deja existentă. Cosmologia şi antropologia platonică se vor resimţi totdeauna de imperfecţiunea acestei concepţii. Sfinţii Părinţi învaţă că Dumnezeu a făcut lumea din bunătate şi iubire şi că a creat-o ca pe o podoabă. Concepţia despre o lume-podoabă exista şi în gândirea greacă, dar pe când la eleni lumea era un cosmos armonios ieşit din cultul grecului pentru măsură, la Sfinţii Părinţi cosmosul este o exteriorizare a perfecţiunii divine. Armonia vine din mintea divină, nu din raţiunea umană.

Pr. Sorin Ioan Părăuşanu,

Parohia Ocnele Mari, Vâlcea

 

28.10.2019 – Dialogul dintre teologie şi filosofie din perspectiva Părinţilor Bisericii (3)

luni, octombrie 28th, 2019

Limbajul filosofic al Sfinţilor Părinţi se foloseşte de terminologia tehnică consacrată de filosofia profană. Dar şi aici, o atenţie susţinută va observa că nu rareori gânditorii patristici toarnă conţinut sau sens nou în termeni vechi. O seamă de achiziţii ale gândirii profane sunt utilizate ca elemente de demonstraţie, în logică şi metodologie. Cititorilor sau ascultătorilor trebuia să li se servească argumente sau raţionamente cunoscute. Problemele din sfera raţiunii sau cunoaşterii naturale sunt puse la fel, căpătând deseori aceleaşi soluţii. Aceste soluţii serveau apoi de bază demonstraţiei prin revelaţia supranaturală. în partea de fond, e prezentă influenţa lui Platon şi a stoicismului, mai ales la gânditorii din primele trei secole ; a lui Platon în cosmologie şi antropologie, a stoicismului în teoria Logosului şi în aceea a sfârşitului lumii. Dar încetul cu încetul, gândirea patristică se degajează şi de aceste influenţe slabe, căpătând o consistenţă şi o tărie proprie de granit. Gândirea patristică aduce elemente noi atât de excepţionale, încât ea atrage pe cei mai îndoctrinaţi filosofi păgâni. Gândirea profană îşi spusese ultimul cuvânt şi epuizase problemele şi metodele. Dar partizanii ei nu erau mulţumiţi ; ei suspinau după lumina nouă a revelaţiei supranaturale. E cunoscută odiseea filosofică a Sfântului Iustin prin toate sistemele de cugetare profană, pentru a-şi găsi, în cele din urmă, liniştea în învăţătura creştină. In genere, filosofia profană e socotită de Sfinţii Părinţi ca pregătitoare a gândirii creştine. Filosofia greacă joacă, faţă de gândirea patristică, rolul pe care Legea Vechiului Testament îl joacă faţă de Noul Testament. Sfântul Iustin, Taţian Asirianul, Teofil al Antiohiei, Clement Alexandrinul şi Origen dezvoltă teoria celebră conform căreia marii filosofi greci au participat la Logosul spermati-kos, Hristosul fragmentar sau înţelepciunea divină fragmentară precreştină răspândită în lume. Filosofia greacă era deci creştină, înainte de venirea lui Iisus Hristos, prin marile ei creaţii spirituale. Dumnezeu a condus pe evrei prin Lege, iar pe greci prin Logos, prin Raţiune (Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 5—8, Migne, P. G. IX, col. 257—264).

Pr. Sorin Ioan Părăuşanu,

Parohia Ocnele Mari, Vâlcea

 

28.10.2019 – Dialogul dintre teologie şi filosofie din perspectiva Părinţilor Bisericii (2)

luni, octombrie 28th, 2019

Sfinţii Părinţi sunt de acord că gândirea creştină este o filosofie, o filosofie mult superioară celei profane, «filosofia noastră», sau «filosofia despre Dumnezeu», aşa cum o numesc gânditorii patristici. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, după ce-şi povesteşte odiseea neastâmpărului său intelectual prin toate sistemele de filosofie greacă şi ancorează în fine în Academia gândirii creştine, unde găseşte liman frământărilor sale şi unde se converteşte, face această declaraţie caracteristică : «Astfel, şi din această pricină (a convertirii la Hristos), am ajuns eu filosof». Deci, nu diferitele sisteme de gândire greacă în care Iustin nu găsise apa vie a împăcării minţii, ci învăţătura creştină era adevărata filosofie. Clement Alexandrinul era suspectat că acorda un interes prea mare filosofiei greceşti şi încerca să prezinte doctrina creştină ca pe o culme a filosofiei, a gnozei, cum zice el. Atunci el se întreabă dacă filosofia e opera lui Dumnezeu sau a diavolului, învăţatul alexandrin răspunde că ea e o operă bună, e voită de Dumnezeu şi utilizarea ei rezonabilă nu poate fi decât folositoare. Dacă mintea şi celelalte daruri cu care operează filosofia vin de la Dumnezeu, poate fi filosofia un lucru rău ? Sfântul Ioan Damaschin are cuvinte înaripate pentru valoarea şi frumuseţea actului de cunoaştere: «Nimic nu-i mai preţios» – zice el – «decât cunoaşterea : cunoaşterea este lumina sufletului raţional. Contrariul ei, ignoranţa, este întuneric. După cum lipsa luminii este întuneric, tot aşa şi lipsa cunoaşterii înseamnă întunericul raţiunii. Ignoranţa este nota fiinţelor lipsite de raţiune». Sfântul Grigorie de Nazianz îşi face o plăcere şi o onoare rară de a fi studiat filosofia şi de a fi el însuşi filosof. în proza şi în versurile lui, curge ca o lavă incandescentă toată tematica filosofică a vremii. Lui Iulian Apostatul, care interzisese creştinilor participarea la cultura greacă, el îi replică printr-o interesantă teorie a culturii creştine, capabilă să zidească sisteme mai durabile decât cele ale filosofiei profane.

Grigorie de Nazianz are o idee aşa de frumoaşă despre înălţimea filosofiei creştine, încât primul din cele cinci Discursuri teologice ale lui tratează exclusiv despre condiţiile prealabile de pregătire ale celui ce se dedă exerciţiului divinei filosofii. Filosofia este, după Sfântul Grigorie, un oficiu sacru, o cântare înălţată lui Dumnezeu. «A filosofa despre Dumnezeu», zice el, «nu o poate face oricine, lucrul acesta, repet, nu stă în căderea oricui. Faptul nu e uşor şi nu intră în sfera celor ce se târăsc pe pământ. Voi adăuga că divina filosofie nu poate fi tratată nici în orice moment, nici în faţa oricui, nici nu poate vorbi despre toate, ci numai în j anumite momente, numai în faţa anumitor oameni şi numai într-o anumită măsură». Cine sunt dar privilegiaţii care se pot bucura de filosofia creştină ? Numai cei aleşi, cei dedaţi speculaţiei şi mai ales cei curaţi la suflet şi la trup, sau care sunt acum pe punctul de a se curaţi. Atingerea dintre pur şi impur este primejdioasă ca aceea dintre ochiul bolnav şi raza solară. Gândirea creştină este o filosofie de înaltă ţinută. Prin obiectul şi prin scopul ei, ea depăşeşte cele mai perfecte achiziţii ale filosofiei greceşti. S-a spus de multe ori şi se mai susţine şi azi că gândirea creştină patristică e în mare măsură debitoare cugetării elene, că Sfinţii Părinţi nu au făcut decât să pună pe melodie creştină un material vechi, uzat de prea multă circulaţie în sistemele greceşti. Partizanii acestei teorii sau nu au înţeles deloc spiritul patristic, sau au voit!

              Pr. Sorin Ioan Părăuşanu,

Parohia Ocnele Mari, Vâlcea