04.05.2020 – Covid 19 și Biserica
Publicat în: Cuvant din Amvon la 4 mai 2020
La miezul nopții, în curtea bisericii, săvârșeam rânduiala care precede slujba liturgică a Învierii lui Hristos. Porțile curții bisericești erau închise cu lacătul. Obloanele ușilor bisericii erau închise cu lacătul. La poarta bisericii mașina poliției locale cu girofarurile pornite veghea să nu cumva să vină cineva să vadă, să afle sau să mărturisească despre Învierea lui Hristos. În aerul liniștit al nopții se auzeau voci care deja cântau imnul Învierii: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând”. Părea că cerul cânta și acest cântec îl simțeam cum ne învelește pe toți pretutindeni, deși eram fiecare singuri în aceste momente. Și au pecetluit mormântul…
Aceste realități, care acum sunt amintiri, constituie argumente suficiente, cred eu, ca să vorbim despre Covid 19, deoarece în acele momente am înțeles cât de mult ne afectează pe toți, cât de mult afectează Biserica lui Hristos acest virus. Mai rămânea doar să fim plătiți să spunem că Hristos a fost furat, că totul a fost și este în zadar… Dar până azi nu ne-a plătit nimeni pentru așa ceva și se pare că nici nu se intenționează așa ceva… Parcă nici nu ar mai conta Învierea lui Hristos!
Covid 19 a mobilizat întreaga masă de credincioși creștini în lupta acestei pandemii, ceea ce a contribuit la imobilizarea acestora la domiciliu și la un risc de infectare scăzut în societatea noastră. Ce este grav pentru Biserică și pentru credincioșii ei, în acest context, constă în faptul că aceiași masă de credincioși nu mai ajung la Biserică. Situația este complexă și confuză în același timp, deoarece pentru creștini Biserica înseamnă pace, comuniune și sănătate trupească și sufletească, iar situația actuală le cere creștinilor să stea departe de Biserica lui Hristos, izvorul vieții, al iubirii și al păcii, în numele acestor daruri dumnezeiești.
În acest context, este clar că nu vom avea posibilitatea, pentru o anumită perioadă de timp, să fim împreună în duminici și sărbători la Sfânta Liturghie. Numărul de oameni infectați precum și al acelora care au adormit întru Domnul răpuși de Covid 19, repetat insistent în media, înfricoșează pe creștini și fac ca bisericile să stea închise nu doar în zilele de sărbătoare.
Ca atare, întrebările cărora trebuie să le oferim răspunsuri sunt legate de ceea ce vom face ca slujitori creștini în această privință sau cum trebuie să reacționeze slujitorii și credincioșii creștini față de această situație în care se află azi Biserica.
De aceea, înainte de toate credem că acum se pune problema normalității, deoarece atunci când se vorbește de noua normalitate a societății, care va veni după ce va trece această perioadă dificilă, se spune că nu ne vom mai întoarce la ceea ce a fost considerat normalitate înainte de pandemie, cu alte cuvinte nu vom reveni nici la ceea ce a fost normalitatea Bisericii. În acest sens, vedem că deja s-a instaurat o teamă generală față de spațiul public care cuprinde, vrând nevrând, comuniunea și comunitatea spațiului eclesiologic. Așadar, în aceste momente, se impune o analiză a spațiului liturgic și eclesiologic al Bisericii.
Tot în contextul în care vorbim despre o nouă normalitate a spațiului eclesiologic, trebuie să vorbim și despre faptul că foarte mulți dintre credincioși Bisericii și-au pierdut locurile de muncă, ceea ce se repercutează direct asupra capacității Bisericii de a continua proiectele și programele pe care aceasta le desfășura înainte de pandemie alături de credincioși. De aceea, credem că activitățile Bisericii. realizate cu sprijinul credincioșilor și pentru credincioși, ar trebui analizate, în sensul că trebuiesc identificate activitățile prioritare care să fie continuate și cele care trebuiesc momentan oprite. Această analiză cu siguranță va influența procesul de redefinire al spațiului de lucru al Bisericii în toate dimensiunile sale liturgice, eclesiologice și misionare.
Din punct de vedere teologic știm ce avem de făcut. Soluțiile sunt clare deoarece aceste priorități se stabilesc în funcție de realizarea lucrării pe care Hristos o are de împlinit în lume prin Biserică. În orice activitate a ei, Biserica nu se poate desprinde de lucrarea pe care Dumnezeu o realizează cu lumea. Această lucrare trebuie să rămână centrală în lucrarea Bisericii. Identificând ce are și ce nu are de făcut de acum înainte Biserica în această perioadă dificilă, dar și după ce aceasta se va finaliza, considerăm că vom reuși să strângem suficientă bogăție materială și spirituală în această perioadă de restriște pentru a continua slujirea propovăduitoare a lui Hristos.
Așadar, în aceste timpuri grele în care Covid 19 amenință integritatea spirituală a creștinilor prin faptul că îi distanțează social și astfel îngreunează adresabilitatea misionară, nu putem pierde scopul lucrării pe care o avem de înfăptuit, adică împlinirea propovăduirii Învierii lui Hristos. În acest sens, redimensionarea spațiului eclesiologic înseamnă adaptarea lucrări propovăduitoare a Bisericii noilor realități sociale în vederea redesenării spațiului bisericesc.
Vorbind despre redefinirea spațiului Bisericii, acesta trebuie înțeles în special ca descentralizare a spațiului liturgic. Pentru a înțelege ceea ce vreau să spun, trebuie mai întâi să precizez faptul că pandemia de Covid 19, prin spațializarea socială pe care a impus-o și contextului eclesiologic, ne forțează să ne repoziționăm în slujirea liturgică care este încă axată pe participarea credincioșilor la slujba de duminică în interiorul lăcașului de cult. Cu alte cuvinte, Covid 19 ne-a descoperit că propovăduim o ecleziologie liturgică, să-i spunem, duminico-centralizată. Trebuie specificat aici, în mod deosebit, faptul că pentru toți creștinii, ca și pentru Biserică, slujba de duminică este esența programului liturgic, pentru că în cadrul Sfintei Liturghii participăm cu toții la Jertfa mântuitoare și îndumnezeitoare a Domnului Iisus Hristos, care ne conduce spre Paștele Învierii, adică ne trece „de la moarte la viață și de la pământ la cer”.
În acest context, Covid 19 ne-a reamintit ceea ce de fapt știam cu toți: importanța și universalitatea Învierii lui Hristos pentru mântuirea lumii, precum și faptul că ea depășește orice timp și spațiu, orice ziduri, granițe, hotare și limitări. De aceea, săvârșirea Sfintei Liturghii în aceste momente dificile în lăcașurile de cult încuiate, amintește mai mult de mormântul în care a fost îngropat Hristos, decât de Învierea Domnului Iisus Hristos. Creștinii însă știu că va veni îngerul și va prăvăli piatra de la ușa mormântului…
Așadar, deocamdată, în aceste momente de izolare și distanțare socială, slujba de duminică trebuie să fie mai mult decât despre slujba de duminică, pentru că dacă ne gândim la tot ceea ce facem în biserici, totul este pentru ceea ce se întâmplă în ziua de duminică. Ca atare, ceea ce avem de făcut este să identificăm acele acte liturgice prin intermediul cărora să redefinim nu doar spațiul eclesiologic, ci și timpul liturgic al Bisericii. Cu alte cuvinte, să facem ca Jertfa liturgică din interiorul Bisericii să învie în inimile credincioșilor din afara Bisericii.
În acest context, considerăm că sunt câteva aspecte teologice referitoare la aceste comentarii care necesită a fi precizate, deoarece acestea pot contribui la redefinirea spațiului bisericesc. Aici nu sunt este vorba despre a propune Bisericii modificări ale tipicului bisericesc, ci de reîmprospătarea și recentrarea vieții liturgice pe mărturisirea de credință. De aceea, pe lângă activitățile caritabile, filantropice și de administrare a Sfintelor Taine, atât de importante pentru definirea spațiului eclesiologic, cel mai important aspect care redimensionează spațiul în care activează Biserica acum este, cum deja am sugerat, Învierea lui Hristos, care trebuie să realizeze, așa cum a făcut-o mereu, învierea din sufletele credincioșilor, Învierea lui Hristos ca lumină care luminează până la marginile lumii și transcende orice noțiune de limită spațială. Această chemare nu este ceva nou, deoarece pentru Biserică Învierea este deja lumină din lumină. Problema constă în cea ce se petrece în comunitățile parohiale locale unde, datorită acestei pandemii, credincioșii nu se mai simt în comuniune cu lăcașuri de cult, pentru că, acestea fiind încuiate, de sub obroc lumina Învierii duminicale nu mai luminează ca înainte. Cu alte cuvinte, Biserica este provocată de această pandemie să recentreze lumea luminii lui Hristos, descentrându-L pe Hristos din interiorul lăcașului de cult și lumea din interiorul mormântului secular în care a fost înmormântată. Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând, pare mai mult un cântec divin care plutește ca o aripă de heruvim prin noapte peste o lume lipsită de perspectiva Învierii, o lume peste care aripa acestuia cade ca o umbră de plumb și o acoperă cu plaga actualei pandemiei.
Realitatea pe care acest virus o creează azi în întreaga lume creștină este dureroasă în primul rând datorită faptului că nici un credincios nu se mai poate ruga în biserica sa de suflet. Regulile sociale îi impun o viață religioasă practicată în afara lăcașului de cult. Insist asupra acestui aspect pentru a evidenția puterea lucrătoare a rugăciuni particulare, incontestabil benefică pentru mântuire, însă totodată insuficientă pentru lucrarea Bisericii care a propovăduit dintotdeauna împlinirea credinței prin fapte. Acest aspect trebuie să reamintească credincioșilor că nu pot realiza singuri ceea ce pot înfăptui prin participarea la Sfânta Liturghie, care este început și temelia lucrării îndumnezeitoare a credinței prin intermediul căreia se realizează toate activitățile caritabile, filantropice și misionare ale Bisericii. În acest sens este suficient să ne amintim că, înainte de Covid 19, în marile centre urbane se colectau benevol într-o lună calendaristică de către Biserică fonduri care puteau contribui, spre exemplu, la construirea unui lăcaș de cult în care să încapă un sat întreg sau se puteau aduna surse intelectuale și materiale care să susțină nenumărate conferințe teologice prin care Biserica să își fundamenteze activitatea teologică, liturgică și misionară. De aceea, potrivit credinței mele, consider că este cu adevărat nebunește ceea ce se întâmplă cu Biserica lui Hristos în această perioadă de pandemie, deoarece Biserica este lovită în însăși ființa ei eclesiologică, teologică și misionară.
În contextul acestei pandemii, care solicită creștinilor să se raporteze spațiului eclesiologic în condiții de distanțare și descentrare liturgică, este clar faptul că se impune o evidentă redimensionare a spațiului eclesiologic. De aceea, creștinii trebuie să nu uite că ceea ce a fost Biserica înainte de Covid 19, ceea ce se întâmplă acum și ce va urma după ce această pandemie se va încheia, pentru că Hristos Domnul a înviat. În acest context, Covid 19 trebuie privit ca o încercare în lucrarea de mântuire a lumii, lucrare dumnezeiască ce trebuie să unească și să întărească pe toți creștinii în rugăciune spre mărturisirea Învierii dincolo de zidurilor lăcașurilor de cult și în afara programului liturgic care, în contextul pandemiei de Covid 19, sunt considerate spații periculoase care pot contribui la răspândirea a acestui virus.
Pr. Mircea Nincu,
Biserica „Sf. Petru Movilă”, Craiova