„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci, iată,

Împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin,

pe mânzul asinei.” (Zah. 9, 9)

Iubiți credincioși,

Cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului am ajuns în Duminica Floriilor, duminica ce premerge Sfintelor Paști, un popas duhovnicesc foarte important care ne pregătește pentru o săptămână specială. Intrarea Domnului în Ierusalim marchează punctul terminus al peregrinării Mântuitorului în această lume, până la învierea Sa din morți. Hristos vine la Ierusalim cu ucenicii Săi pentru a pătimi ocară, batjocură și moarte din mâna celor pentru care a venit în lume, iar apoi să învieze cu puterea Sa dumnezeiască, dăruindu-ne și nouă, celor ce credem în El, viață veșnic bună.

Praznicul Floriilor este de origine din Ierusalim, fiind descris pentru prima dată de pelerina Egeria în secolul IV. Ea ne oferă informații cu privire la slujbele săvârșite, dar și despre procesiunea cu stâlpări, ramuri de finic și măslin, care simbolizează viața și biruința ei asupra morții. Prin practica Bisericii din Ierusalim, praznicul s-a generalizat, fiind sărbătorit de toți creștinii.

Intrarea Domnului în Ierusalim este pusă în legătură cu două momente importante în iconomia mântuirii: învierea lui Lazăr, petrecută sâmbăta dinaintea Duminicii Floriilor și prinderea, judecarea și pătimirea Domnului Iisus. Motivul pentru care Mântuitorul este primit cu fast și cu aclamații în Ierusalim se datorează minunii învierii lui Lazăr, întrucât vestea se răspândise foarte repede, iar oamenii erau convinși că Iisus este Mesia, este Răscumpărătorul. Nu sunt întâmplătoare cele petrecute înaintea intrării în Ierusalim, pentru că iconomia divină a vurt să ne arate care este adevărata credință. Hristos înviază un mort arătând că El este Viața și că are putere deplină asupra morții. Apostolii au fost prezenți și au văzut cu ochii lor minunea. Astfel au fost încredințați că Mântuitorul va pătimi și va muri din voia Sa, pentru mântuirea noastră, iar nu din slăbiciune. Nu în ultimul rând, în Betania are loc ungerea Mântuitorului cu mir. Acest fapt este premergător și vestitor al morții Domnului, dar și al credinței adevărate, demonstrate prin ascultarea și urmarea lui Dumnezeu indiferent de orice s-ar întâmpla.

Semnificațiile icoanei acestui praznic sunt multiple. Mântuitorul este zugrăvit stând pe mânzul asinei, nu călare, ci cu amândouă picioarele în aceeași parte, cu capul întors spre Apostolii care vin pe jos în urma Lui, binecuvântând cu mâna dreaptă mulțimea cetății, iar în mâna stângă ține un pergament închis ‒ simbol al Evangheliei. El este înfățișat stând ca pe un tron; nu pe tronul slavei, ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit. Întoarcerea Mântuitorului spre apostoli are o semnificație aparte; Mântuitorul îi îndeamnă să își aducă aminte de învățătura Sa, și să nu greșească așteptând pe Mesia aclamat de popor, ci pe Mesia Care aduce mântuirea și Împărăția veșnică. Totodată, icoana zugrăvește în imagini ceea ce Evanghelia ne spune în cuvinte: „Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El și că acestea I le-au făcut Lui.” (In 12, 16) Hristos privește spre apostoli ca spre martorii tainei, dar și ei rămân neînțelegători.

Ramura de finic este simbolul bucuriei și al sărbătorii. Iudeii o foloseau atunci când ieșeau în întâmpinarea celor de rang înalt; ca simbol al vitejiei, era oferită biruitorilor drept răsplată. Întinderea veșmintelor, conform Scripturii (4Regi 9, 13), este atributul împăratului uns. Și pentru că Mântuitorul este Cel Uns, a Cărui „Împărăție nu este din lumea aceasta” (In 18, 36), veșmintele sunt așternute dinaintea Lui de către copii, nu de adulții care Îl întâmpină ca pe cel uns pentru o împărăție pământească. În spatele Mântuitorului se disting un munte, un copac și cetatea. Muntele este cel al Măslinilor care evocă amintirea altor revelații divine, de la Sinai, Horeb sau Tabor; copacul și copiii care adună ramuri de palmier evocă scena stejarului din Mamvri și cea a copacul vieţii. „Orașul stilizat este reminiscența casei lui Avraam, fiecare casă mai mică simbolizând, în felul său, o formă diferită de trai, capabilă de a deveni un simbol pentru Tatăl Care este sursa și originea tuturor formelor de viață și de comunitate” (Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, București, 2003). Duminica Floriilor marchează și încheierea Postului Păresimilor, adică a celor patruzeci de zile de post. De acum urmează o altă perioadă de post, cea dedicată Sfintelor Pătimiri, perioadă marcată printr-un post mai aspru și printr-un program liturgic mai bogat. Pășim ușor spre săptămâna patimilor, pătimind și noi cu Domnul pentru depărtarea noastră de El.

Iubiți credincioși,

Am văzut din cele spuse până acum modul tainic în care a împlinit Dumnezeu lucrarea Sa mântuitoare, întrucât a făcut lucrurile în așa fel încât oamenii să înțeleagă iubirea lui Dumnezeu și să răspundă tot cu iubire. Păcatele, necredința, trufia, ne-au dus departe de Dumnezeu; zilele acestea suntem departe de Biserică, dar Biserica nu este departe de oameni. Deși nu putem merge în sfântul locaș, să ne facem inima biserică unde să-L primim pe Domnul, precum acești copii ilustrați în icoana praznicului, punând la picioarele Lui în loc de haine, milostenia noastră și în loc de ramuri, postul și rugăciunea, pentru a ne învrednici și noi de învierea Domnului și de moștenirea Împărăției veșnice. Amin.

Pr. Adrian Constantin Singureanu

„Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.”             

                                                                                                                 (Mc 10, 44)

Iubiți credincioși,

Așa cum bine am observat până acum, Sfânta Biserică a așezat în fiecare duminică din acest urcuș duhovnicesc spre Înviere câte o temă principală, câte o întâlnire cu sfinții, pentru a ne întări și a ne continua calea noastră spre mântuire. Dacă duminica trecută ne-am întâlnit cu Sfântul Ioan Scărarul și ne-am potolit setea duhovnicească din operele sale duhovnicești, în acest popas spiritual ne întâlnim cu Sfânta Maria Egipteanca, care ne învață adevărata pocăință. Nu întâmplător ne întâlnim abia acum cu Sfânta Maria, și nu în prima duminică, cum ni s-ar părea normal, vorbindu-se despre pocăință, întrucât de la Cuvioasă învățăm și pocăința, dar și răbdarea, iar noi avem astăzi mai mult ca oricând nevoie de această virtute greu de dobândit.

Evanghelia zilei ne pune înainte două evenimente majore. Mai întâi, Mântuitorul nostru le vestește ucenicilor pătimirea Sa: „iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor; și-L vor batjocori și-L vor scuipa și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” (Mc. 10, 33-34) La aceste cuvinte, ucenicii nu răspund nimic; cu siguranță, ei nu înțeleg cuvântul Domnului și socotesc că vorbește în mod simbolic, întrucât poporul ales aștepta pe Mesia înțeles mai mult ca un conducător politic, care va instaura împărăția lui David, iar tronul Său va fi veșnic. Acesta este motivul pentru care fiii lui Zevedeu, Iacov și Ioan, vin la Mântuitorul și îi cer să stea de-a dreapta și de-a stânga în împărăția Lui. Domnul le spune că ceea ce cer ei nu este cu putință, iar apoi le spune că cel ce voiește să fie mai mare în Împărăția Cerurilor, acela trebuie să fie mai întâi slujitor al celorlalți.

Cuvântul Mântuitorului: Nu știți ce cereți!, zis fiilor lui Zevedeu, trebuie să ne trezească și nouă conștiința că nici noi nu știm ce să cerem. Rugăciunile noastre sunt de multe ori ca ale fiilor lui Zevedeu, cereri de mărire, de a primi lucruri materiale, ranguri. De atâtea și atâtea ori mergem înaintea lui Dumnezeu și, în genunchi fiind, ne rugăm numai pentru viața aceasta, pentru binele material. Aproape că numai acesta este motivul pentru care ne ducem spre sfintele icoane sau la Biserică. Ne zbatem toată ziua, ba uneori și toată noaptea să dobândim lumea, uitând ce spune Mântuitorul clar și răspicat: Nu știți ce cereți! Hristos merge spre pătimire, iar în fața acestor taine fiii lui Zevedeu se gândesc tot la cele pământești. Rugăciunile noastre sunt adesea hulă, aducându-ne mai degrabă pierzania.

Dar care este cererea cea bună? Sfânta Biserică nu ne lasă nedumeriți, ci ne pune înainte pilda Sfintei Maria Egipteanca, o sfântă foarte cunoscută în Biserica noastră Ortodoxă. Aceasta suferea de o boală duhovnicească foarte grea, desfrânarea. Însă, deși ea trăia într-un păcat foarte greu, Dumnezeu nu a vrut să o piardă, ci i-a rânduit ei prilej de mântuire, în vremea când a mers mai mult din curiozitate la Ierusalim, la praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Dorind să intre și ea în biserică, dar nu dintr-o pornire credincioasă, o forță nevăzută o oprea. În acea clipă Maria și-a înțeles starea păcătoasă a sufletului. A căzut în fața icoanei Maicii Domnului și i-a făgăduit că își va duce viața cu pocăință. Atunci Dumnezeu i-a deschis cuvioasei brațele pocăinței și ea a putut intra la închinare. Apoi s-a retras în pustie unde a trăit zeci de ani într-o nevoință fără capăt, încât a ajuns la măsura sfințeniei.

Exemplul credinței Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca ne este pus în față astăzi pentru a ne întări în răbdarea noastră. Și noi am făgăduit că ne vom îndrepta fie când am dat de vreun necaz, fie când ne-am văzut goliciunea sufletului. Dar am făcut noi ce am făgăduit, precum Maria Egipteanca? Am rămas noi statornici nu zeci de ani, nici măcar un an, poate doar o zi din viața noastră în ceea ce am făgăduit? Să viețuiești așa mulți ani în pustiu, fără cele necesare traiului, este în cele din urmă o lucrare dumnezeiască. Cuvioasa Maria și-a înțeles suferința și că trebuie să stea departe de oameni pentru a-și vindeca pornirile sufletești. Dumnezeu i-a întărit trupul pentru a putea rezista atâta vreme în pustiu. În situația Sfintei suntem și noi; este adevărat că Dumnezeu este milostiv și bun și că El ne iartă imediat când cerem iertare, dar faptul că suntem iertați nu e echivalent cu vindecarea. Dumnezeu ne primește ca un doctor, dar mai apoi ne dă leacul pentru suferința noastră. Acesta constă în pocăință, postul, rugăciunea, nevoința. Nu doar pentru iertare, ci pentru vindecare. Și precum pe Cuvioasa Maria a întărit-o Dumnezeu în nevoința sa, și pe noi ne va întări în puțina noastră lucrare, în postul nostru simplu, în lupta noastră atât de slabă pe lângă cea a sfinților.

Cu fiecare pas pe care îl facem, ne apropiem tot mai mult de Înviere. Dumnezeu a îngăduit, frați creștini, să fim îndepărtați de Casa Lui de un inamic nevăzut. În aceste vremuri grele, ne dăm seama și noi cât de bine este să fim cu Dumnezeu la Biserică. Ne lipsesc Liturghia, cântarea, jertfa. Privim la televizor, dar nu suntem acolo. Vom fi nevoiți să cântăm învierii lui Hristos în sufletele noastre. Să ne rugăm în aceste zile mai mult, având în fața ochilor pe Sfânta Maria Egipteanca, iar Dumnezeu ne va da și nouă mântuirea cea mult dorită. Amin.

Pr. Singureanu Adrian Constantin

Trăim într-o perioadă marcată de schimbări fundamentale în ceea ce privește comunicarea și comuniunea dintre oameni. Majoritatea observatorilor actualului mod de viață afirmă că trăim într-una dintre cele mai profunde transformări istorice. Metamorfoza acestei lumi nu este nouă și niciodată nu s-a desfășurat atât de subtil și rapid. Această epocă, deși este la fel de tulburătoare ca întreg Evul Mediu și Modernitatea la un loc, concentrează în transformările pe care le propune lumii perspectivele unui viitor lipsit de orizonturi.

Azi trăim în mijlocul unei revoluții digitale cauzată de cunoaștere, o societate în care cunoașterea influențează definitiv dezvoltarea omului, în care World Wilde Web reprezintă simbolul și spațiul suprem al exprimării omenești. La nivel global oamenii sunt conectați așa cum nu au fost niciodată, pe când, în sens spiritual și în același context, oamenii au rămas la fel de deconectați. Este evidentă așadar existența a două dimensiuni omenești contradictorii care sfâșie universul actual, o realitate despicată din ideea de comunicare care, deși pare că oferă lumii capacitatea inter-relaționării, în realitate, lumea aflată în procesul acestei comunicări nu se simte nici împreună și nici alături.

Această realitate este paradoxalul rezultat al faptului că suntem oamenii unei lumi inundată de informații, o lume care are acces la cunoaștere în mod exponențial. Literalmente, avem în palmă orizontul în care trăim, însă această realitate comunicațională nu ne face nici mai înțelepți, nici cu mai mult discernământ, ci doar să continuăm susținut să ne interconectăm pentru a ajunge în stadiul în care să considerăm că în afara acestui spațiu comunicațional nu mai suntem oameni, că ne pierdem propria identitate. Omul zilelor noastre simte ontologic nevoia de a rămâne permanent în contact cu această lume și își modelează, își perfecționează susținut instrumentele prin care comunică cu ea, ceea ce relevă incontestabil faptul că instrumentele comunicaționale pe care le concepe îl controlează și îl modelează la rândul lor inexorabil. În acest sens, universul virtual, la care omul stă conectat cu toate fibrele ființei sale, ajunge să propună lumii valori etice și morale inedite.

De exemplu, scuzele pe care le cerem prin intermediul spațiului online – lipsite de o relaționare umană directă pe care o presupune sinceritatea acestui act – adresate celor care am uitat să le răspundem într-un timp decent la mesajele/sms-urile transmise prin intermediul e-mail-ului sau al Whats-app-ului, reflectă deplin această problemă de … conștiință. Supraalimentat și supra-stimulat de informațiile oferite de fluxurile de comunicare ce îi inundă online conștiința, omul contemporan și-a extins valorile dincolo de lumea concretă, construindu-și o conștiință virtuală eliberată de norme și reguli, oferindu-i astfel gândirii un spațiu în care să manifeste dincolo de limitele lumii. Spațiul virtual a devenit o altă realitate omenească. Cu alte cuvinte, realitatea omului s-a extins în spațiul virtual, ceea ce a făcut ca omul să își alcătuiască un nou cod de valori specifice acestui spațiu, eliminând pe nesimțite valorile reale ale lumii, dintre care în primul rând pe Dumnezeu.

Acest spațiu virtual propune prin urmare omului un alt fel de a fi, de a gândi, de a relaționa. Apar reguli și coduri noi de comunicare și, totodată, orizonturi noi ce așteaptă să fie atinse.

Biserica lui Hristos vorbește despre lumea creată de Dumnezeu în vederea desăvârșirii omului și prin el a întregii creații. O lume care a fost creată pentru că Dumnezeu este creator prin definiție, o lume în care omul urcă prin creație prin lucrarea iubitoare a Duhului Sfânt, dar și cu ajutorul credinței și a legii morale pe care i le-a dăruit Dumnezeu. Ca atare, valorile și principiile acestei lumi sunt oferite omului de Creatorul pentru ca acesta să lucreze cu semenii și cu lumea în vederea îndumnezeirii tuturora. Așadar, chiar și spațiului virtual este menit să contribuie la îndumnezeirea firii omenești, ceea ce este paradoxal.

Pe de altă parte, constatăm că omul se comportă și se simte în spațiu virtual în același fel în care trăiește în lume, gândind și acționând în baza acelorași valori religioase și morale, ceea ce demonstrează atât universalitatea lor, dar și faptul că aplicarea acestora în spațiului virtual poate conduce la realități neomenești. În acest sens, spațiul virtual înghite omul din interiorul spațiului spiritual, ceea ce arată că spațiul, fie spiritual sau virtual, se manifestă în interiorul omului în aceiași măsură în care o face și înafara lui. O astfel de constatare relevă faptul că omul poartă în chipul său chipul lumii, adică a fost creat să fie cuprins în lume în aceiași măsură în care lumea este cuprinsă în el. De aceea, se poate vorbi despre realitatea omului virtual în aceiași măsură în care se poate vorbi despre a omul creat.

Cu toate acestea, există o distincție clară între ei, care este dată de valorile fiecăruia, valori ce sunt rezultat al lumii în care trăiește, pe care o percepe și a modului în care o reprezintă fiecare.

Valorile omului virtual, în acest caz, sunt simple imagini egoiste, monotone, amintiri ale unei realități create, de care el este sau nu este pe deplin conștient, deoarece ele sunt reprezentate de amintiri pe care mintea omului le pierde în timp, sunt trecătoare. Uitarea acestor lumi virtuale, create de mintea omului, relevă irealitatea și perisabilitatea lor și prin urmare a regulilor și principiilor acestora, ceea ce conferă omului virtual capacitatea de a decide încălcarea sau eliminarea lor. Lumea virtuală conferă omului puterea de a încălca regulile lumii pentru că aici pericolele și consecințele faptelor nu există. În realitatea virtuală este permis orice. Aici totul este liber într-o realitate alternativă, neordonată, aleatorie, lipsită de orice valoare… inclusiv aceea de a fi, de a exista. Cu toate acestea, chiar dacă această lume este numai o copie, o imagine contrafăcută a realității, ea este capabilă să ofere deplin plăcerea absolută a sentimentului de eliberare, de gândire fără margini care poate crea și recrea lumea de la început, de la un mereu început, potrivit propriilor impulsuri sau, mai bine spus, primelor impulsuri.

Într-un final, adică odată întors în realitatea creată, omului virtual îi rămâne amintirea plăcerilor pe care i le-a oferit universul imaginar pe care l-a creat și care începând de acum îl creează la rândul său pe omul din el, ceea ce îi menține aprinsă dorința de a repeta această potențială experiență: lumea virtuală, lumea valorilor dezlânate, lumea dulce care nu satură niciodată imaginația… În realitate, singura bucurie pe care o oferă lumea virtuală este iluzia. Și dacă iluzia poate da o asemenea dependență, lumea virtuală este foarte periculoasă, deoarece starea de melancolie pe care mediul virtual o induce omului tinde să facă din el un om lipsit de principii și, ceea ce este poate cel mai grav, să își piardă ca atare calitatea de om.

Din perspectivă creștină, însă, el își pierde înainte de toate pe aceea de fiu al lui Dumnezeu. Așadar, în mediul virtual Dumnezeu e mort, ceea ce nu este o noutate pentru nici-un creștin, deoarece cu toții știu că Dumnezeu a murit răstignit și că apoi a înviat, însă pentru omul virtual Dumnezeu nu mai poate învia, pentru că actul învierii poate fi repetat imaginativ la infinit. Îl va învia de câte ori va voi în lumea lui imaginară ceea ce diluează definitiv calitatea și lucrarea spirituală a acestui act îndumnezeitor. Credința în Înviere, ceea ce nu se poate refuza nici măcar omului virtual, a devenit astfel rod al imaginației, al unei aventuri lipsite de experiența dialogului, a unui monolog care poate decide dacă lumea virtuală are orizonturi, granițe, apusuri de soare, câmpii, mări … ce nu mai au posibilitatea să mai revină vreodată tocmai pentru că pot reveni oricând.

De aceea, poate că nu ar trebui să repetăm mereu evenimentele importante ale lumii, ci să le povestim doar, de fiece dată altfel, ca întâia dată și ca pentru totdeauna, așa cum o facem cu nașterea, viața și moartea noastră. Poate că în acest fel omul virtual din noi va renunța să comunice cu neantul din jurul său atât de superficial și indiferent și va fi cu adevărat. 

Pr. Mircea Lucian NINCU

„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”       

                                                                                                                       (Mc 9,24)

Frați creștini,

Duminica a patra a Sfântului și marelui Post este un popas duhovnicesc de mare importanță pentru noi, mai ales în timpurile grele pe care le trăim cu toții astăzi. Evanghelia zilei ne amintește de vindecarea fiului lunatic, un tânăr demonizat care este adus la Mântuitorul de către tatăl său. Minunea săvârșită de Mântuitorul este dublă: vindecă mai întâi necredința, apoi vindecă suferința. Cazul fiului lunatic este unul atipic; tatăl tânărului nu vine la Mântuitorul cu conștiința că Iisus Hristos are putere și că poate să îl vindece, ci vine din pricina disperării, după ce a încercat și în alte părți leacuri, ba mai înainte fusese și la Sfinții Apostoli. Tatăl acestui tânăr din Evanghelie auzise probabil de minunile Domnului, dar nu era foarte încrezător, căci zice: „Dar de poți ceva ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.” El închipuie pe omul care caută salvarea în alte părți, cheltuindu-și banii și energia, iar mai apoi vine și spre Dumnezeu, nu prea încrezător, căci își pierde speranța și răbdarea în cele prin care a trecut. Domnul Hristos nu îi vindecă fiul direct, ci vindecă întâi necredința tatălui: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.” Cuvântul Domnului nostru îl îndeamnă pe tatăl tânărului bolnav să creadă, întrucât pentru cel ce are credință, totul este posibil. Dar nu îi zice direct: „Crezi!”, ci „de poți crede”, întrucât lucrarea ce urma să o săvârșească Domnul era foarte mare. Tatăl din Evanghelie își dă seama că fără credință nimic nu poate să se întâmple, dar înțelege și cuvântul Domnului de poți crede, pentru aceasta spune: „Cred Doamne, ajută necredinței mele.” De poți crede și cred, Doamne, ajută necredinței mele sunt două lucruri care stau într-o perfectă relaționare: Hristos îi spune că fiul său poate fi vindecat dacă are credință, dar el nu avea credința într-o astfel de minune mare. El își cunoaște în clipa aceea necredința sau puținătatea credinței, dar înțelege că Cel ce îi vorbește este Adevăratul Dumnezeu, de aceea, mărturisindu-și necredința, spune cu tărie: Cred! Iar Hristos, pentru că a văzut picătura de credință în inima tatălui îi vindecă fiul, însă mai întâi îl supune pe tatăl la încă o probă a credinței. Izgonind duhul necurat din tânărul lunatic, acesta din urmă a căzut lat la pământ, încât toți ziceau că a murit. Tatăl însă auzise cuvântul Domnului despre credință, de aceea nu murmura nimic împotriva lui Hristos, ci aștepta să vadă lucrarea Domnului. Hristos îl apucă pe tânăr de mână și îl ridică în picioare, adeverind în fața tuturor puterea Sa dumnezeiască. Întrebat fiind de ucenicii Săi de ce ei nu au putut să izgonească demonul, Mântuitorul le-a răspuns: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și post.” Astfel, Hristos întărește lucrarea rugăciunii și a postului în viața noastră.

Iubiți credincioși, tot în această duminică facem pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acest mare sfânt cuvios al Bisericii creștine s-a nevoit la Muntele Sinai iar apoi s-a retras în pustie pentru a duce o viață de nevoință mai bună. El ne-a lăsat o carte de mare însemnătate, numită „Scara”, fiind alcătuită din treizeci de capitole, întocmai cu anii pământești ai Mântuitorului înainte de propovăduire, cele treizeci de capitole fiind totodată și trepte ale urcușului duhovnicesc. Frumusețea acestei cărți este greu de rezumat în câteva cuvinte, de aceea vom extrage câteva învățături despre credință și dragoste, în acord cu tema evangheliei zilei. Despre chemarea Domnului, Sfântul Ioan Spune: „Dacă ne-ar chema un rege pământesc și ar voi să-l slujim ostenindu-ne pentru dânsul, nu întârziem și nu invocăm pretexte, ci părăsim toate și cu osârdie alergăm la dânsul. Să luăm aminte la noi înșine ca nu cumva Împăratul împăraților, Domnul Domnilor și Dumnezeul dumnezeilor chemându-ne pe noi în această cerească oștire, să I ne sustragem din teamă și lenevie și astfel la judecata cea mare să nu putem găsi vreo scuză.” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, Ed. Învierea, 2013, p. 100) Sfântul Ioan arată că oricine vrea să slujească Domnului, trebuie să își dezlege sufletul de bogăția materială și să se ostenească pentru comoara cerească. Cel care aude cuvântul Domnului și vede cum a petrecut El, dar încă își cheltuie zilele numai cu gândul la prosperitate, fără să se roage sau să dea milostenie, acela este legat în lanțuri și, deși poate să meargă, mersul lui este greu, împiedicat și se poate răni. Starea de nepăsare față de bunuri se desăvârșește atunci când nu suntem întristați de pierderea lor: „Cel ce se socotește pe sine a nu fi tentat de nimic și totuși se întristează când se află lipsit de ceva, un astfel de om s-a înșelat pe sine cu desăvârșire” (Scara, p. 105). Despre credință, Sfântul Ioan spune că „poate să facă și să zidească toate”, iar despre dragoste că este „lepădarea oricărui gând potrivnic față de aproapele nostru” (Scara, p. 337). De aceea, iubiți credincioși, cu rugăciunile Sfântului Ioan și ale tuturor sfinților, să urcăm treaptă cu treaptă pe calea duhovnicească, având credința că Dumnezeu poate să alunge orice suferință din viața noastră. Amin.

Pr. Adrian Constantin Singureanu

„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine,  

 să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”                

 (Mc 8,34)

Iubiți credincioși,

Înaintăm cu bucurie pe calea marelui post și poate că am ostenit, poate că ne este greu, poate că încercările vieții, greutățile de zi cu zi, uneltirile vrăjmașilor, disprețul celorlalți, șubrezirea sănătății, suferințele s-au înmulțit peste noi. Hristos însă se îndreaptă către Cruce, iar Biserica Sa merge după El. Mergem cu Hristos spre Cruce, pentru că El este Mântuitorul nostru, iar crucea-suferința El o preface în bucurie. Mântuitorul nostru primește crucea pentru iubirea de oameni, primește rănile iubirii jertfelnice, pe care nu le ignoră apoi, ca și cum ar primi din nevoie, din silă crucea, ci poartă urmele rănilor după Înviere ca semne ale iubirii Sale.

Cine voiește să vină după Mine – Domnul Hristos ne spune că numai cel ce vrea în chip liber și determinat să Îl urmeze, trebuie să se supună poruncii Sale. Astfel, Hristos nu impune omului nimic, ci îi oferă chemarea mântuitoare. Să se lepede de sine – lepădarea de sine este remediul patimii iubirii de sine. Iubirea de sine duce la egoism, duce la orientarea omului numai către sine, la ignorarea celorlalți și chiar la disprețuirea lor. Egoismul duce la mândrie, mândria la judecată, judecata la ură și tot așa, până când sufletul cade în cele mai grele păcate. De aceea spun Sfinții Părinți că iubirea de sine este pricina tuturor relelor. Aceasta este rațiunea pentru care Hristos ne cere lepădarea de sine. Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la a privi numai spre noi, a ne îngriji numai de noi, și a privi și spre celălalt și spre nevoile lui, iar suprema lepădare de sine este a pune pe celălalt mai presus de tine, iar în locul ego-ului tău să fie Hristos. Să-și ia crucea – nu zice Hristos, „să ia crucea”, ci „să își ia crucea”, pentru că nu este o cruce la fel pentru toți, ci fiecare are o cruce a lui. Și să-Mi urmeze Mie, adică să facă la fel ca Domnul, să meargă după Domnul.

Iubiți credincioși, sensul acestor cuvinte este foarte tainic. Hristos ne cheamă ca, odată cu lepădarea de sine, să ne luăm crucea și să mergem după El. Fiecare om are o cruce de dus; ea constă în boli, sărăcie, disprețul celorlalți, neînțelegeri în familie și multe altele. Suferința este urmarea păcatului, căci păcatul, deși la început pare că aduce o stare de fericire, sfârșește întotdeauna în durere. Alteori însă Dumnezeu îngăduie suferința ca o lecție sau ca o lămurire a credinței. În epistolele către Olimpiada, Sfântul Ioan Hrisostom face o distincție între lucrurile care depind de noi și cele care nu depind de noi.  Binele și răul, bunăstarea sau sărăcia, sănătatea sau boala nu depind întru totul de noi. Toate acestea însă sunt lucruri care aparțin acestei lumi, iar veșnicia lui Dumnezeu ne va da tot ceea ce va fi mai bun. Astfel, singurul lucru de care trebuie să ne temem este păcatul, iar acest lucru este afirmat permanent. „Căci un singur lucru este înfricoșător, Olimpiada – afirmă Sfântul Ioan – și există o singură încercare: păcatul; și n-am încetat să-ți cânt necontenit acest cuvânt.” [1]  Păcatul, așa cum apare el în gândirea patristică, este o rănire a sinelui și o ocară adusă lui Dumnezeu.

Planurile lui Dumnezeu nu se pot explica întotdeauna, iar binele și răul care alternează în viața omului sunt semne ale purtării Lui de grijă. De cele mai multe ori, Dumnezeu nu ridică suferințele, pentru că ele îl conduc pe om spre El: „Așadar, nimic din ce se întâmplă să nu te tulbure, ci încetând de a mai chema în ajutor pe cutare și cutare și de a mai alerga după umbre – căci acesta este ajutorul omenesc – cheamă neîncetat pe Dumnezeu Căruia îi slujești, să facă doar un semn și toate se vor rezolva într-o clipită. Iar dacă L-ai chemat  și nu s-au rezolvat, e pentru că acesta e obiceiul lui Dumnezeu: nu desființează de la început cele cumplite, ci atunci când ele s-au ridicat și au crescut și celor ce se războiesc cu noi nu le-a rămas aproape nici o răutate de săvârșit, atunci preface dintr-odată toate în senin și duce lucrurile la stări neașteptate. Fiindcă El ne poate face nu numai câte lucruri bune așteptăm și nădăjduim, ci mult mai multe și nesfârșit de mari.” [2]

Dar prin faptul că suferința ține tot de pronia lui Dumnezeu, nu înseamnă că El este cauza răului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: „Iar Pavel spune: Trebuie să fie între voi și erezii, ca să iasă la lumină cei încercați. Tu însă când auzi: Trebuie să fie și erezii, să nu socotești că spune acestea poruncind sau legiuind acest lucru. Să nu fie! Ci el face acest lucru spunând mai dinainte viitorul și vestind anticipat câștigul care vine de aici pentru cei treji; căci atunci se va face mai limpede virtutea celor ce nu s-au lăsat amăgiți.” [3]  Dumnezeu transfigurează suferința din lume, schimbându-i sensul și rânduind lucrurile prin pronia Sa ca răul făcut din alegere de unii să se prefacă în răbdare și iubire din partea celor care aleg în mod liber să facă binele.

Mesajul Evangheliei de azi este unul sublim: să ne luăm crucea și să mergem cu Hristos spre înviere. „A-ți lua crucea” înseamnă și a-ți încredința suferința lui Dumnezeu și a face din ea o cale de apropiere spre Domnul. Crucea lui Hristos este înfricoșătoare, pentru că este privită numai în imaginea morții, a suferinței și întunericului. Însă Hristos ne-a arătat că după cruce urmează învierea, lumina și bucuria. Fie ca Dumnezeu să ne învrednicească pe toți de slăvita bucurie a Împărăției Cerurilor. Amin.

[1] Sf. Ioan Gură de Aur, „Scrisoarea a VII-a către Olimpiada” în  Ioan Gură de Aur. Scrisori din exil, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2008p. 144.

[2] Ibidem, pp. 144-145.

[3] Ibidem, p. 303.

Pr. Adrian Constantin Singureanu