La miezul nopții, în curtea bisericii, săvârșeam rânduiala care precede slujba liturgică a Învierii lui Hristos. Porțile curții bisericești erau închise cu lacătul. Obloanele ușilor bisericii erau închise cu lacătul. La poarta bisericii mașina poliției locale cu girofarurile pornite veghea să nu cumva să vină cineva să vadă, să afle sau să mărturisească despre Învierea lui Hristos. În aerul liniștit al nopții se auzeau voci care deja cântau imnul Învierii: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând”. Părea că cerul cânta și acest cântec îl simțeam cum ne învelește pe toți pretutindeni, deși eram fiecare singuri în aceste momente. Și au pecetluit mormântul…

Aceste realități, care acum sunt amintiri, constituie argumente suficiente, cred eu, ca să vorbim despre Covid 19, deoarece în acele momente am înțeles cât de mult ne afectează pe toți, cât de mult afectează Biserica lui Hristos acest virus. Mai rămânea doar să fim plătiți să spunem că Hristos a fost furat, că totul a fost și este în zadar… Dar până azi nu ne-a plătit nimeni pentru așa ceva și se pare că nici nu se intenționează așa ceva… Parcă nici nu ar mai conta Învierea lui Hristos!

Covid 19 a mobilizat întreaga masă de credincioși creștini în lupta acestei pandemii, ceea ce a contribuit la imobilizarea acestora la domiciliu și la un risc de infectare scăzut în societatea noastră. Ce este grav pentru Biserică și pentru credincioșii ei, în acest context, constă în faptul că aceiași masă de credincioși nu mai ajung la Biserică. Situația este complexă și confuză în același timp, deoarece pentru creștini Biserica înseamnă pace, comuniune și sănătate trupească și sufletească, iar situația actuală le cere creștinilor să stea departe de Biserica lui Hristos, izvorul vieții, al iubirii și al păcii, în numele acestor daruri dumnezeiești.

În acest context, este clar că nu vom avea posibilitatea, pentru o anumită perioadă de timp, să fim împreună în duminici și sărbători la Sfânta Liturghie. Numărul de oameni infectați precum și al acelora care au adormit întru Domnul răpuși de Covid 19, repetat insistent în media, înfricoșează pe creștini și fac ca bisericile să stea închise nu doar în zilele de sărbătoare.

Ca atare, întrebările cărora trebuie să le oferim răspunsuri sunt legate de ceea ce vom face ca slujitori creștini în această privință sau cum trebuie să reacționeze slujitorii și credincioșii creștini față de această situație în care se află azi Biserica.

De aceea, înainte de toate credem că acum se pune problema normalității, deoarece atunci când se vorbește de noua normalitate a societății, care va veni după ce va trece această perioadă dificilă, se spune că nu ne vom mai întoarce la ceea ce a fost considerat normalitate înainte de pandemie, cu alte cuvinte nu vom reveni nici la ceea ce a fost normalitatea Bisericii. În acest sens, vedem că deja s-a instaurat o teamă generală față de spațiul public care cuprinde, vrând nevrând, comuniunea și comunitatea spațiului eclesiologic. Așadar, în aceste momente, se impune o analiză a spațiului liturgic și eclesiologic al Bisericii.

Tot în contextul în care vorbim despre o nouă normalitate a spațiului eclesiologic, trebuie să vorbim și despre faptul că foarte mulți dintre credincioși Bisericii și-au pierdut locurile de muncă, ceea ce se repercutează direct asupra capacității Bisericii de a continua proiectele și programele pe care aceasta le desfășura înainte de pandemie alături de credincioși. De aceea, credem că activitățile Bisericii. realizate cu sprijinul credincioșilor și pentru credincioși, ar trebui analizate, în sensul că trebuiesc identificate activitățile prioritare care să fie continuate și cele care trebuiesc momentan oprite. Această analiză cu siguranță va influența procesul de redefinire al spațiului de lucru al Bisericii în toate dimensiunile sale liturgice, eclesiologice și misionare.

Din punct de vedere teologic știm ce avem de făcut. Soluțiile sunt clare deoarece aceste priorități se stabilesc în funcție de realizarea lucrării pe care Hristos o are de împlinit în lume prin Biserică. În orice activitate a ei, Biserica nu se poate desprinde de lucrarea pe care Dumnezeu o realizează cu lumea. Această lucrare trebuie să rămână centrală în lucrarea Bisericii. Identificând ce are și ce nu are de făcut de acum înainte Biserica în această perioadă dificilă, dar și după ce aceasta se va finaliza, considerăm că vom reuși să strângem suficientă bogăție materială și spirituală în această perioadă de restriște pentru a continua slujirea propovăduitoare a lui Hristos.

Așadar, în aceste timpuri grele în care Covid 19 amenință integritatea spirituală a creștinilor prin faptul că îi distanțează social și astfel îngreunează adresabilitatea misionară, nu putem pierde scopul lucrării pe care o avem de înfăptuit, adică împlinirea propovăduirii Învierii lui Hristos. În acest sens, redimensionarea spațiului eclesiologic înseamnă adaptarea lucrări propovăduitoare a Bisericii noilor realități sociale în vederea redesenării spațiului bisericesc.

Vorbind despre redefinirea spațiului Bisericii, acesta trebuie înțeles în special ca descentralizare a spațiului liturgic. Pentru a înțelege ceea ce vreau să spun, trebuie mai întâi să precizez faptul că pandemia de Covid 19, prin spațializarea socială pe care a impus-o și contextului eclesiologic, ne forțează să ne repoziționăm în slujirea liturgică care este încă axată pe participarea credincioșilor la slujba de duminică în interiorul lăcașului de cult. Cu alte cuvinte, Covid 19 ne-a descoperit că propovăduim o ecleziologie liturgică, să-i spunem, duminico-centralizată. Trebuie specificat aici, în mod deosebit, faptul că pentru toți creștinii, ca și pentru Biserică, slujba de duminică este esența programului liturgic, pentru că în cadrul Sfintei Liturghii participăm cu toții la Jertfa mântuitoare și îndumnezeitoare a Domnului Iisus Hristos, care ne conduce spre Paștele Învierii, adică ne trece „de la moarte la viață și de la pământ la cer”.

În acest context, Covid 19 ne-a reamintit ceea ce de fapt știam cu toți: importanța și universalitatea Învierii lui Hristos pentru mântuirea lumii, precum și faptul că ea depășește orice timp și spațiu, orice ziduri, granițe, hotare și limitări. De aceea, săvârșirea Sfintei Liturghii în aceste momente dificile în lăcașurile de cult încuiate, amintește mai mult de mormântul în care a fost îngropat Hristos, decât de Învierea Domnului Iisus Hristos. Creștinii însă știu că va veni îngerul și va prăvăli piatra de la ușa mormântului…

Așadar, deocamdată, în aceste momente de izolare și distanțare socială, slujba de duminică trebuie să fie mai mult decât despre slujba de duminică, pentru că dacă ne gândim la tot ceea ce facem în biserici, totul este pentru ceea ce se întâmplă în ziua de duminică. Ca atare, ceea ce avem de făcut este să identificăm acele acte liturgice prin intermediul cărora să redefinim nu doar spațiul eclesiologic, ci și timpul liturgic al Bisericii. Cu alte cuvinte, să facem ca Jertfa liturgică din interiorul Bisericii să învie în inimile credincioșilor din afara Bisericii.

În acest context, considerăm că sunt câteva aspecte teologice referitoare la aceste comentarii care necesită a fi precizate, deoarece acestea pot contribui la redefinirea spațiului bisericesc. Aici nu sunt este vorba despre a propune Bisericii modificări ale tipicului bisericesc, ci de reîmprospătarea și recentrarea vieții liturgice pe mărturisirea de credință. De aceea, pe lângă activitățile caritabile, filantropice și de administrare a Sfintelor Taine, atât de importante pentru definirea spațiului eclesiologic, cel mai important aspect care redimensionează spațiul în care activează Biserica acum este, cum deja am sugerat, Învierea lui Hristos, care trebuie să realizeze, așa cum a făcut-o mereu, învierea din sufletele credincioșilor, Învierea lui Hristos ca lumină care luminează până la marginile lumii și transcende orice noțiune de limită spațială. Această chemare nu este ceva nou, deoarece pentru Biserică Învierea este deja lumină din lumină. Problema constă în cea ce se petrece în comunitățile parohiale locale unde, datorită acestei pandemii, credincioșii nu se mai simt în comuniune cu lăcașuri de cult, pentru că, acestea fiind încuiate, de sub obroc lumina Învierii duminicale nu mai luminează ca înainte. Cu alte cuvinte, Biserica este provocată de această pandemie să recentreze lumea luminii lui Hristos, descentrându-L pe Hristos din interiorul lăcașului de cult și lumea din interiorul mormântului secular în care a fost înmormântată. Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând, pare mai mult un cântec divin care plutește ca o aripă de heruvim prin noapte peste o lume lipsită de perspectiva Învierii, o lume peste care aripa acestuia cade ca o umbră de plumb și o acoperă cu plaga actualei pandemiei.

Realitatea pe care acest virus o creează azi în întreaga lume creștină este dureroasă în primul rând datorită faptului că nici un credincios nu se mai poate ruga în biserica sa de suflet. Regulile sociale îi impun o viață religioasă practicată în afara lăcașului de cult. Insist asupra acestui aspect pentru a evidenția puterea lucrătoare a rugăciuni particulare, incontestabil benefică pentru mântuire, însă totodată insuficientă pentru lucrarea Bisericii care a propovăduit dintotdeauna împlinirea credinței prin fapte. Acest aspect trebuie să reamintească credincioșilor că nu pot realiza singuri ceea ce pot înfăptui prin participarea la Sfânta Liturghie, care este început și temelia lucrării îndumnezeitoare a credinței prin intermediul căreia se realizează toate activitățile caritabile, filantropice și misionare ale Bisericii. În acest sens este suficient să ne amintim că, înainte de Covid 19, în marile centre urbane se colectau benevol într-o lună calendaristică de către Biserică fonduri care puteau contribui, spre exemplu, la construirea unui lăcaș de cult în care să încapă un sat întreg sau se puteau aduna surse intelectuale și materiale care să susțină nenumărate conferințe teologice prin care Biserica să își fundamenteze activitatea teologică, liturgică și misionară. De aceea, potrivit credinței mele, consider că este cu adevărat nebunește ceea ce se întâmplă cu Biserica lui Hristos în această perioadă de pandemie, deoarece Biserica este lovită în însăși ființa ei eclesiologică, teologică și misionară.

În contextul acestei pandemii, care solicită creștinilor să se raporteze spațiului eclesiologic în condiții de distanțare și descentrare liturgică, este clar faptul că se impune o evidentă redimensionare a spațiului eclesiologic. De aceea, creștinii trebuie să nu uite că ceea ce a fost Biserica înainte de Covid 19, ceea ce se întâmplă acum și ce va urma după ce această pandemie se va încheia, pentru că Hristos Domnul a înviat. În acest context, Covid 19 trebuie privit ca o încercare în lucrarea de mântuire a lumii, lucrare dumnezeiască ce trebuie să unească și să întărească pe toți creștinii în rugăciune spre mărturisirea Învierii dincolo de zidurilor lăcașurilor de cult și în afara programului liturgic care, în contextul pandemiei de Covid 19, sunt considerate spații periculoase care pot contribui la răspândirea a acestui virus.

  
Pr. Mircea Nincu,

Biserica „Sf. Petru Movilă”, Craiova

„Iar el (îngerul) a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?

A înviat, nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Mc. 16, 6)

Hristos a înviat!

Iubiți credincioși, Hristos a înviat, moartea a fost biruită; aceasta este ziua învierii, să ne luminăm și ne bucurăm cu prăznuirea ei. Urcușul nostru duhovnicesc a ajuns la ziua cea prealuminoasă, la ziua slăvitei învieri, când, din mormântul întunecat, Hristos strălucește cu „neapropiată lumină”. Această zi a mântuirii noastre este în același timp prima și a opta zi, prima, căci este începutul mântuirii și a opta, căci simbolizează ziua veșniciei, cea fără de sfârșit. Sfântul Vasile ne spune: „Această zi este una și în același timp a opta și simbolizează pe aceea cu adevărat una și a opta zi la care s-a referit Psalmistul în unele suprascrieri ale psalmilor (Psalmii VI și XI); este starea care se va arăta după acest timp, ziua cea fără de sfârșit, care nu cunoaște seară nici a doua zi, acel veac netrecător și fără sfârșit.”[1] Cunoscând acestea, ne rugăm stăruitor: „dă-ne nouă mai desăvârșit să ne împărtășim cu Tine în ziua cea neînserată a Împărăției Tale.”

Fiecare duminică după Înviere are o semnificație aparte, în relație cu ziua Paștelui. Duminicile dintre ziua de Paște și ziua de Rusalii împlinesc două funcții: mai întâi, sunt un Paște revărsat, revărsând Învierea lui Hristos într-o lumină nouă; în al doilea rând pun în lumină iconomia lucrării lui Hristos și trimit către înnoirea prin Duhul Sfânt.  Paștele (Duminica I, ziua întâi) reprezintă punctul de pornire, originea, începutul. Evanghelia subliniază ideea centrală:  „La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1-17). Duminica lui Toma, numită Antipascha este Învierea revărsată, trupul lui Hristos înviat Se arată în plinătatea lui. Evanghelia zilei (Ioan 20, 19-31) se concentrează pe primirea Sfântului Duh: „Luați Duh Sfânt”, însă numai către apostoli. A treia duminică, cea a femeilor mironosițe se concentrează pe căutare și pe credință: „Căutați pe Iisus Nazarineanul cel Răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.” (Marcu 15, 43 – 16, 8).

Femeile mironosițe sau mirofore sunt femeile purtătoare de mir, care împlineau ritualul înmormântării. După cum citim în Evanghelie, Domnul Hristos, după ce a murit, a fost îngropat în grabă, întrucât se apropia ziua Paștelui iudaic. Pentru aceasta, ritualul de îngropare nu fusese împlinit cum cerea tradiția. Astfel, femeile mironosițe au mers la mormânt în miezul nopții, pentru a nu fi văzute de iudei, întrebându-se cine le va prăvăli piatra de la ușa mormântului, pentru a unge trupul Domnului. Ajungând la mormânt, au văzut că piatra fusese deja răsturnată, și un înger îmbrăcat în veșmânt alb le-a grăit: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat, nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Mc. 16, 6). Femeile mironosițe sunt primele care primesc vestea învierii lui Hristos și misiunea de a vesti învierea apostolilor. Ele devin martori și mărturisitoare ale învierii, vestind că mormântul este gol și moartea a fost învinsă. Auzind de la înger vestea învierii, femeile mironosițe au fost cuprinse de teamă. Ele vin spre mormânt cu teamă și pleacă tot cu teamă, dar de fiecare dată teama lor e altfel. Când merg spre mormânt, se tem cu o teamă lumească; se tem de răzvrătirea iudeilor, se tem că nu vor putea să dea deoparte piatra de la mormânt. După ce văd mormântul gol și aud cele spuse de înger, femeile sunt cuprinse de o teamă sfântă, o teamă firească în fața unei taine de negrăit, care izvorăște din conștiința nevredniciei.

Prezența exemplului femeilor mironosițe în această duminică are un rol foarte important. Începând din duminica învierii, ne aflăm pe un alt urcuș duhovnicesc, spre Cincizecime, spre pogorârea Sfântului Duh. Duminicile a treia și a cincea amintesc de prezența femininului – femeile mironosițe și femeia samarineancă. Sfânta Biserică introduce astfel năzuința Sfântului Duh, căci atât ruah (Duh în limba ebraică), cât și pnevma  (Duh în limba greacă) sunt de genul feminin. Totodată, este subliniată credința și contemplația, credința pentru că femeile au avut îndrăzneală, contemplația pentru că spiritul feminin este asociat nopții și zorilor. Vederea în noapte este una mai în profunzime, nu vezi realitatea apropiată, dar vezi infinitul universului. Această vedere este asociată sufletului feminin. Textul liturgic ne este și mai clar: „Pentru ce amestecați mirurile cu lacrimi, ucenițelor? Piatra a fost răsturnată, mormântul a fost golit; vedeți stricăciunea zdrobită de Viață, pecețile mărturisind deslușit aceasta; pe străjerii celor neascultători greu dormind; firea cea muritoare s-a mântuit în trup de Dumnezeu, iadul se tânguiește. Alergând cu bucurie, spuneți Apostolilor că Hristos, Cel ce a omorât moartea, Cel întâi născut din morți, va merge mai înainte de voi în Galileea.”[2] Mirurile și lacrimile, două daruri aduse Mântuitorului. Ambele nu mai sunt potrivite pentru Hristos cel înviat. Mirurile sunt pentru morți, iar vremea lacrimilor a trecut. A sosit Ziua Învierii. Vedeți, femeilor, semnele Învierii: mormântul gol, pecețile nestricate, piatra răsturnată, străjerii dorm și propovăduiți Învierea pe care ați văzut-o.

Iubiți credincioși, duminica femeilor mironosițe ne întâmpină cu numeroase taine pe care suntem datori să le deslușim pentru a ne împărtăși mai desăvârșit cu Hristos în ziua cea neînserată a Împărăției cerurilor. Femeile s-au temut, dar teama lor s-a transformat într-o teamă sfântă, căci au aflat că Hristos a înviat. Ele au adus miruri și lacrimi lui Hristos, iar Domnul le-a trimis mesaj de bucurie: Nu mai plângeți! Hristos a înviat; El este bucuria noastră, mântuirea noastră. El este Mântuitorul nostru și Domnul nostru. Să avem și noi îndrăzneală, să ne apropiem de Hristos zicându-I, precum Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu, să Îl căutăm pe Hristos în miezul nopții patimilor lumești și al păcatelor și să ne umplem de bucuria învierii Lui, căci a înviat Hristos și în sufletele noastre. Pentru toată suferința, pentru toată lacrima, Domnul Hristos are tămăduire. Să aducem Domnului toată lacrima noastră, toată durerea noastră, în loc de mir, și ne vom învrednici și noi să Îl vedem pe Domnul, Care ne va zice: Nu mai plângeți! Bucurați-vă! Amin.

Pr. Singureanu Adrian Constantin

[1] Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, III, trad., introducere, note și indici de preot Constantin Cornițescu și preot profesor Dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 1988, PSB 12, pp. 80-81.

[2] Penticostar, a doua stihiră idiomelă de la vecernia duminicii mironosițelor.

„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci, iată,

Împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin,

pe mânzul asinei.” (Zah. 9, 9)

Iubiți credincioși,

Cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului am ajuns în Duminica Floriilor, duminica ce premerge Sfintelor Paști, un popas duhovnicesc foarte important care ne pregătește pentru o săptămână specială. Intrarea Domnului în Ierusalim marchează punctul terminus al peregrinării Mântuitorului în această lume, până la învierea Sa din morți. Hristos vine la Ierusalim cu ucenicii Săi pentru a pătimi ocară, batjocură și moarte din mâna celor pentru care a venit în lume, iar apoi să învieze cu puterea Sa dumnezeiască, dăruindu-ne și nouă, celor ce credem în El, viață veșnic bună.

Praznicul Floriilor este de origine din Ierusalim, fiind descris pentru prima dată de pelerina Egeria în secolul IV. Ea ne oferă informații cu privire la slujbele săvârșite, dar și despre procesiunea cu stâlpări, ramuri de finic și măslin, care simbolizează viața și biruința ei asupra morții. Prin practica Bisericii din Ierusalim, praznicul s-a generalizat, fiind sărbătorit de toți creștinii.

Intrarea Domnului în Ierusalim este pusă în legătură cu două momente importante în iconomia mântuirii: învierea lui Lazăr, petrecută sâmbăta dinaintea Duminicii Floriilor și prinderea, judecarea și pătimirea Domnului Iisus. Motivul pentru care Mântuitorul este primit cu fast și cu aclamații în Ierusalim se datorează minunii învierii lui Lazăr, întrucât vestea se răspândise foarte repede, iar oamenii erau convinși că Iisus este Mesia, este Răscumpărătorul. Nu sunt întâmplătoare cele petrecute înaintea intrării în Ierusalim, pentru că iconomia divină a vurt să ne arate care este adevărata credință. Hristos înviază un mort arătând că El este Viața și că are putere deplină asupra morții. Apostolii au fost prezenți și au văzut cu ochii lor minunea. Astfel au fost încredințați că Mântuitorul va pătimi și va muri din voia Sa, pentru mântuirea noastră, iar nu din slăbiciune. Nu în ultimul rând, în Betania are loc ungerea Mântuitorului cu mir. Acest fapt este premergător și vestitor al morții Domnului, dar și al credinței adevărate, demonstrate prin ascultarea și urmarea lui Dumnezeu indiferent de orice s-ar întâmpla.

Semnificațiile icoanei acestui praznic sunt multiple. Mântuitorul este zugrăvit stând pe mânzul asinei, nu călare, ci cu amândouă picioarele în aceeași parte, cu capul întors spre Apostolii care vin pe jos în urma Lui, binecuvântând cu mâna dreaptă mulțimea cetății, iar în mâna stângă ține un pergament închis ‒ simbol al Evangheliei. El este înfățișat stând ca pe un tron; nu pe tronul slavei, ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit. Întoarcerea Mântuitorului spre apostoli are o semnificație aparte; Mântuitorul îi îndeamnă să își aducă aminte de învățătura Sa, și să nu greșească așteptând pe Mesia aclamat de popor, ci pe Mesia Care aduce mântuirea și Împărăția veșnică. Totodată, icoana zugrăvește în imagini ceea ce Evanghelia ne spune în cuvinte: „Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El și că acestea I le-au făcut Lui.” (In 12, 16) Hristos privește spre apostoli ca spre martorii tainei, dar și ei rămân neînțelegători.

Ramura de finic este simbolul bucuriei și al sărbătorii. Iudeii o foloseau atunci când ieșeau în întâmpinarea celor de rang înalt; ca simbol al vitejiei, era oferită biruitorilor drept răsplată. Întinderea veșmintelor, conform Scripturii (4Regi 9, 13), este atributul împăratului uns. Și pentru că Mântuitorul este Cel Uns, a Cărui „Împărăție nu este din lumea aceasta” (In 18, 36), veșmintele sunt așternute dinaintea Lui de către copii, nu de adulții care Îl întâmpină ca pe cel uns pentru o împărăție pământească. În spatele Mântuitorului se disting un munte, un copac și cetatea. Muntele este cel al Măslinilor care evocă amintirea altor revelații divine, de la Sinai, Horeb sau Tabor; copacul și copiii care adună ramuri de palmier evocă scena stejarului din Mamvri și cea a copacul vieţii. „Orașul stilizat este reminiscența casei lui Avraam, fiecare casă mai mică simbolizând, în felul său, o formă diferită de trai, capabilă de a deveni un simbol pentru Tatăl Care este sursa și originea tuturor formelor de viață și de comunitate” (Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, București, 2003). Duminica Floriilor marchează și încheierea Postului Păresimilor, adică a celor patruzeci de zile de post. De acum urmează o altă perioadă de post, cea dedicată Sfintelor Pătimiri, perioadă marcată printr-un post mai aspru și printr-un program liturgic mai bogat. Pășim ușor spre săptămâna patimilor, pătimind și noi cu Domnul pentru depărtarea noastră de El.

Iubiți credincioși,

Am văzut din cele spuse până acum modul tainic în care a împlinit Dumnezeu lucrarea Sa mântuitoare, întrucât a făcut lucrurile în așa fel încât oamenii să înțeleagă iubirea lui Dumnezeu și să răspundă tot cu iubire. Păcatele, necredința, trufia, ne-au dus departe de Dumnezeu; zilele acestea suntem departe de Biserică, dar Biserica nu este departe de oameni. Deși nu putem merge în sfântul locaș, să ne facem inima biserică unde să-L primim pe Domnul, precum acești copii ilustrați în icoana praznicului, punând la picioarele Lui în loc de haine, milostenia noastră și în loc de ramuri, postul și rugăciunea, pentru a ne învrednici și noi de învierea Domnului și de moștenirea Împărăției veșnice. Amin.

Pr. Adrian Constantin Singureanu

„Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.”             

                                                                                                                 (Mc 10, 44)

Iubiți credincioși,

Așa cum bine am observat până acum, Sfânta Biserică a așezat în fiecare duminică din acest urcuș duhovnicesc spre Înviere câte o temă principală, câte o întâlnire cu sfinții, pentru a ne întări și a ne continua calea noastră spre mântuire. Dacă duminica trecută ne-am întâlnit cu Sfântul Ioan Scărarul și ne-am potolit setea duhovnicească din operele sale duhovnicești, în acest popas spiritual ne întâlnim cu Sfânta Maria Egipteanca, care ne învață adevărata pocăință. Nu întâmplător ne întâlnim abia acum cu Sfânta Maria, și nu în prima duminică, cum ni s-ar părea normal, vorbindu-se despre pocăință, întrucât de la Cuvioasă învățăm și pocăința, dar și răbdarea, iar noi avem astăzi mai mult ca oricând nevoie de această virtute greu de dobândit.

Evanghelia zilei ne pune înainte două evenimente majore. Mai întâi, Mântuitorul nostru le vestește ucenicilor pătimirea Sa: „iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor; și-L vor batjocori și-L vor scuipa și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” (Mc. 10, 33-34) La aceste cuvinte, ucenicii nu răspund nimic; cu siguranță, ei nu înțeleg cuvântul Domnului și socotesc că vorbește în mod simbolic, întrucât poporul ales aștepta pe Mesia înțeles mai mult ca un conducător politic, care va instaura împărăția lui David, iar tronul Său va fi veșnic. Acesta este motivul pentru care fiii lui Zevedeu, Iacov și Ioan, vin la Mântuitorul și îi cer să stea de-a dreapta și de-a stânga în împărăția Lui. Domnul le spune că ceea ce cer ei nu este cu putință, iar apoi le spune că cel ce voiește să fie mai mare în Împărăția Cerurilor, acela trebuie să fie mai întâi slujitor al celorlalți.

Cuvântul Mântuitorului: Nu știți ce cereți!, zis fiilor lui Zevedeu, trebuie să ne trezească și nouă conștiința că nici noi nu știm ce să cerem. Rugăciunile noastre sunt de multe ori ca ale fiilor lui Zevedeu, cereri de mărire, de a primi lucruri materiale, ranguri. De atâtea și atâtea ori mergem înaintea lui Dumnezeu și, în genunchi fiind, ne rugăm numai pentru viața aceasta, pentru binele material. Aproape că numai acesta este motivul pentru care ne ducem spre sfintele icoane sau la Biserică. Ne zbatem toată ziua, ba uneori și toată noaptea să dobândim lumea, uitând ce spune Mântuitorul clar și răspicat: Nu știți ce cereți! Hristos merge spre pătimire, iar în fața acestor taine fiii lui Zevedeu se gândesc tot la cele pământești. Rugăciunile noastre sunt adesea hulă, aducându-ne mai degrabă pierzania.

Dar care este cererea cea bună? Sfânta Biserică nu ne lasă nedumeriți, ci ne pune înainte pilda Sfintei Maria Egipteanca, o sfântă foarte cunoscută în Biserica noastră Ortodoxă. Aceasta suferea de o boală duhovnicească foarte grea, desfrânarea. Însă, deși ea trăia într-un păcat foarte greu, Dumnezeu nu a vrut să o piardă, ci i-a rânduit ei prilej de mântuire, în vremea când a mers mai mult din curiozitate la Ierusalim, la praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Dorind să intre și ea în biserică, dar nu dintr-o pornire credincioasă, o forță nevăzută o oprea. În acea clipă Maria și-a înțeles starea păcătoasă a sufletului. A căzut în fața icoanei Maicii Domnului și i-a făgăduit că își va duce viața cu pocăință. Atunci Dumnezeu i-a deschis cuvioasei brațele pocăinței și ea a putut intra la închinare. Apoi s-a retras în pustie unde a trăit zeci de ani într-o nevoință fără capăt, încât a ajuns la măsura sfințeniei.

Exemplul credinței Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca ne este pus în față astăzi pentru a ne întări în răbdarea noastră. Și noi am făgăduit că ne vom îndrepta fie când am dat de vreun necaz, fie când ne-am văzut goliciunea sufletului. Dar am făcut noi ce am făgăduit, precum Maria Egipteanca? Am rămas noi statornici nu zeci de ani, nici măcar un an, poate doar o zi din viața noastră în ceea ce am făgăduit? Să viețuiești așa mulți ani în pustiu, fără cele necesare traiului, este în cele din urmă o lucrare dumnezeiască. Cuvioasa Maria și-a înțeles suferința și că trebuie să stea departe de oameni pentru a-și vindeca pornirile sufletești. Dumnezeu i-a întărit trupul pentru a putea rezista atâta vreme în pustiu. În situația Sfintei suntem și noi; este adevărat că Dumnezeu este milostiv și bun și că El ne iartă imediat când cerem iertare, dar faptul că suntem iertați nu e echivalent cu vindecarea. Dumnezeu ne primește ca un doctor, dar mai apoi ne dă leacul pentru suferința noastră. Acesta constă în pocăință, postul, rugăciunea, nevoința. Nu doar pentru iertare, ci pentru vindecare. Și precum pe Cuvioasa Maria a întărit-o Dumnezeu în nevoința sa, și pe noi ne va întări în puțina noastră lucrare, în postul nostru simplu, în lupta noastră atât de slabă pe lângă cea a sfinților.

Cu fiecare pas pe care îl facem, ne apropiem tot mai mult de Înviere. Dumnezeu a îngăduit, frați creștini, să fim îndepărtați de Casa Lui de un inamic nevăzut. În aceste vremuri grele, ne dăm seama și noi cât de bine este să fim cu Dumnezeu la Biserică. Ne lipsesc Liturghia, cântarea, jertfa. Privim la televizor, dar nu suntem acolo. Vom fi nevoiți să cântăm învierii lui Hristos în sufletele noastre. Să ne rugăm în aceste zile mai mult, având în fața ochilor pe Sfânta Maria Egipteanca, iar Dumnezeu ne va da și nouă mântuirea cea mult dorită. Amin.

Pr. Singureanu Adrian Constantin

Trăim într-o perioadă marcată de schimbări fundamentale în ceea ce privește comunicarea și comuniunea dintre oameni. Majoritatea observatorilor actualului mod de viață afirmă că trăim într-una dintre cele mai profunde transformări istorice. Metamorfoza acestei lumi nu este nouă și niciodată nu s-a desfășurat atât de subtil și rapid. Această epocă, deși este la fel de tulburătoare ca întreg Evul Mediu și Modernitatea la un loc, concentrează în transformările pe care le propune lumii perspectivele unui viitor lipsit de orizonturi.

Azi trăim în mijlocul unei revoluții digitale cauzată de cunoaștere, o societate în care cunoașterea influențează definitiv dezvoltarea omului, în care World Wilde Web reprezintă simbolul și spațiul suprem al exprimării omenești. La nivel global oamenii sunt conectați așa cum nu au fost niciodată, pe când, în sens spiritual și în același context, oamenii au rămas la fel de deconectați. Este evidentă așadar existența a două dimensiuni omenești contradictorii care sfâșie universul actual, o realitate despicată din ideea de comunicare care, deși pare că oferă lumii capacitatea inter-relaționării, în realitate, lumea aflată în procesul acestei comunicări nu se simte nici împreună și nici alături.

Această realitate este paradoxalul rezultat al faptului că suntem oamenii unei lumi inundată de informații, o lume care are acces la cunoaștere în mod exponențial. Literalmente, avem în palmă orizontul în care trăim, însă această realitate comunicațională nu ne face nici mai înțelepți, nici cu mai mult discernământ, ci doar să continuăm susținut să ne interconectăm pentru a ajunge în stadiul în care să considerăm că în afara acestui spațiu comunicațional nu mai suntem oameni, că ne pierdem propria identitate. Omul zilelor noastre simte ontologic nevoia de a rămâne permanent în contact cu această lume și își modelează, își perfecționează susținut instrumentele prin care comunică cu ea, ceea ce relevă incontestabil faptul că instrumentele comunicaționale pe care le concepe îl controlează și îl modelează la rândul lor inexorabil. În acest sens, universul virtual, la care omul stă conectat cu toate fibrele ființei sale, ajunge să propună lumii valori etice și morale inedite.

De exemplu, scuzele pe care le cerem prin intermediul spațiului online – lipsite de o relaționare umană directă pe care o presupune sinceritatea acestui act – adresate celor care am uitat să le răspundem într-un timp decent la mesajele/sms-urile transmise prin intermediul e-mail-ului sau al Whats-app-ului, reflectă deplin această problemă de … conștiință. Supraalimentat și supra-stimulat de informațiile oferite de fluxurile de comunicare ce îi inundă online conștiința, omul contemporan și-a extins valorile dincolo de lumea concretă, construindu-și o conștiință virtuală eliberată de norme și reguli, oferindu-i astfel gândirii un spațiu în care să manifeste dincolo de limitele lumii. Spațiul virtual a devenit o altă realitate omenească. Cu alte cuvinte, realitatea omului s-a extins în spațiul virtual, ceea ce a făcut ca omul să își alcătuiască un nou cod de valori specifice acestui spațiu, eliminând pe nesimțite valorile reale ale lumii, dintre care în primul rând pe Dumnezeu.

Acest spațiu virtual propune prin urmare omului un alt fel de a fi, de a gândi, de a relaționa. Apar reguli și coduri noi de comunicare și, totodată, orizonturi noi ce așteaptă să fie atinse.

Biserica lui Hristos vorbește despre lumea creată de Dumnezeu în vederea desăvârșirii omului și prin el a întregii creații. O lume care a fost creată pentru că Dumnezeu este creator prin definiție, o lume în care omul urcă prin creație prin lucrarea iubitoare a Duhului Sfânt, dar și cu ajutorul credinței și a legii morale pe care i le-a dăruit Dumnezeu. Ca atare, valorile și principiile acestei lumi sunt oferite omului de Creatorul pentru ca acesta să lucreze cu semenii și cu lumea în vederea îndumnezeirii tuturora. Așadar, chiar și spațiului virtual este menit să contribuie la îndumnezeirea firii omenești, ceea ce este paradoxal.

Pe de altă parte, constatăm că omul se comportă și se simte în spațiu virtual în același fel în care trăiește în lume, gândind și acționând în baza acelorași valori religioase și morale, ceea ce demonstrează atât universalitatea lor, dar și faptul că aplicarea acestora în spațiului virtual poate conduce la realități neomenești. În acest sens, spațiul virtual înghite omul din interiorul spațiului spiritual, ceea ce arată că spațiul, fie spiritual sau virtual, se manifestă în interiorul omului în aceiași măsură în care o face și înafara lui. O astfel de constatare relevă faptul că omul poartă în chipul său chipul lumii, adică a fost creat să fie cuprins în lume în aceiași măsură în care lumea este cuprinsă în el. De aceea, se poate vorbi despre realitatea omului virtual în aceiași măsură în care se poate vorbi despre a omul creat.

Cu toate acestea, există o distincție clară între ei, care este dată de valorile fiecăruia, valori ce sunt rezultat al lumii în care trăiește, pe care o percepe și a modului în care o reprezintă fiecare.

Valorile omului virtual, în acest caz, sunt simple imagini egoiste, monotone, amintiri ale unei realități create, de care el este sau nu este pe deplin conștient, deoarece ele sunt reprezentate de amintiri pe care mintea omului le pierde în timp, sunt trecătoare. Uitarea acestor lumi virtuale, create de mintea omului, relevă irealitatea și perisabilitatea lor și prin urmare a regulilor și principiilor acestora, ceea ce conferă omului virtual capacitatea de a decide încălcarea sau eliminarea lor. Lumea virtuală conferă omului puterea de a încălca regulile lumii pentru că aici pericolele și consecințele faptelor nu există. În realitatea virtuală este permis orice. Aici totul este liber într-o realitate alternativă, neordonată, aleatorie, lipsită de orice valoare… inclusiv aceea de a fi, de a exista. Cu toate acestea, chiar dacă această lume este numai o copie, o imagine contrafăcută a realității, ea este capabilă să ofere deplin plăcerea absolută a sentimentului de eliberare, de gândire fără margini care poate crea și recrea lumea de la început, de la un mereu început, potrivit propriilor impulsuri sau, mai bine spus, primelor impulsuri.

Într-un final, adică odată întors în realitatea creată, omului virtual îi rămâne amintirea plăcerilor pe care i le-a oferit universul imaginar pe care l-a creat și care începând de acum îl creează la rândul său pe omul din el, ceea ce îi menține aprinsă dorința de a repeta această potențială experiență: lumea virtuală, lumea valorilor dezlânate, lumea dulce care nu satură niciodată imaginația… În realitate, singura bucurie pe care o oferă lumea virtuală este iluzia. Și dacă iluzia poate da o asemenea dependență, lumea virtuală este foarte periculoasă, deoarece starea de melancolie pe care mediul virtual o induce omului tinde să facă din el un om lipsit de principii și, ceea ce este poate cel mai grav, să își piardă ca atare calitatea de om.

Din perspectivă creștină, însă, el își pierde înainte de toate pe aceea de fiu al lui Dumnezeu. Așadar, în mediul virtual Dumnezeu e mort, ceea ce nu este o noutate pentru nici-un creștin, deoarece cu toții știu că Dumnezeu a murit răstignit și că apoi a înviat, însă pentru omul virtual Dumnezeu nu mai poate învia, pentru că actul învierii poate fi repetat imaginativ la infinit. Îl va învia de câte ori va voi în lumea lui imaginară ceea ce diluează definitiv calitatea și lucrarea spirituală a acestui act îndumnezeitor. Credința în Înviere, ceea ce nu se poate refuza nici măcar omului virtual, a devenit astfel rod al imaginației, al unei aventuri lipsite de experiența dialogului, a unui monolog care poate decide dacă lumea virtuală are orizonturi, granițe, apusuri de soare, câmpii, mări … ce nu mai au posibilitatea să mai revină vreodată tocmai pentru că pot reveni oricând.

De aceea, poate că nu ar trebui să repetăm mereu evenimentele importante ale lumii, ci să le povestim doar, de fiece dată altfel, ca întâia dată și ca pentru totdeauna, așa cum o facem cu nașterea, viața și moartea noastră. Poate că în acest fel omul virtual din noi va renunța să comunice cu neantul din jurul său atât de superficial și indiferent și va fi cu adevărat. 

Pr. Mircea Lucian NINCU