„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”       

                                                                                                                       (Mc 9,24)

Frați creștini,

Duminica a patra a Sfântului și marelui Post este un popas duhovnicesc de mare importanță pentru noi, mai ales în timpurile grele pe care le trăim cu toții astăzi. Evanghelia zilei ne amintește de vindecarea fiului lunatic, un tânăr demonizat care este adus la Mântuitorul de către tatăl său. Minunea săvârșită de Mântuitorul este dublă: vindecă mai întâi necredința, apoi vindecă suferința. Cazul fiului lunatic este unul atipic; tatăl tânărului nu vine la Mântuitorul cu conștiința că Iisus Hristos are putere și că poate să îl vindece, ci vine din pricina disperării, după ce a încercat și în alte părți leacuri, ba mai înainte fusese și la Sfinții Apostoli. Tatăl acestui tânăr din Evanghelie auzise probabil de minunile Domnului, dar nu era foarte încrezător, căci zice: „Dar de poți ceva ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi.” El închipuie pe omul care caută salvarea în alte părți, cheltuindu-și banii și energia, iar mai apoi vine și spre Dumnezeu, nu prea încrezător, căci își pierde speranța și răbdarea în cele prin care a trecut. Domnul Hristos nu îi vindecă fiul direct, ci vindecă întâi necredința tatălui: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.” Cuvântul Domnului nostru îl îndeamnă pe tatăl tânărului bolnav să creadă, întrucât pentru cel ce are credință, totul este posibil. Dar nu îi zice direct: „Crezi!”, ci „de poți crede”, întrucât lucrarea ce urma să o săvârșească Domnul era foarte mare. Tatăl din Evanghelie își dă seama că fără credință nimic nu poate să se întâmple, dar înțelege și cuvântul Domnului de poți crede, pentru aceasta spune: „Cred Doamne, ajută necredinței mele.” De poți crede și cred, Doamne, ajută necredinței mele sunt două lucruri care stau într-o perfectă relaționare: Hristos îi spune că fiul său poate fi vindecat dacă are credință, dar el nu avea credința într-o astfel de minune mare. El își cunoaște în clipa aceea necredința sau puținătatea credinței, dar înțelege că Cel ce îi vorbește este Adevăratul Dumnezeu, de aceea, mărturisindu-și necredința, spune cu tărie: Cred! Iar Hristos, pentru că a văzut picătura de credință în inima tatălui îi vindecă fiul, însă mai întâi îl supune pe tatăl la încă o probă a credinței. Izgonind duhul necurat din tânărul lunatic, acesta din urmă a căzut lat la pământ, încât toți ziceau că a murit. Tatăl însă auzise cuvântul Domnului despre credință, de aceea nu murmura nimic împotriva lui Hristos, ci aștepta să vadă lucrarea Domnului. Hristos îl apucă pe tânăr de mână și îl ridică în picioare, adeverind în fața tuturor puterea Sa dumnezeiască. Întrebat fiind de ucenicii Săi de ce ei nu au putut să izgonească demonul, Mântuitorul le-a răspuns: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și post.” Astfel, Hristos întărește lucrarea rugăciunii și a postului în viața noastră.

Iubiți credincioși, tot în această duminică facem pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acest mare sfânt cuvios al Bisericii creștine s-a nevoit la Muntele Sinai iar apoi s-a retras în pustie pentru a duce o viață de nevoință mai bună. El ne-a lăsat o carte de mare însemnătate, numită „Scara”, fiind alcătuită din treizeci de capitole, întocmai cu anii pământești ai Mântuitorului înainte de propovăduire, cele treizeci de capitole fiind totodată și trepte ale urcușului duhovnicesc. Frumusețea acestei cărți este greu de rezumat în câteva cuvinte, de aceea vom extrage câteva învățături despre credință și dragoste, în acord cu tema evangheliei zilei. Despre chemarea Domnului, Sfântul Ioan Spune: „Dacă ne-ar chema un rege pământesc și ar voi să-l slujim ostenindu-ne pentru dânsul, nu întârziem și nu invocăm pretexte, ci părăsim toate și cu osârdie alergăm la dânsul. Să luăm aminte la noi înșine ca nu cumva Împăratul împăraților, Domnul Domnilor și Dumnezeul dumnezeilor chemându-ne pe noi în această cerească oștire, să I ne sustragem din teamă și lenevie și astfel la judecata cea mare să nu putem găsi vreo scuză.” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, Ed. Învierea, 2013, p. 100) Sfântul Ioan arată că oricine vrea să slujească Domnului, trebuie să își dezlege sufletul de bogăția materială și să se ostenească pentru comoara cerească. Cel care aude cuvântul Domnului și vede cum a petrecut El, dar încă își cheltuie zilele numai cu gândul la prosperitate, fără să se roage sau să dea milostenie, acela este legat în lanțuri și, deși poate să meargă, mersul lui este greu, împiedicat și se poate răni. Starea de nepăsare față de bunuri se desăvârșește atunci când nu suntem întristați de pierderea lor: „Cel ce se socotește pe sine a nu fi tentat de nimic și totuși se întristează când se află lipsit de ceva, un astfel de om s-a înșelat pe sine cu desăvârșire” (Scara, p. 105). Despre credință, Sfântul Ioan spune că „poate să facă și să zidească toate”, iar despre dragoste că este „lepădarea oricărui gând potrivnic față de aproapele nostru” (Scara, p. 337). De aceea, iubiți credincioși, cu rugăciunile Sfântului Ioan și ale tuturor sfinților, să urcăm treaptă cu treaptă pe calea duhovnicească, având credința că Dumnezeu poate să alunge orice suferință din viața noastră. Amin.

Pr. Adrian Constantin Singureanu

„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine,  

 să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”                

 (Mc 8,34)

Iubiți credincioși,

Înaintăm cu bucurie pe calea marelui post și poate că am ostenit, poate că ne este greu, poate că încercările vieții, greutățile de zi cu zi, uneltirile vrăjmașilor, disprețul celorlalți, șubrezirea sănătății, suferințele s-au înmulțit peste noi. Hristos însă se îndreaptă către Cruce, iar Biserica Sa merge după El. Mergem cu Hristos spre Cruce, pentru că El este Mântuitorul nostru, iar crucea-suferința El o preface în bucurie. Mântuitorul nostru primește crucea pentru iubirea de oameni, primește rănile iubirii jertfelnice, pe care nu le ignoră apoi, ca și cum ar primi din nevoie, din silă crucea, ci poartă urmele rănilor după Înviere ca semne ale iubirii Sale.

Cine voiește să vină după Mine – Domnul Hristos ne spune că numai cel ce vrea în chip liber și determinat să Îl urmeze, trebuie să se supună poruncii Sale. Astfel, Hristos nu impune omului nimic, ci îi oferă chemarea mântuitoare. Să se lepede de sine – lepădarea de sine este remediul patimii iubirii de sine. Iubirea de sine duce la egoism, duce la orientarea omului numai către sine, la ignorarea celorlalți și chiar la disprețuirea lor. Egoismul duce la mândrie, mândria la judecată, judecata la ură și tot așa, până când sufletul cade în cele mai grele păcate. De aceea spun Sfinții Părinți că iubirea de sine este pricina tuturor relelor. Aceasta este rațiunea pentru care Hristos ne cere lepădarea de sine. Lepădarea de sine înseamnă renunțarea la a privi numai spre noi, a ne îngriji numai de noi, și a privi și spre celălalt și spre nevoile lui, iar suprema lepădare de sine este a pune pe celălalt mai presus de tine, iar în locul ego-ului tău să fie Hristos. Să-și ia crucea – nu zice Hristos, „să ia crucea”, ci „să își ia crucea”, pentru că nu este o cruce la fel pentru toți, ci fiecare are o cruce a lui. Și să-Mi urmeze Mie, adică să facă la fel ca Domnul, să meargă după Domnul.

Iubiți credincioși, sensul acestor cuvinte este foarte tainic. Hristos ne cheamă ca, odată cu lepădarea de sine, să ne luăm crucea și să mergem după El. Fiecare om are o cruce de dus; ea constă în boli, sărăcie, disprețul celorlalți, neînțelegeri în familie și multe altele. Suferința este urmarea păcatului, căci păcatul, deși la început pare că aduce o stare de fericire, sfârșește întotdeauna în durere. Alteori însă Dumnezeu îngăduie suferința ca o lecție sau ca o lămurire a credinței. În epistolele către Olimpiada, Sfântul Ioan Hrisostom face o distincție între lucrurile care depind de noi și cele care nu depind de noi.  Binele și răul, bunăstarea sau sărăcia, sănătatea sau boala nu depind întru totul de noi. Toate acestea însă sunt lucruri care aparțin acestei lumi, iar veșnicia lui Dumnezeu ne va da tot ceea ce va fi mai bun. Astfel, singurul lucru de care trebuie să ne temem este păcatul, iar acest lucru este afirmat permanent. „Căci un singur lucru este înfricoșător, Olimpiada – afirmă Sfântul Ioan – și există o singură încercare: păcatul; și n-am încetat să-ți cânt necontenit acest cuvânt.” [1]  Păcatul, așa cum apare el în gândirea patristică, este o rănire a sinelui și o ocară adusă lui Dumnezeu.

Planurile lui Dumnezeu nu se pot explica întotdeauna, iar binele și răul care alternează în viața omului sunt semne ale purtării Lui de grijă. De cele mai multe ori, Dumnezeu nu ridică suferințele, pentru că ele îl conduc pe om spre El: „Așadar, nimic din ce se întâmplă să nu te tulbure, ci încetând de a mai chema în ajutor pe cutare și cutare și de a mai alerga după umbre – căci acesta este ajutorul omenesc – cheamă neîncetat pe Dumnezeu Căruia îi slujești, să facă doar un semn și toate se vor rezolva într-o clipită. Iar dacă L-ai chemat  și nu s-au rezolvat, e pentru că acesta e obiceiul lui Dumnezeu: nu desființează de la început cele cumplite, ci atunci când ele s-au ridicat și au crescut și celor ce se războiesc cu noi nu le-a rămas aproape nici o răutate de săvârșit, atunci preface dintr-odată toate în senin și duce lucrurile la stări neașteptate. Fiindcă El ne poate face nu numai câte lucruri bune așteptăm și nădăjduim, ci mult mai multe și nesfârșit de mari.” [2]

Dar prin faptul că suferința ține tot de pronia lui Dumnezeu, nu înseamnă că El este cauza răului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: „Iar Pavel spune: Trebuie să fie între voi și erezii, ca să iasă la lumină cei încercați. Tu însă când auzi: Trebuie să fie și erezii, să nu socotești că spune acestea poruncind sau legiuind acest lucru. Să nu fie! Ci el face acest lucru spunând mai dinainte viitorul și vestind anticipat câștigul care vine de aici pentru cei treji; căci atunci se va face mai limpede virtutea celor ce nu s-au lăsat amăgiți.” [3]  Dumnezeu transfigurează suferința din lume, schimbându-i sensul și rânduind lucrurile prin pronia Sa ca răul făcut din alegere de unii să se prefacă în răbdare și iubire din partea celor care aleg în mod liber să facă binele.

Mesajul Evangheliei de azi este unul sublim: să ne luăm crucea și să mergem cu Hristos spre înviere. „A-ți lua crucea” înseamnă și a-ți încredința suferința lui Dumnezeu și a face din ea o cale de apropiere spre Domnul. Crucea lui Hristos este înfricoșătoare, pentru că este privită numai în imaginea morții, a suferinței și întunericului. Însă Hristos ne-a arătat că după cruce urmează învierea, lumina și bucuria. Fie ca Dumnezeu să ne învrednicească pe toți de slăvita bucurie a Împărăției Cerurilor. Amin.

[1] Sf. Ioan Gură de Aur, „Scrisoarea a VII-a către Olimpiada” în  Ioan Gură de Aur. Scrisori din exil, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2008p. 144.

[2] Ibidem, pp. 144-145.

[3] Ibidem, p. 303.

Pr. Adrian Constantin Singureanu

„Eu sunt Păstorul cel bun.   

                                                                                                                                     Păstorul cel bun Își pune sufletul pentru oile Sale.”    

(In 10, 11)

Iubiți credincioși,

Urcușul nostru spre Înviere se află acum la al doilea mare popas duhovnicesc. Dacă mai înainte am pășit pe calea postului și a nevoinței spirituale amintindu-ne de judecata înfricoșătoare și de izgonirea lui Adam din rai, iar apoi am fost învățați că trebuie să cunoaștem și să mărturisim adevărata învățătură de credință, acum învățăm despre cunoașterea lui Dumnezeu și primirea experienței lui tainice. Evanghelia de la Sfânta Liturghie ne amintește că Iisus Hristos este Păstorul cel bun, pentru că Își pune sufletul pentru oile Sale; El moarte pentru ele, pentru a le hrăni cu învierea Sa. Domnul Hristos cunoaște oile Sale, iar oile își cunosc Bunul Păstor. Astfel, Hristos Cuvântul ne vorbește despre cunoașterea lui Dumnezeu. Dar cum putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu?

Sfânta Scriptură ne spune mai întâi: „Fața Mea însă nu vei putea să o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască” (Ieș. 33, 20) și „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (In. 1, 18); pe de altă parte ne spune că Îl putem vedea și ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu: „Am văzut pe Dumnezeu în față și mântuit a fost sufletul meu” – spune Iacov (Fac. 32, 30) și „Domnul însă grăia cu Moise față către față, cum ar grăi cineva cu prietenul său.”(Ieș. 33, 11) Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), supranumit și teologul luminii, ne face lumină în acest neînțeles: Dumnezeu nu poate fi cunoscut după ființă, ci după energii (lucrări). Ființa lui Dumnezeu este de necunoscut. Lucrarea lui Dumnezeu exterioară îl face cunoscut. Energiile necreate sunt cele care izvorăsc din ființa divină și prin care creația se împărtășește de Dumnezeu. Aceste energii sunt atribute cunoscute de noi prin numiri, ce sunt rezultatul trăirii acestora. Astfel, atunci când spunem că Dumnezeu este Bun, înțelegem bunătatea Lui în legătură cu tot ce a creat și mai ales cu noi, căci ne împărtășim de bunătatea Sa. Bunătatea lui Dumnezeu nu este o lucrare creată, căci asta ar supune-o unei limitări volitive, ca și cum Dumnezeu este Bun pentru că așa vrea El, dar ar putea să nu fie. Bunătatea lui Dumnezeu ca energie divină necreată arată că ființa lui Dumnezeu este bună prin Sine, neputând să fie altfel. Bunătatea este în jurul ființei lui Dumnezeu, dar nedespărțită de ea. Iată de ce, explicațiile Sfântului Grigorie Palama sunt lămuritoare. Atributul esențial al lui Dumnezeu, spune marele nostru teolog, este lumina; lumina Îl mărturisește și Îl descoperă pe Dumnezeu; Îl cunoaștem în lumină pe Dumnezeu ca Lumină. Întru Lumina Ta vom vedea lumină – în Lumina Hristos vedem lumina adevărului.

Problema vederii lui Dumnezeu și a posibilității experienței tainice, mistice, este lămurită tot de Sfântul Grigorie Palama. El ia exemplul Schimbării la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor, unde ucenicii au văzut lumina slavei divine cu ochii trupești. Lumina pe care ucenicii au văzut-o este lumina necreată a lui Dumnezeu. Nici lumina nu a fost sensibilă, nici în mod simplu nu a fost văzută de ochii sensibili (creați), ci ei au fost transformați de puterea Sfântului Duh – spune Sfântul Grigorie Palama. Dacă noi negăm că omul se poate împărtăși de energiile necreate ale lui Dumnezeu, atunci negăm și Sfintele Taine și în general posibilitatea cunoașterii divine. Spre deosebire de criticii săi apuseni care promovau numai o cale de cunoaștere negativă, a negațiilor, Sfântul Grigorie arată că adevărata cunoaștere este în lumină, prin trăirea și participarea la taina lui Dumnezeu.

Punctul de plecare al controversei a fost problema isihastă, Călugării isihaști (adică rugători) din Muntele Athos și din alte mănăstiri ortodoxe vorbeau de vederea luminii necreate în timpul rugăciunii, de ridicarea omului la starea harică. Cei ce contraziceau acestea, batjocoreau taina rugăciunii. Dar vederea acestei lumini tainice la rugăciune nu este decât o urmare firească a lucrării harice a Sfântului Duh. Dacă Dumnezeu ne-a chemat pe noi la sfințenie și ne-a dat acest dar, cum putem nega vederea slavei divine în viața pământească, întreabă Sfântul Grigorie. Însă marele teolog stabilește distincțiile potrivite între ființa lui Dumnezeu pe care omul și nicio parte a creației nu o poate cunoaște și energiile divine. De aceea, Sfânt este numai Dumnezeu, după ființa Sa, dar și omul poate ajunge la sfințenie dacă este cu Dumnezeu, prin participare. Precum ceva care se încălzește primind căldura soarelui, nu se transformă în foc, în ființa soarelui, ci, atâta vreme cât este spre soare, se bucură de căldură, așa și sfinții, legându-se pe ei în chip de nedezlegat de Dumnezeu, primesc căldura sfințeniei divine.

Sfântul Grigorie Palama leagă vederea lui Dumnezeu de experiența tainei Crucii: răstignirea față de lume. Vederea luminii este începutul desăvârșirii. Ea se face transparentă prin trup și luminează sufletul. Credința este o vedere mai presus de acea vedere care e mai presus de minte. Vederea luminii în trup se face prin credință, dar credința nu înseamnă „știința iscoditoare”, putere a minții, ci putere a inimii: De vei crede în inima ta în Domnul Iisus, te vei mântui (Rm. 10, 9). Cunoașterea lui Dumnezeu nu este o cunoaștere pur mintală, ci o cunoaștere spirituală. Vino și vezi! Acesta este mesajul Bisericii, precum Filip i-a zis lui Natanael (In 1,46). Cunoașterea înseamnă experiență, trăire; dorinței noastre de cunoaștere îi răspunde Dumnezeu prin har. Cât privește rugăciunea, ea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu, este hrană duhovnicească. Să ne însoțim cu rugăciunea continuă în fiecare zi a vieții noastre pentru a trăi încă de acum sub lucrarea harică a lui Dumnezeu, primind-o ca pe o arvună, iar în viața veșnică să ne învrednicească Dumnezeu să o primim deplină spre slava Sa. Amin.

Pr. Adrian Constantin Singureanu

„Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizându-se       

                                                         și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului.”   

                                                                                (In 1, 51)

Iubiți credincioși,

Am ajuns, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, la finele primei săptămâni din Marele Post, înaintând fără oprire pe calea zidirii duhovnicești. Privind înainte, vedem strălucirea luminii Învierii pe care nădăjduim să o primim la finalul acestui post, dar mai ales la sfârșitul vieții noastre pământești. Dar calea spre lumina învierii ne poartă mai întâi prin negura morții, a suferinței și a mormântului, pe care le-a primit Hristos și pe care le primim și noi spre a ne lumina prin Înviere. Duminica întâia din post – primul popas duhovnicesc; Evanghelia zilei ne amintește de chemarea primilor apostoli, cu precădere de chemarea lui Filip și Natanael. Filip a fost chemat mai întâi de Mântuitorul, pe când se afla în Galileea. Apoi Filip, găsindu-l pe Natanael, i-a vestit că a aflat pe Hristos. După ce Natanael s-a întâlnit cu Mântuitorul, a zis: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu!” Astfel, Natanael l-a recunoscut pe Iisus ca Mesia.

Nu întâmplător ne aducem aminte de această recunoaștere a mesianității în această primă duminică a postului, întrucât astăzi sărbătorim Duminica Ortodoxiei, a dreptei-credințe, a dreptei mărturisiri. Duminica Ortodoxiei marchează restabilirea cultului sfintelor icoane în întreaga lume creștină, la data de 11 mai 843, de către Patriarhul Metodie al Constantinopolului împreună cu împărăteasa Teodora. După un secol de controverse dogmatice, cultul sfintelor icoane este restabilit și învățătura cu privire la cinstirea lor este deplin fixată. Duminica Ortodoxiei marchează deopotrivă și necesitatea unei învățături corecte și depline, cât și mărturisirea acestora în tot chipul. Ca prim popas duhovnicesc, Biserica ne arată mărturisirea ortodoxiei credinței noastre, precum Natanael L-a mărturisit pe Hristos. Mântuitorul ne amintește de sămânța care a căzut lângă cale, lângă drum (Mt 13, 4), iar păsările cerului au venit și au mâncat-o. Sămânța care a căzut lângă cale este omul care nu merge pe Calea – Hristos, căci „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14, 6), ne spune Mântuitorul. „De la oricine aude cuvântul împărăției și nu-l înțelege, vine cel viclean și răpește ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânța semănată lângă drum.” (Mt 13, 19) Cel care aude cuvântul și nu-l înțelege este cel care aude, dar nu mărturisește și nu rămâne în unitate cu Biserica, al cărei cap este Însuși Domnul Hristos. Această atitudine o vedem la cei care s-au despărțit de Sfânta Biserică Ortodoxă, mărturisind alte dogme și învățături. Printre aceste învățături greșite se numără și respingerea cultului sfintelor icoane.

Cei ce nu se închină la sfintele icoane nu recunosc că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, că a luat trup din Fecioara Maria și s-a asemănat nouă întru toate, afară de păcat. Întruparea Mântuitorului este temeiul fundamental al cinstirii icoanelor, întrucât icoana zugrăvește nu Nevăzutul, ci văzutul, iar Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut, S-a făcut văzut și zugrăvibil prin trupul Său. Cinstind icoana, nu cinstim lemnul, nici imaginea de pe ea, ci cinstim persoana înfățișată. Icoana nu este niciodată fără nume; numele înscris pe ea este cel ce face legătura harică cu Dumnezeu.

De aceea, Duminica Ortodoxiei este duminica dreptei-credințe, a mărturisirii drepte, corecte. Natanael nu a crezut spuselor lui Filip, de aceea Filip l-a chemat, zicându-i: Vino și vezi! Această chemare ne-o adresează și nouă Biserica în toate zilele și mai cu seamă la începutul acestui urcuș spre înviere. Să venim și să-L vedem pe Hristos și Împărăția Sa care ne este dată în Biserică. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toți și să ne învrednicească de mântuire, prin dreapta credință a mărturisirii noastre.

Pr. Adrian Constantin Singureanu

„Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții

la viață veșnică.” (Mt 25, 46)

Nu există un mod mai bun de a păși pe calea nevoinței duhovnicești ca aducerea-aminte de judecată; gândul la moarte și judecată ne aduce bună chibzuință, cumpătare, socotirea bună a zilelor noastre: „Învață-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune” se roagă psalmistul (89, 14).

Contextul în care a fost rostită cuvântarea despre judecata viitoare este acesta: ieșind Iisus din Templu, a fost întâmpinat de ucenicii Săi care voiau să Îi arate frumusețile clădirilor. Atunci Mântuitorul le-a zis: „Vedeți toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu se risipească.” (Mt 24, 2) Ucenicii au rămas nedumeriți de cele auzite și au întrebat pe Învățătorul lor: „Spune nouă când vor fi acestea  și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului?” (Matei 24, 2) La această întrebare, Mântuitorul răspunde pe larg: mai întâi, amintește de strâmtorările și de zilele grele ce vor premerge judecății (Mt 24), iar apoi rostește pildele celor zece fecioare și talanților. Învățătura despre judecata viitoare este prezentată tot printr-o alegorie: oile și caprele din staul, pe care păstorul le lasă o vreme să stea împreună, iar apoi le desparte.

Cuvântul Mântuitorului despre judecata viitoare a fost rostit de pe Muntele Măslinilor și este așezat, în contextul evanghelic, în strânsă legătură cu Pilda celor zece fecioare și a talanților, înainte de Cina cea de Taină și răstignirea pe cruce. Temele principale ale acestei expuneri sunt: necunoașterea timpului judecății și a vremii când vine Fiul Omului, permanenta stare de pregătire și starea de fericire respectiv de tristețe ce îi așteaptă pe cei buni și pe cei răi în viața veșnică.

Judecata viitoare va consta mai întâi într-o separare, într-o despărțire a celor buni de cei răi. Judecata va însemna o despărțire; se desparte binele și răul. Dar nu numai binele de rău, ci și cei răi de Dumnezeu. Pe cei buni Hristos îi cheamă să se apropie și să intre în bucuria deplină ce constă în a fi cu Dumnezeu în veci, iar celor răi Hristos le spune: depărtați-vă!, pentru că ei înșiși s-au depărta de Dumnezeu cu faptele lor. Criteriul după care va judeca lumea este unul simplu: faptele iubirii de oameni sau dărnicia omului.

Mântuitorul nu ne cere lucruri extraordinare, ieșite din comun. El nu spune: „În temniță eram și nu M-ați eliberat” sau „bolnav eram și nu M-ați vindecat”. A spus atât: „Nu M-ați cercetat, nu ați venit la Mine.” Atunci când le vorbește de hrănirea celui flămând, El nu cerea mese bogate, ci pe cât era de trebuință. Când vorbește de îmbrăcarea celui gol, nu amintește de haine scumpe, ci doar de haina cea de trebuință după posibilitate.

La judecata viitoare, Hristos va întocmi un act de dreptate: va pune față în față pe egali cu egali, pe bogați cu bogați și pe săraci cu săraci. Bogaților care nu au făcut milostenie le arată pe cei cu averi care și-au agonisit împărăția dând din agoniseala lor milostenie. Săracilor care nu au făcut milostenie, invocând motivul sărăciei, Hristos le va arăta pe cei săraci care au făcut milostenie din puținul lor. Astfel, nu Hristos judecă, ci faptele fiecăruia.

„Cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său.” (I In 4, 21) Fără iubirea pentru aproapele, nu va putea să spună omul că îl iubește pe Dumnezeu. În iubirea de aproapele înveți să îl iubești pe Dumnezeu și iubind pe Dumnezeu îl iubești și pe aproapele tot mai mult. În chipul aproapelui vezi iubirea lui Dumnezeu pentru creația Sa; în chipul aproapelui descoperi iubirea smerită și darnică a lui Dumnezeu care ne cheamă și pe noi să o primim și să o împărtășim. Primind această iubire și oferind mai departe iubire, ne învrednicim de șederea împreună cu Dumnezeu în Împărăția Sa în veșnicie. Aceasta este răsplata preabună a Domnului.

„Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.” (Mt 25, 46) Și osânda și viața cea fericită vor fi veșnice. Veșnicia celor răi va fi însă chinuitoare, căci s-au lipsit de vederea lui Dumnezeu, pe când veșnicia celor buni va fi fericită, căci vor fi cu Dumnezeu și se vor bucura de șederea împreună cu El. Să cugetăm la aceste cuvinte mai ales acum, în începutul urcușului nostru duhovnicesc, pentru a face roade vrednice de iubirea lui Dumnezeu.

Pr. Adrian Constantin Singureanu