Arhiva pentru categoria ‘Cuvant din Amvon’

Tâlcuiri evanghelice sub formă de omilii şi cuvântări la Sfinţii Părinţi

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Sfinţii Părinţi, propovăduitorii credinţei creştine, sunt cei mai autentici şi originali tâlcuitori ai Sfintei Evanghelii şi a Sfintei Scripturi în general, autorităţi de drept, modele de urmat în acest domeniu. Din studiul prezent făcut asupra unui număr important de omilii şi cuvântări ale unor remarcabile personalităţi teologice, străluciţi părinţi şi dascăli ai Bisericii Creştine, din secolele IV-XIV, înţelegem rolul pe care l-au avut ei în răspândirea credinţei creştine prin cuvântul predicii, făcând cunoscută Evangheliei lui Hristos Domnul. Omiliile şi cuvântările pe care le avem în obiectiv sunt axate pe pericope evanghelice duminicale şi deci sunt axate pe Revelaţia nou-testamentară. Ele cuprind învăţătura propovăduită de Mântuitorul şi faptele Sale dumnezeieşti. Sunt izvorul de unde Sfinţii Părinţi pornesc şi pe care se întemeiază în îndoctrinarea păstoriţilor lor din această îndelungată perioadă de timp. Totodată sunt şi un indiciu şi o orientare în ceea ce priveşte interpretarea textului sacru, înţelegerea lui şi modul de prezentare a învăţăturii Sfintei Evanghelii, care reprezintă însăşi doctrina Bisericii.

Duminica a 8-a după Rusalii. Înmulţirea pâinilor (Matei 14, 13-22) (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 49 la Matei)

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte pericopa evanghelică în care Sfântul Matei descrie înmulţirea pâinilor de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. După ce ucenicii I-au adus vestea uciderii Sfântului Ioan Botezătorul, Mântuitorul S-a dus „în loc pustiu”. Dar mulţimile aflând au venit după El, căci „atât de mare le era dorul de Iisus, atât de mare le era dragostea faţă de El”, încât au înfruntat toate primejdiile. Iar Hristos, văzându-i, „I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor” (Matei 14, 14). Plin de o milă „adâncă şi copleşitoare”, îi vindecă pe toţi cei ce Îl căutaseră, plecând de la casele lor. La alte vindecări, El le cerea dovada credinţei, însă acum, datorită faptului că mulţimile îl urmează chiar în pustiu, fiind pline de râvnă, aceasta constituia dovada credinţei lor.

Predica Sfântului Ioan Gură de Aur este hristocentrică, avându-L în centru cuvântului său mereu pe Hristos Domnul, cum este şi în acest caz. Plecând de la minunea înmulţirii pâinilor, el scoate în evidenţă dumnezeirea Domnului Hristos. În dialogul dintre El şi ucenicii Săi, vedem cum le porunceşte acestora să le dea de mâncare mulţimilor de oameni. „Ucenicii mai vedeau încă în Hristos un om. După ce făcuse atâtea minuni înaintea lor, ucenicii încă nu se dumiriseră, toţi încă vorbeau cu El aşa cum vorbeau cu un om”. Iar când aceştia Îi spun că nu au decât cinci pâini şi doi peşti (Matei 14, 15), dovedesc „că n-au înţeles ce le spusese Hristos, că inima lor era împietrită”, iar gândurile lor erau încă pământeşti.

Binecuvântarea pâinilor, frângerea şi oferirea lor de către Hristos ucenicilor Săi prefigurează cele ce urmau să se întâmple mai apoi la Cina cea de Taină şi în Sfânta Biserică, prin Taina Sfintei Euharistii. Căci ridicarea privirii la cer şi binecuvântarea pâinilor este de fapt un act liturgic. Totodată, Sfântul Ioan Gură de Aur prezintă în această predică însăşi esenţa învăţăturii despre Sfânta Treime.

Şi arată că Hristos vrea să „încredinţeze pe oameni că El este de la Tatăl şi egal cu Tatăl”. Prin faptul că săvârşeşte totul cu puterea Sa dumnezeiască, dovedeşte egalitatea cu Tatăl. „Existenţa lui din Tatăl” o dovedeşte raportând totul la Tatăl, chemându-L atunci când săvârşeşte minunile Sale. Se vede aici o coparticipare. Hristos nu săvârşeşte minunile „numai cu propria Sa putere”, şi nici „numai cu ajutorul Tatălui”. El ridică ochii la cer, ca să arate că Îl cinsteşte pe Tatăl Ceresc, „ca să arate… Dumnezeirea, dar şi omenitatea, pentru a ne învăţa să-I mulţumim Celui ce ne dăruieşte hrana de fiecare zi”. Întrebat fiind Sfântul Părinte de ce Hristos nu face pâinile acelea din nimic, ci le înmulţeşte pe cele cinci, care existau deja, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: „Ca să închidă gura marcioniţilor şi maniheilor (eretici), care spun că lumea nu-i creaţia lui Dumnezeu”.

Şi dacă de obicei Hristos săvârşea minuni pentru cei neputincioşi şi bolnavi, acum primitorii minunii pâinilor sunt cei mulţi, ca şi ei să se bucure de darul Lui. Chiar locul unde se petrece minunea, în pustiu, este un argument care spulberă orice îndoială, cum că pâinea fusese adusă dintr-un sat învecinat. Faptul că mulţimile sunt hrănite de Hristos prin mâinile Apostolilor, arată cinstea pe care El o are faţă de ei, ca slujitori ai Săi. Vedem că aici toţi cei prezenţi primesc exact aceleaşi bucate, în mod egal. Astfel, „Hristos îi învaţă smerenia, înfrânarea şi dragostea, îi învaţă să se socotească egali între ei şi toate bunurile pământeşti să fie comune”. Hristos le porunceşte să rămână acolo, să-i înveţe. Le instruieşte sufletele. Numărul de douăsprezece coşuri cu firimituri rămase nu este întâmplător, că şi Iuda trebuia să poarte un coş. Ele reprezentau credibilitatea minunii împlinite.

Mai apoi, Hristos „a silit pe ucenici să urce în corabie” (Matei 14, 22). I-a silit, căci ei nu voiau să se despartă de Hristos. Îi învăţa să fie ataşaţi de El, dar nu în speranţa dobândirii celor materiale. Iar modele de comportare sunt atât ucenicii Domnului, cât şi mulţimile care-şi părăsiseră casele „şi stăteau în pustie şi nu plecau, deşi erau siliţi de foame”. Cu atât mai mult noi creştinii, să iubim mai întâi pe cele duhovniceşti şi apoi să ne îngrijim de cele materiale. Fiindcă „darurile materiale oricât de mari ar fi, sunt mici în comparaţie cu cele duhovniceşti”. Domnul Iisus îi sfătuieşte pe oameni să nu urmărească să fie slăviţi de oameni, de mulţimi, ci să păstreze un echilibru: „nici să nu ne amestecăm mereu cu mulţimea, dar nici să nu fugim de ea, ci să le împlinim pe amândouă cu folos, atât cât trebuie”.

Tâlcuirea acestei pericope evanghelice prilejuieşte Sfântului Ioan Gură de Aur o largă abordare a temei morale a milosteniei creştine, al cărei Dascăl este Însuşi Hristos Domnul.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că prin milostenie dobândim bunuri necesare vieţii, dar şi bunătăţile cereşti şi slava nespusă, împreună cu cele pe care mintea şi cuvântul nostru nu le pot grăi.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Predica sau Cuvântarea creştină, raportată la discursul laic

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Abordarea acestei teme este importantă, cu atât mai mult atunci când este tratată şi din punct de vedere teologic. Deoarece credinţa creştină s-a transmis prin intermediul cuvântului.

Fiul lui Dumnezeu este Logosul, Cuvântul care S-a întrupat. „Şi cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi…” (Ioan I, 14). Cuvântul devine pentru oameni o realitate vazută, fiindcă El se face om, se descoperă oamenilor, le aduce vestea cea bună a mântuirii lor. El este Mântuitorul lumii. Şi este nu numai văzut de oameni, dar şi auzit. Le vorbeşte în limba lor. Este ascultat şi înţeles în graiul şi pe înţelesul lor. „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul; oricine este din adevăr, ascultă glasul Meu” (Ioan XVIII, 38). Sunt cuvintele pe care le rostea într-un moment şi într-o împrejurare unică pentru întreaga omenire, Cel ce era Adevărul Întrupat, în momentul aflării Sale la judecată, în faţa lui Pilat.

Tot El a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6). Acest Eu puternic subliniat atrage evident atenţia întregii omeniri spre El, care cuteza să spună răspicat acestea, ceea ce nimeni altul în afară de El nu făcuse. Căci de fapt până atunci nimeni, în afară de Dumnezeu, nu mai rostise acest Eu. Această exprimare a Sa nu venea din afară, ci de El, prin confirmarea Tatălui Ceresc. Iar mărturie dau toţi Sfinţii Evanghelişti şi Apostoli (Matei 3, 17; Matei 17, 5; Marcu 1, 11; Luca 3, 22; Luca 9, 35; Ioan 5, 37; II Petru 1, 17). Toţi aceştia, într-un glas, redau întocmai mărturia Tatălui Ceresc. Iar cuvântul Eu în gura Sa înseamnă mărturia adevărului Dumnezeirii Sale.

El este „Adevărul adevărat”. „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Şi astfel descoperă Taina Sfântului Botez, cea de a doua naştere, spirituală, poarta prin care omul intră în împărăţia lui Dumnezeu.

Atenţionarea mult repetată: Adevărat, adevărat grăiesc vouă!, reprezintă un artificiu oratoric, dar care la Domnul este un mod de a vorbi. Este o expresie, parte constituantă din cuvântările Sale, pe care o întâlnim des rostită ascultătorilor, pentru ca ei să fie cu luare aminte la învăţătura Sa dumnezeiască, ce cuprindea adevărul mântuirii, ce trebuia transmis şi transpus în viaţă.

În general, cuvântarea hristică poate fi definită după tematica ori conţinutul ei – mărturisirea adevărului despre Împărăţia lui Dumnezeu.

Porinind de la cuvântarea hristică, cuprinsă în Sfintele Evanghelii şi raportând-o la ceea ce noi numim discurs, putem găsi elemente comune, atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al formei. Al conţinutului, fiindcă în cuvântarea hristică este expus adevărul mântuitor într-o formă accesibilă, pe înţelesul ascultătorilor, adeseori folosindu-se parabolele sau pildele. Iar predica creştină urmează acest model, atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al formei.

Însă problema conţinutului, atât în cuvântarea hristică sau cuvântarea bisericească, cât şi în cea laică, discursul, elementul comun pe care-l au în obiectiv este adevărul care trebuie prezentat ascultătorilor, fie ştiinţific, filozofic, social, moral, sau religios. Însă deosebirea apare în forma sau modul de prezentare, la care se adaugă subiectivismul, în detrimentul prezentării adevărului. Şi aici forma îşi are rolul ei, atunci când autorul cuvântarii este onest, sincer, conştiincios, moral.

Este necesară o prezentare corectă din punctul de vedere al conţinutului, într-o formă accesibilă, exactă, în afara oricărei ambiguităţi. Aici se intră în zona calităţii stilului, a corectitudinii în care vorbitorul face uz de cuvintele cele mai potrivite şi pe înţelesul ascultătorilor. De aici urmează precizia, corectitudinea şi exactitatea exprimării ideilor şi toate cele ce generează un stil concis, care ne conduc la cuvintele Mântuitorului: „Iar cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37).

Claritatea şi limpezimea feresc pe ascultători de înţelegeri greşite sau abstracte, lipsite de interes şi de viaţă.

Calităţile stilului contribuie la scopul urmărit: convingerea, persuasiunea auditoriului, împlinirea adevărului expus. Forma de expunere a cuvântării sau discursului impune mijloace de exprimare, care să le facă cunoscut ascultătorilor adevărul, pe care ei vin să-l primească de la vorbitor.

Produs al raţiunii, cuvântul transmis poate influenţa gândirea şi simţămintele ascultătorilor. După venirea lor, oamenii sunt fraţi după raţiune, după expresia filosofică antică.

Orice greşeală în construcţia frazelor sau propoziţiilor îngreunează înţelegerea celor transmise de vorbitor, încât limba şi stilul definesc valoarea cuvântării.

Aşadar, discursul sau cuvântarea laică poate fi raportată la predica creştină cu aprecierile ei, dar şi cu deficienţele evidente în ceea ce priveşte conţinutul şi forma. Poate fi raportată la predica creştină, întrucât credinţa s-a transmis prin intermediul cuvântului. Însăşi cuvântarea hristică, conform Sfintelor Evanghelii, prezintă adevărul dumnezeisc, mântuitor pentru oameni, într-o limbă aleasă, clară, literară şi înţeleasă, pe care într-un fel anume o făceau şi oratorii laici. Dar forma literară reprezintă un mod aparte de exprimare a adevărului din conţinutul cuvântării bisericeşti, diferit de cel al discursului. Cuvântarea bisericească are în centrul ei adevărul revelat, dumnezeiesc, are în centru pe Hristos, este hristocentrică, şi îşi pune încrederea în succesul ei, având pe Hristos Domnul, care luminează pe predicator şi pe ascultători. Cuvântarea bisericească are totodată în centrul conţinutului ei învăţătura Bisericii, care este dreaptă şi este păstrată de ea şi deci este eclesiocentrică. Exprimă viaţa şi trăirile creştinilor, care se mântuiesc în Sfânta Biserică, pentru că în afara ei nu există mântuire.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

17.05.2020 – CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ LA DUMINICA A CINCEA DUPĂ PAȘTI – A SAMARINENCEI

duminică, mai 17th, 2020

„Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr.”

 (In. 4, 24)

Hristos a înviat!

Iubiți credincioși, astăzi, în duminica a cincea după Paști, ne aducem aminte de femeia samarineancă și de convorbirea Mântuitorului cu ea la puțul lui Iacov din regiunea Samaria. Semnificația pericopei evanghelice este una foarte adâncă, această duminică fiind o treaptă nouă spre duminica Cincizecimii, spre care înaintăm și pe care o așteptăm cu răbdare. Evanghelia de azi ne vorbește despre recunoașterea lui Mesia, despre adevărata închinare, dar și despre iubirea lui Dumnezeu și planul Său pentru lume, întrucât gestul Mântuitorului de a intra în Samaria și de a descoperi că El este Mesia este o înfrângere a urii de nestăvilit ce era între iudei și samarineni. Provincia Samaria se întindea între Galileea la Nord și Iudeea la sud, fiind locuită de samarineni, un popor hibrid. În perioada 726-722 î.Hr., noul rege al Asiriei, a invadat Canaanul și a asediat cetatea Samariei. După un atac de trei ani, orașul a cedat în fața asediatorilor și o mare parte din populație a fost luată în captivitate și deportată. În locul ei, au fost aduse neamuri păgâne care s-au așezat statornic în Samaria. Ulterior, în 715 î.Hr., mare parte din populația iudaică s-a reîntors în Samaria, conviețuind cu neamul păgân până când s-a ajuns la un sincretism religios. Poporul samarinean, un popor format din păgâni și iudei, păstra și credința iudaică și elemente ale religiilor păgâne. Acesta este motivul pentru care între iudei și samarineni era o ură până la moarte. Ura era atât de mare încât dacă un iudeu voia să treacă din Iudeea în Galileea, deși drumul cel mai scurt era prin Samaria, totuși el se aventura prin deșert, înfruntând multe pericole, pentru a nu trece prin Samaria, considerată pământ blestemat. Iisus Hristos, în iubirea lui pentru toți oamenii nu a ținut această lege, ci a trecut în Samaria, mergând la o fântână unde venise o femeie de neam samaritean. Mântuitorul Hristos se întâlnește în Samaria  cu o femeie ce cobora din muntele Garizim, muntele consacrat cultului în Samaria. Aceasta vine la fântână, ia apă și vrea să plece, însă Domnul nostru Iisus Hristos provoacă o discuție, cerându-i apă, un gest atât de firesc, într-o zi călduroasă. Femeia este contrariată de gestul omului din fața ei, întrucât ea știa de ura iudeilor pentru samarineni. Însă Domnul Hristos îi arată acesteia că iubirea lui Dumnezeu a pătruns în mijlocul vrajbei, întrucât a sosit timpul mântuirii. În urma discuției îndelungate cu Mântuitorul, pe care ați auzit-o în cuprinsul Evangheliei, femeia samarineancă aleargă în cetate pentru a vesti neamului său că Mesia a venit.

Semnificația cuvintelor Mântuitorului este însă mult mai profundă. Iisus vorbește de anumite lucruri, dar sensul lor este mult mai înalt. Apa de care vorbește nu este apa pe care noi o bem și o folosim în mod curent, ci este apa vie, izvorul nesecat al apelor. Căutarea acestei ape vii a făcut-o pe femeia samarineancă să creadă în Hristos și apoi să îl vestească. Dar Mântuitorul, după plecarea femeii samarinence, le spune ucenicilor săi: Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș. (In 4, 35) Aici Mântuitorul nu se referă la holdele de grâne, ci la mulțimile de samarineni care veneau să îl întâlnească pe Hristos. Astfel, în această interpretare, Mântuitorul introduce tema botezului, iar duminica samarinencei este o sărbătoare pregătitoare pentru marea duminică a Cincizecimii, ziua în care vom primi apa vie a Duhului Sfânt, care ne va transforma pe toți în fântâni purtătoare de Duhul Sfânt, pentru a adăpa mulțimile însetate de adevăr.

Duminica femeii din Samaria este bogată în simbolisme. Mai întâi, simbolismul apei reapare: femeia însetează, deci caută apa care să potolească setea. Este aceeași căutare a femeilor mironosițe, aceeași râvnă. Este vorba tot de un drum, anevoios după cum reiese din cuvântul femeii, pe care aceasta îl parcurgea des din nevoia ei. La fântână (un alt simbol, al adâncului) se întâlnește cu Hristos pe care nu îl recunoaște, ci îl consideră un simplu iudeu. Ce căuta Hristos în Samaria la puțul lui Iacov? Ne spune textul liturgic: „Venit-a la fântână, în ceasul al șaselea, Izvorul minunilor, spre a aduce la viață pe urmașa Evei, că Eva în acest ceas a ieșit din Rai, din pricina amăgirii șarpelui. Deci, s-a apropiat samarineanca să scoată apă; pe care văzând-o Mântuitorul, i-a zis: Dă-Mi să beau și Eu te voi sătura de apa cea vie. Iar înțeleapta, alergând în cetate, a vestit îndată mulțimilor, zicând: Veniți de vedeți pe Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre.”  Ceasul VI amintește de căderea în păcat a primilor oameni, dar și de ispita akediei (a angoasei duhovnicești); Hristos cere apă de băut; ipostaza lui Dumnezeu rugător, care cere ca legământul rupt odinioară în eden să fie refăcut.  Un alt element deosebit de important este samarineanca – o străină. Așa se făcuse omul după căderea în păcat, un străin de harul lui Dumnezeu, care căuta cele necesare în lume și nu la Dumnezeu, îl uitase pe Dumnezeu. Un alt element deosebit de important este mărturia pe care o face Hristos despre adevărații închinători: ceasul șase este și ceasul deplinei revelații, întrucât la orele amiezii soarele luminează profund, fiind spre mijlocul cerului, înlăturând umbra. Mărturia lui Hristos este foarte exactă: În Duh și Adevăr, deci în Duhul Sfânt și în Fiul, care este Adevărul (Ioan 14, 6). Această închinare va fi cunoscută deplin la Cincizecime.

Iubiți credincioși, așa a rânduit Dumnezeu ca să ne reîntâlnim la Liturghie tocmai în această zi sfântă, când ne aplecăm asupra acestui eveniment minunat descris în Evanghelie. Mulțimile de samarineni coboară spre Hristos; iar mulțimile de credincioși, depărtați de izvorul harului care este Biserica, urcă spre Biserică, spre a-l întâlni pe Hristos în Sfânta Euharistie. Mare este Dumnezeu și minunat în lucrurile Sale! Deschideți-vă inimile spre a primi apa cea vie și purtați această apă vie, oferiți-o în dar pentru ca toți să îl cunoască pe Dumnezeu și să aibă viață veșnică. Amin.

Pr. Singureanu Adrian Constantin

12.05.2020 – ÎN CINE TREBUIE SĂ AVEM NĂDEJDEA?

marți, mai 12th, 2020

† IPS Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

  

Cea de-a 4-a duminică după Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne-a aşezat înainte o minune săvârşită de Mântuitorul cu un om bolnav de 38 de ani, la scăldătoarea sau locul de spălare a jertfelor din Ierusalim, cu numele evreiesc Vitezda (Ioan 5, 1-15). Este vorba despre o tămăduire, o însănătoşire miraculoasă a unui om, iar faptul că această Evanghelie a fost rânduită de Biserică spre a fi citită după Învierea Domnului, când ne sunt relatate multe alte asemenea fapte minunate, ne încredinţează că Învierea Domnului a avut loc pentru vindecarea noastră de boală, de stricăciune, de suferinţă şi de moarte.

Sfântul Evanghelist Ioan ne face să înţelegem că, în acele timpuri, Dumnezeu era prezent de­seori în viaţa poporului iudeu. Venirea îngerului la scăldătoare consemnează prezenţa lui Dumnezeu pentru oamenii bolnavi. În cazul de faţă, vindecarea era condiţionată de rugăciune, priveghere, răbdare şi îndemânare, pentru că numai cel care intra primul în apă se vindeca. În plus, lângă cel bolnav trebuiau să fie şi nişte însoţitori care să-l aducă şi să încerce să-l arunce primul în apă. Ni se înfăţişează o stare de aşteptare încordată la maximum a celor care aşteptau aici plini de speranţă. Mai ales că nu ni se spune că îngerul ar fi venit la un anumit interval de timp, ci din contră, venea „din când în când”, adică uneori venea mai des, alteori mai rar, fără să fie o rânduială strictă a venirii lui. Oamenii aveau astfel o anumită pregătire în aşteptarea lui Dumnezeu, în aşteptarea binelui, în aşteptarea vindecării. Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest sens că „în multe feluri şi în multe chipuri” Dumnezeu S-a descoperit în lume şi a „grăit prin proroci” (cf. Romani 1, 1-2). El S-a descoperit la această scăldătoare ca Acela care vine pentru a vindeca, care este aşteptat să ridice toată boala şi toată suferinţa. E adevărat că, vorbind de timpul dinaintea Învierii Mântuitorului, numai unul se vindeca, ceea ce înseamnă că această vindecare reprezenta numai o făclie aprinsă din lumina ce avea să vină prin sosirea Fiului lui Dumnezeu în lume.

O aşteptare de 38 de ani în suferinţă

Pe malul lacului de la Vitezda se afla şi unul care nu avea pe nimeni şi aştepta de multă vreme, de 38 de ani. Uneori, o asemenea aşteptare, mai ales atunci când suntem bolnavi, face să ne pierdem răbdarea, să ne pierdem speranţa. Cei care au puţină credinţă sau deloc îşi cer chiar moartea. Iată însă că acest bolnav aştepta cu răbdare. Cu pocăinţă şi cu smerenie. El văzuse fără îndoială, în cei 38 de ani de aşteptare, de multe ori îngerul pogorându-se deasupra apei. Dar, neavând putere şi nici pe cineva care să-l împingă în apă, a rămas pe loc fără putinţă de vindecare. I-a văzut pe alţii vindecaţi, plecând bucuroşi la casele lor, împreună cu însoţitorii. A văzut şi a înţeles multe, de aceea nu a renunţat să lupte, nu a acceptat boala ca pe o fatalitate, şi în felul acesta suferinţa lui se face pilduitoare pentru orice om. O suferinţă care ne învaţă să nu credem că atunci când suntem la necaz şi nevoi Dumnezeu ne-a părăsit. Dimpotrivă, ne învaţă să fim mai răbdători, mai rezistenţi decât boala şi dacă sufletul nostru se întăreşte, cu adevărat am câştigat vindecarea trupului şi a sufletului. Tocmai pentru aceasta Mântuitorul Se arată lângă cel bolnav. Sfântul Evanghelist nu descrie drumul făcut de Hristos până la cel bolnav, ci el prezintă scăldătoarea, pe cel bolnav şi, deodată, Îl prezintă pe Domnul aşezat lângă cel suferind, ca şi când ar fi fost acolo dintotdeauna. El Se face văzut numai atunci când ochii bolnavului s-au curăţit. Acest lucru înseamnă că, de multe ori, în boala noastră, păcatul ne orbeşte şi nu-L mai vedem pe Dumnezeu. „Doamne, nu am om!”

Dumnezeu este prezent permanent în viaţa noastră, pentru că El nu poate părăsi vreodată creaţia Sa. Chiar şi atunci când suntem păcătoşi, aşteaptă până în ultimul moment al vieţii noastre ca să ne îndreptăm, să ne întoarcem la credinţa cea adevărată. Şi în cazul de faţă, Mântuitorul era lângă cel bolnav dintotdeauna, dar abia după 38 de ani bolnavul devine capabil să-L primească. Ca un răsărit de soare, aşa cum dispare întunericul şi apare ziua, aşa apar şi razele binefăcătoare ale vindecării. Atunci Mântuitorul întreabă: „Vrei să te faci ­sănătos?” Bolnavul răspunde ­într-un mod surprinzător: „Doamne, nu am om!” Iată că aici este pusă în evidenţă starea de atunci a societăţii. Toţi cunoşteau greutatea bolii, ce înseamnă suferinţa şi aşteptarea vindecării, dar de îndată ce se vindecau plecau repede la casele lor, fără să le pese de ceilalţi. În felul acesta, bolnavul a rămas marginalizat, trist şi singur.

Hristos – „Îngerul Sfatului celui Mare”

Ne mai spune ceva Evanghelia, că, prin această imagine, până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, omenirea era singură, tristă, bolnavă şi uitată. Zăcea pe patul ei de suferinţă, pe patul morţii. Iar de data aceasta nu mai vine îngerul să tulbure apa, ci este chiar El, „Îngerul Sfatului celui Mare”, cum Îl descrie Sfânta Scriptură, trimisul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu. Într-una din cântările de la slujba Vecerniei, la cuvântul bolnavului „Doamne, nu am om!”, Mântuitorul îi răspunde: „Eu sunt omul! Eu sunt Cel care ridic suferinţa şi păcatul lumii”. Dacă boala este efect al păcatului, dintr-odată apar speranţa şi bucuria vindecării. Dacă în momentul acela reuşim să ne detaşăm de boală şi să o considerăm ca un rezultat al păcatului nostru, din momentul acela apar primele manifestări, simptome cum se numesc în medicină, ale vindecării.

Din perspectiva fizicii moderne, omul este un câmp energetic. Suntem însă energii personalizate. Nu suntem energii risipite în cosmos, precum elementele ­fizice ale acestei lumi, deşi şi acestea au conţinutul lor ontologic. Nimeni nu se transformă dintr-un lucru în altul, cum afirmă teoria evoluţionismului. Nu te poţi transforma din ceva în alt­ceva, ci rămâi aşa cum te-a făcut Dumnezeu. Ca mine, ca tine nu mai există nimeni în lumea asta. Dumnezeu nu ne-a creat pentru a Se repeta, El nu Se repetă niciodată, pentru că altfel Dumnezeu ar fi mărginit. Dumnezeu ne creează pe fiecare în parte, individual, unic şi irepetabil.

Suntem pe calea binelui atâta vreme cât păstrăm legătura cu sursa de energie a binelui, prin rugăciune, prin Sfânta Euharis­tie, prin Sfânta Liturghie. Când citeşti ceva duhovnicesc, când citeşti în Sfânta Scriptură, cuvântul însuşi, ca şi lumina, te cuprinde şi simţi această putere liniştitoare care creşte, te întăreşte şi intri într-o stare de bine, depărtând tot ceea ce este rău ­şi tulburent în viaţa ta. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu care ­se revarsă în noi prin harul ­Sfântului Duh, când încercăm şi noi să urcăm spre El. De foarte multe ori, această energie din noi, prin grijile lumeşti, prin păcate şi patimi, se răstoarnă, îndreptându-se nu spre lumină, ci spre întuneric. Aceasta se întâmplă pentru că în josul existenţei noastre se află întunericul, păcatul ce lasă urme adânci în viaţa şi existenţa noastră.

Când vine Mântuitorul Hristos în viaţa noastră, tot întunericul, toată răceala şi suferinţa se îndepărtează. Căci numai atunci când Lumina intră în cameră, noi, cei bolnavi, putem să desluşim forma şi conţinutul ei, împărtăşindu-ne de binecuvântare şi vindecare.

în Ziarul Lumina, 12 mai 2020

 

10.05.2020 – CUVÂNT DE ÎNVĂȚĂTURĂ LA DUMINICA A PATRA DUPĂ PAȘTI – VINDECAREA SLĂBĂNOGULUI DE LA VITEZDA

duminică, mai 10th, 2020

Iisus i-a zis slăbănogului: „Iată că te-ai făcut sănătos.

De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău.” (In. 5, 14)

 

Hristos a înviat!

Iubiți credincioși, ne aflăm, cu bunăvoința lui Dumnezeu, în duminica a patra după Paști, când facem pomenire de minunea vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. În vremea veche, în mijlocul poporului ales se petrecea o minune mare: la o scăldătoare din Ierusalim, în cadrul unei sărbători evreiești, un înger cobora din cer și tulbura apa iar oricine intra primul în apa tulburată se vindeca de suferința sa trupească. La această scăldătoare vine și Domnul Hristos pentru a da vindecare unui slăbănog, unui paralitic, care aștepta de treizeci și opt de ani și răbda în suferința lui. Mântuitorul Hristos îl întreabă: Voiești să te faci sănătos?, la care slăbănogul răspunde că nu are om care să îl arunce în scăldătoare când se tulbură apa. Domnul Iisus, văzându-i credința și răbdarea îi zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Îi zice aceasta pentru a-i încredința pe el și pe ceilalți de minunea săvârșită. Însă în acea zi era sâmbătă, iar iudeii au început să îl mustre pe cel vindecat că nu respectă sabatul și își cară patul cu el. Slăbănogul vindecat rămâne nedumerit, întrucât Hristos se făcuse nevăzut, iar el nu știa cum să răspundă. Însă, apoi, Hristos îl întâlnește pe slăbănog și îi zice: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău. (In. 5, 14)

Am făcut această trecere în revistă a conținutului evangheliei pentru a ne reaminti cele lecturate și pentru a creiona ideile principale ale acestei pericope evanghelice. La acest popas duhovnicesc spre Cincizecime, ne amintim de vindecarea unei suferințe trupești, a unei boli foarte grele, care îl ținea încătușat pe acest slăbănog de atâția și atâția ani. Nu știm nimic despre viața acestui om, dar din ultimele cuvinte spuse de Mântuitorul (De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău), am putea concluziona că suferința lui a fost pricina păcatului, astfel acest slăbănog suferea de două boli grele: neputința trupească și boala sufletească. Care a fost păcatul acestui om, nu știm, știm însă pocăința lui și mai ales răbdarea. De treizeci și opt de ani el își duce crucea cu răbdare, mergând an de an la Vitezda, așteptând clipa când Dumnezeu se va milostivi și de el. Ne-am putea întreba de ce acest slăbănog nu și-a pierdut credința după atâția ani? Ce anume îl făcea să stăruie în drumul său, când vedea că mulțime de bolnavi se îngrămădește acolo? Răspunsul este cât se poate de simplu: credința. Credința îl făcea să aștepte cu răbdare și să stăruie în cererea lui. Rugăciunea lui spre vindecare a devenit o constantă a vieții lui; toată nădejdea sa era la Dumnezeu, dar încă nu venise timpul ca el să primească ceea ce ceruse.

Minunea aceasta este plină de înțelepciune pentru noi, însă ne-am putea întreba de ce ne este ea pusă înainte tocmai în acest moment. Răspunsul l-am dedus deja în predicile dinainte, în care am subliniat că după Înviere am pornit împreună spre un alt urcuș, spre Cincizecime. Astfel că fiecare duminică nu mai este un popas duhovnicesc spre întărire, cum se întâmpla în post, ci spre cunoaștere, spre inițiere în taină. Dacă în duminica trecută am văzut exemplul mironosițelor, al spiritului feminin care închipuie biserica, acum ni se pune în față simbolistica apei și a regenerării prin ea. Slăbănogul așteaptă tulburarea apei, întrucât nu apa tămăduiește, ci puterea de sus. Domnul Hristos spune: De nu se va naște cineva de sus iar apoi de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea intra în Împărăția cerurilor (In. 3, 3, 5). Slăbănogul primește această putere de sus, de la Mântuitorul lumii, dar apare astfel prefigurarea botezului; înaintăm, așteptând puterea Duhului Sfânt.

  Slăbănogul întruchipează condiția morții, stricăciunea. Pe acestea avea Hristos să le vindece, să le schimbe. O cântare din canonul de slujbă zice: „Ca un mort neîngropat fiind slăbănogul, văzându-Te pe Tine a strigat: Miluiește-mă, Doamne! Că patul meu mormânt s-a făcut mie. Care-mi este folosul vieții? Scăldătoarea oilor nu-mi este de ajutor, căci nu am pe nimeni care să mă arunce, când se tulbură apele. Ci la Tine vin, Izvorule al tămăduirilor ca și eu împreună cu toți să strig: Atotputernice, Doamne, slavă Ție!” Slăbănogul închipuie pe omul căzut în păcat, ce zăcea ca un mort neîngropat. În textul evanghelic nu se face nici o referire la strigătul bolnavului, dar este o mențiune foarte importantă: acesta era bolnav de 38 de ani. Deci, în toți acești ani, el se ruga și aștepta să vină Dumnezeu și să-l miluiască. Apa tulburată este în acest caz prefigurare a Botezului. Slăbănogul spune că nu are om, pentru că nu îl cunoscuse pe Hristos. Apa care vindeca de orice neputință amintește de botezul cu Duhul Sfânt, din ziua Cincizecimii.

Iubiți credincioși, cuvintele Mântuitorului spuse către slăbănog – De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău – ne îndeamnă să credem că multe din suferințele noastre sunt consecința păcatului. Acest cuvânt capătă o putere deosebită pentru noi care, în zilele acestea, trăim vremuri de încercare. Dacă încă nu înțelegeam de ce Dumnezeu a îngăduit această pandemie, astăzi primim răspunsul potrivit: păcatele s-au înmulțit atât de mult iar credința a scăzut, răbdare nu avem, de rugăciune nu ne mai îngrijim. Dacă ar fi să ne comparăm cu acest slăbănog, am vedea cât de puțin-credincioși suntem. Pentru acest slăbănog, neputința trupească a fost pricină de sporire în credință, de înmulțire a rugăciunii, de răbdare și așteptare. Și pentru noi această epidemie trebuie să fie pricină de sporire a credinței. Noi, creștinii, nu mai putem zice: Nu am om care să mă ajute, căci îl avem pe Iisus Hristos, doctorul sufletelor și trupurilor noastre. Am fost cu Hristos și am văzut cum a primit moartea de bunăvoie; am mers cu mironosițele și am văzut mormântul gol, căci Hristos a biruit moartea. Care mai este teama noastră? De ce să fugim noi? De boli? De sărăcie? De moarte? Pe toate acestea le-a biruit Hristos. Noi trebuie să fugim de păcat, căci păcatul ne depărtează de la Dumnezeu. Păcatul este pricină a răului din lume, iar păcatul a devenit, din nefericire, o constantă a vieții omului de azi. Păcătuim neîncetat și justificăm păcatul nostru pentru a ne opri mustrarea conștiinței. Când Dumnezeu ne trimite încercări, în loc să ne apropiem de El, să ne pocăim, ne revoltăm și mai mult, găsim vinovați în stânga și în dreapta. Mai mult, zilele acestea am asistat și la o înmulțire a prigonirilor la adresa credinței și a Bisericii. Toate acestea ne fac să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului: În lume necazuri veți avea, dar nădejdea noastră este la Hristos, căci El ne spune: Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Purtând nădejdea în Hristos, să ne îmbrăcăm în hainele purtării cuviincioase, să ne întărim în milostenie, să săvârșim dreptatea și să avem răbdare, să așteptăm căci Dumnezeu va avea grijă de fiecare dintre noi. Amin.

Pr. Singureanu Adrian Constantin