Arhiva pentru categoria ‘Manastiri si Biserici din Oltenia’

Biserica cu hramurile „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” şi „Buna Vestire” – Obedeanu din Craiova a împlinit anul acesta 270 de ani de la punerea pietrei de temelie. Prin exemplul ei, frumoasa şi nobila critorie a marelui paharnic Constantin Obedeanu şi a soţiei sale, Jupâneasa Stanca doamna, aduce în evul nostru dovada vie că iubirea de Hristos străpunge veacurile, trezeşte conştiinţele adormite şi spală nevrednicia păcatului.

Cu mai bine de două secole şi jumătate în urmă, la poarta de apus a Băniei, pe calea Brestei, un gând sta să iasă dintr-o inimă încercată. Greu apăsat de boală, marele paharnic Constantin Obedeanu îşi plecă genunchii înaintea icoanei „Bunei Vestiri” din mica bisericuţă de lemn, zidită pe moşiile sale. Cerea sănătate boierul şi promitea Maicii Domnului că, dacă-l va scăpa de această suferinţă şi-l va face sănătos, îi va zidi aici biserică frumoasă spre mărturisire şi închinare în vecii vecilor. Şi minunea s-a întâmpat! După câteva zile, boala a dispărut ca „luată cu mâna”. În mintea şi sufletul lui Constantin Obedeanu s-a aprins şi mai tare dorinţa de a-i aduce mulţumirePreasfintei Născătoare. N-a stat pe gânduri şi s-a apucat de lucru. La 1748, în ziua de 25 martie, chiar de Praznicul „Bunei Vestiri”, boierul a aşezat prima piatră de temelia ctitoriei sale. Pe lângă vechiul hram, Praznicul „Bunei Vestiri”, sfântul locaş a primit ca ocrotitori şi pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, după numele ctitorului. De atunci şi până astăzi sunt nu mai puţin decât 270 de ani, vâstă meorabilă pentru singura biserică din Cetatea Băniei care se păstrează în forma originală.

Cu rugăciune la Maica Domnului şi la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, încercăm şi noi astăzi să mergem pe firul istoric şi să scoatem la lumină valoarea inestimabilă moştenire a acestor veacuri de tradiţie, credinţă şi spiritualitate ortodoxă.

„Memoriu asupra situaţiei istorice şi juridice a Bisericii Obedeanu”

Despre istoria Bisericii Obedeanu din Craiova găsim puţine descrieri în literatura de specialitate. Cea mai reprezentativă lucrare îi aparţine preotului Marin Popa-Nemoiu, slujitor aici în perioada interbelică. Însemnarea părintelui, de dimensiunile unui studiu mai amplu, urmăreşte reconstitutiv problematica averii şi moştenirii pierdute a sfântului locaş. Cucernicul şi eruditul slujitor craiovean face aşadar un adevărat „Memoriu asupra situaţiei istorice şi juridice a Bisericii Obedeanu”. Astăzi poate mai necesară ca niciodată, lucrarea pr. Marin Nemoiu aduce în prim plan nu neaparat dorinţa stringentă a redobândirii unei averi materiale, ci mai cu seamă revendicarea unei moşteniri aproape inegalabile, pe care boierul Constantin Obedeanu a încredinţat-o cu toată dragostea ctitoriei sale.

Aşezământul boierului Constantin Obedeanu: Biserica, Şcoala şi Spitalul

Prima şi cea mai voaloroasă dintre daniile făcute sfântului locaş a avut valoare de legământ. S-a dorit în acest fel ridicarea unui Ansamblu religios-educativ-sanitar şi aşezarea lui în exclusiva folosinţi a urbei. Aşa se face că, după ce a ridicat biserica, Constantin Obedeanu a gândit să împlinească un proiect şi mai îndrăzneţ. Avem înainte vremurile în care educaţia copiilor şi tinerilor se făcea în tinda bisericii. Pentru prima dată în Ţara Românească, acest mare vizionar din Cetatea Băniei socoteşte cu înţelepciune înfiinţarea de corpuri separate, tot pe lângă biserică, care să susţine un învăţământ calificat. Pe locul vechilor dependinţe de pe moşia Obedenilor s-au ridiact „două şcoli primare de băieţi şi de fete. Tot pe locul vechilor clădiri s-a construit un local de Societatea Ospătăria Şcolară pela anul 1900” (Nemoiu, p. 4). Despre acest ultim spaţiu amintit, pr. Marin Popa-Nemoiu spune că ar fi fost ridicat pe luat locul caselor preoţeşti. La scurt timp, imobilul şi terenul aferent a trecut în proprietatea Societăţii Ospătăria Şcolară printr-un act de donaţie semnat de primarul Nicolae Romanescu. Edilul „a donat ceea ce nu era al primăriei, fiind pământul Bisericii. Preşedinta Societăţii era doamna Lucia Romanescu, soţia primarului” (Nemoiu, p. 4, nota 4).

Este consemnat de asemenea faptul că, tot în dependinţele care înconjurau sfânta biserică, boierul a înfiinţat, alături de şcoală, un spital pentru săraci. Din punct de vedere istoric, unitatea sanitară se numără ca fiind a doua de acest fel din Moldova şi Ţara Românească, după Spitalul Colţea.

„Stăpânitori ţării acesteia să nu strice acest Aşezământ”

Legătura fiinţială dintre biserică, şcoală şi spital a fost pecetluită de marele ctitor în testamentul său, unde îşi exprimă nemijlocit dorinţa ca Ansamblul Obedeanu să fie păstrat laolaltă. „Cu plecăciune mă rog preaînălţaţilor domni, care se vor întâmpla stăpânitori ţării acesteia, să nu strice acest Aşezământ, ci mai vârtos să-l întărească, ca şi milostivul Dumnezeu să-i întărească întru domnie îndelungată şi nebântuită” (24 martie 1753). Alături de şcoală, testamentul aminteşte de asemenea despre o bogată avere mişcătoare (animale, obiecte bisericeşti), precum şi 8 moşii, echivalent a 42000 hectare de pământ (teren arabil şi păduri). Hotărârea testamentară a boierului este certificată şi întărită de hrisovol lui Constantin Racoviţă Voievod (3 octombrie 1753), „prin care se acorda bisericii şi oarecare privilegii” (Nemoiu, p. 5).

„Numit şi cinstit foarte a fost numele dumnealui”

Văzându-şi desăvârşită ctitoria, vel paharnic Constantin Obedeanu a adormit în Domnul la 21 aprilie 1755, fiind înmormântat în naosul bisericii, în faţa Sfântului Altar. Cuvinte scrise pe lestede reflectă monumentala sa personalitate şi dragoste creştinească desăvârşită prin care s-a împodobit marele în decursul vieţii, alături de distinsa sa doamnă. „Sub această piatră odihnesc oasele Dum(nealui) întru Hristos răposatul Constantin Obedeanu bov vel paharnic, care s-a ostenit împreună cu soţia, dum(neaei) Jupâneasa Stanca Ob(edeanca) de au făcut şi de au rădicat din temelie acest sfânt locaş cu spital de săraci şi au făcut şi alete multe şi vrednice lucruri, palatul şi alte zidiri din temelie. Numit şi cinstit foarte a fost numele dumnealui şi a răposat la Vinerea Patimilor lui Aprilie 21, la 7 ceasuri din noapte, leat 7263 (1755)”.

Pr. Ioniţă Apostolache

Între locaşurile de închinare ridicate în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuit mâine în Calendarul nostru, se numără şi cea din Satul Veleni, comuna Seaca de Pădure, Protopopiatul Craiova Nord. Istoria sfântui locaş începe din 1854, când credincioşii de aici au cumpărat din satul Grecești, județul Mehedinți, o biserică de lemn pe care au construit-o pe locul unde se găsește actuala biserică, suferind de-a lungul timpului mai multe modificări.

După o perioadă în care rugăciunile s-au făcut într-o mică bisericuţă de lemn, credincioşii din Velenii Doljului au început, în anul 1929, ridicarea din temelie a actualei biserici parohiale. Cărămina necesară construcţiei s-a lucrat mai întâi manual. Întrucât lucrările trebuiau să dureze mai mult, o parte din credincioşi s-au angajat, fără să asculte de preotul paroh, să ridice mai repede o biserică din lemn. Cărămida lucrată a fost vândută moșierului Mihai Vasiluță, care a făcut cu ea o moară în sat. Sfântul locaş a fost închinat Sfântului Ioan Botezătorul, aşa cum reiese din pisania care s-a păstrat în original: „Această Sfîntă și Dumnezeiască Biserică cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, zidită în anul 1854, s-a refăcut din temelie așa precum se vede în anul mântuirii 1929, fiind Episcop al R.N. Severin P.S.S. Dr. Vartolomei al IX lea an de arhipastorire și s-a sfințit la 26 octombrie 1929 de către însuși P.S.S. Arhiepiscop Nifon Craioveanu, Viconul Sfintei Episcopii a R.N. Severin. Construcția s-a făcut din inițiativa a 57 de săteni din această comună al căror nume s-a scris cu ajutorul enoriașilor acestei parohii și a altor drepți muritori din satele învecinate”.

Biserica este construită din lemn în formă de corabie, cu lungimea de 16 metri, lățimea de 6 metri, cu o turlă mare și două mici în față. Tinda este închisă cu geamuri, acoperișul este din tablă galvanizată. În interior pictura este făcută în ulei, iar restul peretelui este zugrăvit cu diferite ornamente cu vopsea în apă. Pe pereții din afară, de jur împrejur, au fost pictate chipuri de sfinți, care s-au deteriorat odată cu trecerea timpului.

Lucrarea pastorală, misionară şi filantropică a preoţilor de la Veleni

Şirul slujitorilor la Sfântul Altar a început cu preotul Relu Popescu din Gerceşti, sub îndrumarea căruia s-a construit biserica. A urmat fiul său Ion Popescu, apoi de Mihai Popescu, trecut la Domnul în anul 1912. Până în anul 1918, la Altarul sfântului locaş au slujit preoții vecini: Ștefan Bărbulescu din Răchita și Ioan Iacobescu din Gogoșița. În anul 1918 a fost numit aici părintele Ion Bercea. În anul 1919 a fost rânduit spre slujire preotul Ion Sandulian care a liturghisit aici până în anul 1948, când a fost numit pr. Teodor Mustață. Din 15 octombrie 1987, responsabilitatea parohiei a trecut la preotul Iulian Simniceanu (născut în Cernăteştii Doljului). Părintele s-a afirmat de la început prin iniţiative curajoase şi fructuoase în deceniul în care a păstorit această parohie. După o destul de scurtă perioadă de muncă a preotului Corneliu Dogaru, în toamna anului 2001, a fost numit actualul preot paroh, Vînătoru Dumitru – Daniel.

În decursul timpului, pe lângă activităţile pastorale, la Veleni s-a pus preţ şi pe lucrarea filantropică, educativă, catehetică şi culturală. Preoţii sus amintiţi s-au dăruit cu jertfelnicie în realizarea de proiecte dedicate copiilor şi bătrânilor din cuprinsul parohiei. Astfel, de ficarea dată de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” găzduieşte concerte de colinde, unde toţi cei prezenţi la slujbă primesc daruri.

Pr. Ioniţă Apostolache

O categorie aparte de ctitori, prin a căror grijă s-au ridicat sute de locaşuri sfinte, o reprezintă ierarhii Bisericii noastre, stareţii mănăstirilor sau simpli monahi, care au ales să înalţe pe cheltuiala lor schituri sau însemnate biserici, cele mai multe închinate unor mănăstiri. În această categorie se găseşte şi Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din localitatea Târnava, judeţul Dolj. Ridicat în urmă cu trei veacuri şi jumătate de iero­mo­nahul Partenie, stareţul Mănăstirii Bistriţa olteană, sfântul locaş a fost finalizat în zilele domnului Şerban Can­ta- ­cuzino, între anii 1686-1687, devenind apoi metoc al Episcopiei de Râmnic.

Între cele mai vechi locaşuri de închinare din judeţul Dolj se numără şi Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din localitatea Târnava, fost metoc al Mănăstirii Bistriţa vâlceană. Moştenirea cu care vine din negura vremii este fără îndoială pictura murală, care impresionează atât prin originalitate, cât şi prin vechimea ei. Cei care au lucrat aici se numără între vestiţii zugravi formaţi în celebra şcoală de pictură de la Hurezi, în frunte cu Andrei şi Neagoe.

Doi zugravi din şcoala de la Hurezi

Păşind în micuţa bisericuţă găsim pe peretele vestic din naos pisania pictată în penel cu litere chirilice. Textul încă descifrabil ne aminteşte de ctitorul principal, egumenul Partenie de la Bistriţa, din anul 1686, dar şi faptul că execuţia valoroasei picturi s-a făcut „prin mila Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu”. Locaşul de închinare a fost târnosit „la iulie 6 zile a anului 1694”. De asemenea, în pomelnicul de la Proscomidiar sunt menţionate numele ieromonahilor Partenie şi Nicodim, precum şi ale zugravilor hurezeni Andrei şi Neagoe.

Pictura epocii brâncoveneşti a preluat multe elemente din arta populară românească, iar meşterii zugravi ai vremii au întemeiat importante şcoli. Cel mai cunoscut dintre ei este Pârvu Mutu, trecut de anul acesta în Calendarul Bisericii noastre cu numele Sfântul Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul. La fel de cunoscut este şi Konstantinos, grecul care întemeiază la Mănăstirea Hurezi o adevărată academie a picturii bizantine. Interesant lucru e că pictura hurezeană a fost executată în aceeaşi perioadă cu pictura micului Schit Târnăviţa, în ambele locuri găsindu-i pe zugravii Andrei şi Nea­goe. La Hurezi, în frunte cu meşterul Konstantinos, la Târnava singuri, cei doi aduc în aceste locuri calităţile artistice dobândite, unice prin modul de tratare a compoziţiilor şi a imaginilor mai apropiate de realitate a sfinţilor pictaţi.

Chipuri cuvioase de demult

Biserica fostului schit este construită în plan dreptunghiular, având formă de navă. Pronaosul, despărţit de naos prin­tr-un zid, aminteşte de vechile biserici mănăstireşti. Pictura este cea originală. În pronaos, alături de tablourile votive ale Brâncovenilor, pe peretele nordic se găseşte chipul ieromonahului Partenie ctitorul, purtând biserica pe mâini, alături de nepotul său, ieromonahul Nicodim. Tot aici sunt zugrăviţi şi alţi doi membri ai familiei, fraţii ieromonahului Partenie: Bercea, în veşminte boiereşti, şi diaconul Vlad. O reprezentare a unui călugăr cu metaniile în mână ne arată că în aceste locuri pitoreşti a existat o veche vatră monahală, începând cu secolul al XV-lea, după o tradiţie locală, neconfirmată documentar. Un alt portret valoros despre care putem afirma că este rar întâlnit sau chiar unic în zona Doljului este cel al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, alături de fiul său cel mare, Constantin. La sud de uşă observăm şi portretul logofătului Badea, indiciu al faptului că şi acesta a contribuit la înfrumuseţarea bisericuţei.

Din această salbă de chipuri cuvioase, înţelegem că pentru ridicarea şi bunăstarea schitului de la Târnava de Dolj s-a implicat o întreagă familie, în frunte cu Partenie ieromonahul, venit pe aceste meleaguri de la Mănăstirea Bistriţa. În opinia istoricului Ion Donat, venirea lui Partenie aici este o mărturie a faptului că schitul a devenit metoc al Episcopiei Râmnicului. De asemenea, implicarea personală a Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu a fost datorită faptului că Târnăviţa a fost şi metoc al Brâncovenilor, cum reiese din unele documente.

Schitul Târnăviţa de-a lungul vremii

Cu timpul, clădirile anexe din jurul sfântului locaş au dispărut. Astfel, în 1823, bisericuţa a intrat într-un amplu proces de restaurare. Şcoala de pe lângă schit a funcţionat până în anul 1838. O monografie manuscris întocmită de preotul Marin Popescu în anul 1976 aminteşte şi de o întâmplare nefericită. La anul 1914, un incendiu de la o lumânare a distrus aproape complet catapeteasma, „sculptată iscusit de meşteri mari cu icoanele poleite cu aur”, şi întreg mobilierul.

Viaţa monahală din aceste locuri s-a năruit cu timpul, din 1893 vechiul locaş devenind filie parohială a satului Mărăcine. În anul 1932 a devenit parohie de sine stătătoare, iar din 1974 s-a unit din nou cu Parohia Mărăcine, aşa cum a rămas până astăzi. Comunitatea mică de aici este păstorită de preotul Ionuţ Cotora.

Respectul nostru faţă de ctitorii de demult şi faţă de valorosul patrimoniu artistic de la Târnava este o datorie firească a fiecăruia din noi. Ea trebuie transmisă negreşit generaţiilor viitoare, după cum arăta odinioară marele Nicolae Iorga: „Poporul care nu-şi respectă trecutul nu are capacitatea de a-şi făuri un viitor”.

Prof. Mihnea-Constantin Bălteanu-Popescu

Parohia Amărăștii de Jos I face parte din Protopopiatul Craiova Sud. În arhivele Sfintei Episcopii a Râmnicului și Argeșului, în dosarul nr. 28 din anul 1840, la filele 99 și 102 stă scris că în comuna Amărăști de Jos, erau trei Biserici, între care și Biserica cu hramul Sfinții Voievozi.

Comuna Amărăștii de Jos (Amarășoaia) este amintită de la 1574, iar în 1782 moșia sa era a Bibeștilor. În secolul al XVIII-lea, în această așezare romănățeană era deja o biserică-bordei la 1840, unde s-au înființat două Biserici cu hramurile: „Sfinții Voievozi” – de zid (1759) și „Sfântul Ioan Botezătorul” – de lemn, în 1812, ambele construite de preoți și localnici. Comuna este așezată pe șoseaua care vine de la Craiova – Mârșani – Daneți, la punctul de întretăiere cu șoseaua Caracal – Dăbuleni. Există aici un punct de intersecție care stabilește Amărăștiul la 25 km de Caracal, la 19 km de Dăbuleni și la 60 km de Craiova. Primul hrisov care-i amintește este de pe vremea lui Alexandru Vodă, din 1574: „Răspunseră moșnenii – scrie hotarnicul – cum că n-ar fi pus semnele moșiei (este vorba de moșia Praporului n.n.) după spusele lor, ci s-ar fi pus de pe o carte a lui Alexandru Vodă…”, iar în dosul cărții s-au văzut doi boieri iscăliți, care socoteau semnele moșiei Amărăști, către moșia Praporului. Născuți creștini din tată în fiu, amărăștenii poartă în sufletele lor un puternic sentiment religios. Credința în Dumnezeu și în Iisus Hristos, le-a adus mângâiere pe pământ și în vremuri de tristețe, bucurii în anii recoltelor bogate și speranțele  vieții viitoare. Așa se explică faptul că ei și-au organizat foarte de timpuriu viața spirituală, poate de la începutul începutului, având aceeași comuniune de sentimente religioase. Dacă literatura spune că românul s-a născut poet, privind finețurile sufletești, noi suntem îndreptățiți să susținem că amărăștenii s-au născut creștini.

Biserica veche cu hramul „Sfinții Voievozi”

În centrul comunei Amărăștii de Jos, la distanță de circa 100 de metri de șoseaua județeană Craiova – Amărăștii de Jos – Dăbuleni, alături de biserica în funcțiune (Biserica Nouă), în partea de miazănoapte se găsește Biserica Veche cu hramul „Sfinții Voievozi”.

Biserica este în formă de corabie și a fost zidită de preotul Visarion Ieromonahul în anul 1657 din cărămidă cu mortar de var. Tradiția spune că pe locul unde se află cele două biserici a fost „crâng” și că preotul Visarion a fost călcat de haiduci care i-au cerut bani, iar preotul le-ar fi spus că-i are îngropați în crâng și mergând să le arate locul unde sunt, le-a arătat biserica a cărei construcție o începuse. Preotul le-a spus că în ea și-a investit toți bani și că nu au cu ce s-o termine. Haiducii i-au dat bani și construcția a fost terminată.

În anul 1755 a fost reparată de fiii și nepoții lui, când i s-a adăugat în față un pridvor deschis pe bolți și a fost înălțată. De acum se pare că datează și pisania de deasupra fostei intrări a bisericii, care se poate citi foarte clar și al cărei cuprins este următorul: „Această Sfântă și Dumnezeiască Biserică ce se reînnoiește cu hramul îngerilor este zidită de ieromonahul Visarion. Acu înfrumusețează zugrăveli Dragomir, Popa Radu, diaconii Gheorghe, Dumitru și Ion în zilele luminatului domn Constantin Voevod”. Pisania este scrisă cu negru în chirilică pe fond alb direct pe zid.

În anul 1862 s-a făcut o nouă reparație și pentru că Biserica devenise neîncăpătoare, s-a închis pridvorul cu cărămidă și s-a adăugat în față o nouă zidire închisă cu turlă care servește actualmente de clopotniță.

Pictura este în tempera pe fond albastru de Voroneț și este distrusă în cea mai mare parte. Întreaga construcție este într-o stare avansată de degradare și se poate dărâma în orice clipă, fiind practic o ruină. Acoperișul este complet distrus și apa se infiltrează prin bolți și pereți, distrugând tencuielile, iar temelia este măcinată de igrasie. Au fost făcute numeroase demersuri pentru restaurare, dar fără nici o finalitate.

Biserica Sfinții Voievozi se afla pe lista monumentelor istorice din județul Dolj, însă nu se știe cu precizie când s-a construit, dar după spusele bătrânilor ar fi fost de pe vremea lui Matei Basarab (1634-1654), fiind din lemn și apoi din cărămidă.

În dicționarul geografic găsim anul 1657 an de construcție, de către monahul Visarion Voicu. Biserica în formă de corabie a fost reparată și mărită în anul 1755, de fiii și nepoții monahului Visarion. Nu cu mulți ani în urmă, specialiștii care s-au deplasat și au cercetat la fața locului această biserică afirmă cu certitudine că prima parte a bisericii și anume altarul, ar fi medievală și că sub actuala temelie și zugrăveală s-ar găsi o alta de mare valoare istorică. În anul 1862 s-a ridicat clopotnița și s-a reparat din nou (Ion D. Amărăscu, Dumitru Dumitru, preot Mihai, preot Paraschiv, preot Stan, Petru Radu).

În 1873 s-a acoperit din nou și s-a zugrăvit înăuntru și afară, fiind și pardosită. A fost binecuvântată în zilele prințului Carol I de Preasfinția Sa Părinte Arhiereu Inochentie – 10 noiembrie 1872. Biserica a stat zece ani fără acoperiș fapt ce a contribuit la degradarea ei.

Sunt pomeniți preotul Radu Dragomir, Gheorghe Dumitru, Ion, care au contribuit la înfrumusețarea bisericii. În documentele lui Matei Basarab Voda mai sunt pomeniți Popa Mitre, Nan și Dinu.

Biserica nouă

Construcția acestei biserici s-a început în anul 1913 de către preotul Florea Ionescu cu sprijinul Consiliului Parohial și al enoriașilor. Lucrările de construcție au continuat sub preoții Florea Tudorănescu și Teodor Ștefănescu, arhitect fiind Petre Costorici. Fundația este din beton, iar zidăria din cărămidă cu mortar de var și este acoperită cu tablă galvanizată. Biserica are forma de cruce cu patru turle.  Pictura este în ulei și a fost executată de pictorii Costinescu și Gheorghiu în stil neobizantin. Catapeteasma este din lemn cu 46 icoane. Biserica a fost terminată în anul 1922 când a fost sfințită de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului, paroh fiind preotul Teodor Ștefănescu. În anul 1958 s-a spălat și restaurat pictura bisericii de către zugravul Ilie Belgun, sub conducerea pictorului bisericesc Calogoreanu Ștefan. Resfințirea bisericii după restaurare s-a făcut de ÎPS Mitropolit Firmilian la data de 17 noiembrie 1958, paroh fiind preotul Ionescu Ion. În 1972-1973 s-a construit o clopotniță din beton armat cu patru nivele și acoperită de tablă zincată.

Lucrările de renovare a bisericii au început în anul 1997, a fost îngrădită cu gard din  beton curtea bisericii, s-a pavat aleea principală și au fost instalate porți din fier. În anul 1999, pe 7 noiembrie, după ample lucrări și eforturi deosebite atât ale preoților, Florea Aurel –paroh si Nitescu Dorel, cât și ale Consiliului Parohial, cu aportul credincioșilor, biserica a fost resfințită de către ÎPS Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei.

Preoţi slujitori

În anul 1925, în locul preotului Teodor Ștefănescu, transferat la cerere, a fost numit preotul Nicolae Dumitrescu care a slujit fără întrerupere până în anul 1969 când, în urma desființării unui post de preot, a fost transferat din oficiu la parohia Amărăști de Jos III. În anul 1936 au fost numiți la această parohie și preoții Gheorghe Stancu și Ionescu Ion, care au slujit până în anul 1959. Tot atunci a fost transferat în postul vacant preotul Vișan Gheorghe. La 11 ianuarie 1971 s-a înființat postul de preot II la această parohie, fiind transferat preotul Ionescu Ion, care a preluat și oficiul parohial de la preotul Vișan Gheorghe.   În anul 1975, oficiul parohial a fost preluat de preotul Vișan Gheorghe. În anul 1987 a venit preotul Didu Gheorghe, care a activat până în anul 1998 ca preot paroh. În anul 1997 a venit preotul Nițescu Dorel care a activat până în anul 2013.  Pe data de 1 noiembrie 1998 a fost numit la această parohie preotul Florea Aurel ca preot paroh. În anul 2014 februarie a fost numit preot II Dogariu Adrian.

Parohia Amărăști de Jos I are în administrare două cimitire: Cimitirul Crângul Sadului și Cimitirul Săliște.

Oaspeţi de seamă în Parohia Amărăştii de Jos I

În anul 1999 parohia a fost vizitată de către președintele României, domnul Emil Constantinescu. În anul 1999, ziua de 7 noiembrie, vrednicul de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu a resfințit biserica parohială. În anul 2002, Preasfinţitul Părinte Nicodim Nicolaescu a binecuvântat parohia Sfinții Voievozi prin vizita sa. În anul 2007, parohia a primit vizita și binecuvântarea IPS Teofan Savu, pe atunci Mitropolitul Olteniei, care a săvârșit Taina Sfântului Maslu fiind înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi. În  30 martie 2014, IPS Părinte Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei, a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Altarul bisericii celei noi a parohiei, fiind înconjurat de un ales sobor de preoţi şi diaconi.

Preot paroh Florea Aurel

Către sfârșitul secolului al XVII-lea, în urma victoriilor militare ale trupelor imperiale austriece împotriva turcilor, mai ales după înfrângerea lor sub zidurile Vienei (1683), în Transilvania își vor impune dominația austriecii, și odată cu aceștia, Biserica Romano-Catolică.

Principele Transilvaniei, Mihail I Apafi (1661-1690), a încheiat cu Imperiul Habsburgic, în 1686, un acord (la Viena), fiind astfel stabilit cadrul intrării trupelor imperiale în Transilvania. Prin tratatul de la Blaj, din 27 octombrie 1687, erau puse la dispoziția acestora 12 cetăți şi orașe, iar la 9 mai 1688, urmare a presiunii exercitate de generalul austriac Caraffa, Dieta Transilvaniei a fost nevoită să accepte protectoratul împăratului Austriei (1).

La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I (1658-1705) a dat o diplomă în 18 puncte, diplomă ce va servi, pentru un secol și jumătate, drept constituție a principatului Transilvaniei. Se stabilea acum că Ardealul urma să fie condus de un guvernator, ales de Dietă şi confirmat de Curte, fiind ajutat de un consiliu format din 12 membri. În 1694, s-a înființat şi aşa numita Cancelarie aulică transilvană, cu sediul la Viena, care avea rostul de a face legătura între Curte și Principat.

De aspectele financiare se ocupa un Tezaurariat, de cele militare, Con­siliul de război al Curții, iar organul legislativ rămânea Dieta. Transilvania își pierdea independența, românii nu erau recunoscuți nici acum ca națiune (erau recunoscuți doar ungurii, sașii și secuii), iar pentru Ortodoxia românească se puneau la cale planuri de dezbinare. Drepturi aveau doar cele patru confesiuni: catoli­că, luterană, calvină şi unitariană (2).

Toate aceste abuzuri puse la cale de habsburgi și de Biserica Romano-Catolică au fost practic consfințite prin tratatul de pace de Karloviț (26 ianuarie 1699), tratat prin care Poarta otomană recu­noștea trecerea Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Habsburgic.

Pe plan religios, s-a pus la cale un plan de dezbinare a românilor majoritari ortodocși, urmărindu-se înființarea unei noi „Biserici” Greco-Catolică. Planul a fost pus în practică între 1697 şi 1701. Astfel, în februarie 1697, are loc un pretins sinod de unire, organizat chiar de mitropolitul Teofil, la Alba-Iulia, în care s-ar fi hotărât unirea cu Biserica Romei, prin acceptarea celor 4 puncte florentine. La 10 iunie, vlădica Teofil și 11 protopopi au fost obligați să semneze o scrisoare adresată cardinalului Kollonics, arhiepiscopul de Esztergom şi primatul Ungariei, scrisoare în care se confirmau hotărârile luate la Alba-Iulia. În realitate, se pare că acest sinod și înscrisurile sale ulterioare au fost urmarea unor minciuni și abuzuri ale iezuiților care începuseră atacul  la adresa  poporului românesc transilvănean, prin minciună şi falsitate. La sfatul iezuiților, împăratul austriac a dat, la 14 aprilie 1698, o rezoluţie potrivit căreia li se oferea românilor posibilitatea de a se uni cu oricare dintre cele 4 religii recepte, subliniindu-se însă că aceia care se uneau cu Biserica Romei, recunoscând pe Papă drept cap al Bisericii, se vor bucura de privilegiile preoților catolici (3). Recunoscând primatul papal, primeau în schimb scutirea de iobăgie şi de contribuțiile faţă de stat şi faţă de nobili. La 2 iunie 1698, Kollonics adresa un manifest către preoții români ardeleni, prin care preciza că se vor bucura de drepturile şi privilegiile clerului catolic numai aceia care vor mărturisi şi vor crede tot ce învaţă Biserica Romano-Catolică şi mai ales cele 4 puncte deosebitoare dintre Biserica Ortodoxă şi Catolică numite „florentine”.

Ca urmare a acestor presiuni, amenințări și minciuni, s-a ținut la 7 octombrie 1698, sub președinția noului mitropolit al Ardealului, Atanasie Anghel, la Alba-Iulia, un alt sinod la care au participat 38 de protopopi (4). S-a hotărât acum că Biserica Ortodoxă din Transilvania urma să recunoască pe Papa de la Roma drept „cap” al ei, unindu-se cu Biserica Romano-Catolică în schimbul  dobândirii privilegiilor avute de clerul romano-catolic, dar cu condiţia păstrării ierarhului, ceremoniilor, sărbătorilor, posturilor şi calendarului (5).

La 16 februarie 1699, împăratul Leopold I a dat o diplomă prin care preoții români uniți erau scutiți de dări primind şi privilegiile preoților catolici; la 26 august 1699, împăratul a dat un decret prin care se reconfirmau dispozițiile din februarie, obligând Guvernul să-l respecte. Cu toată împotrivirea nobililor protestanți din Dietă, care arătaseră că cei mai mulți români continuau să rămână ortodocși, iar cei care treceau la uniatism o făceau doar din dorința de a scăpa de dări, hotărârile imperiale au fost făcute publice (6).

Pentru a se întări cele hotărâte, iezuiții au pus la cale un nou sinod, între 4-5 septembrie 1700, la care au participat 54 de protopopi români, fiecare cu câte doi preoți şi trei mireni (7). Se pare că și acest sinod a fost rezultatul unor minciuni și înșelătorii, din moment ce hotărârile erau semnate de clerici care s-au aflat ulterior în linia întâi de luptă împotriva uniatismului. Pare și mai ilogic acest sinod din moment ce se mai organizaseră anterior încă două întruniri asemănătoare (1697 și 1698) (8).

Mitropolitul Atanasie Anghel a plecat, în ianuarie 1701, spre Viena, unde ajunge la 5 februarie 1701, la trei ani după ce mersese la Târgoviște spre a fi ales şi sfințit ca  arhiereu ortodox. Sub presiuni și amenințări a fost forțat să primească „unirea” cu Biserica Romei. A fost apoi primit de împăratul Leopold I şi de cardinalul Kollonics, primind titlul de consilier împărătesc, un lanț de aur cu chipul împăratului şi  promisiunea de aducere la îndeplinire a privilegiilor pentru clerul unit (9). A fost hirotonit a doua oară ca episcop unit şi, cel mai rușinos, a primit ca mitropolit al său pe cardinalul-primat al Ungariei, iar ca patriarh pe Papa. În zadar au protestat reprezentanții Bisericilor Ortodoxe și domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu; aceștia deveniseră peste noapte „şişmatici” şi „eretici” (10).

Urmarea acestor uneltiri viclene puse la cale deopotrivă de austrieci și de catolici a fost dezbinarea românilor ardeleni și punerea în primejdie a idealurilor naționale. De favoruri ori de privilegii nici nu a fost vreodată vorba pentru că românii au rămas în aceeași stare mizeră. Au fost aruncați într-o stare de confuzie, rupți şi de legătura cu Biserica şi frații de peste munți. În aceste condiții, nici nu este de mirare că  marea majoritate a românilor nu a vrut să audă de părăsirea legii strămoșești. Pentru respectarea adevărului istoric trebuie totuși menționat că au existat și români care au renunțat la Ortodoxie, cei mai mulți pentru diferite privilegii. În fruntea lor s-a aflat mitropolitul Atanasie Anghel, devenit peste noapte episcop unit, cu ranguri imperiale. Toate aceste favoruri materiale nu i-au adus însă liniștea lăuntrică, astfel că la 19 august 1713, chinuit de remușcări, a murit. Răul făcut nu a mai putut fi îndreptat, astfel că efectele dezbinării din 1697-1701 se resimt încă în Transilvania.

Note:

1. Pe larg în Academia Română, Istoria Românilor, vol. V, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 341-374.
2. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1992, p. 289.
3. Sergiu Popescu, Biserica Greco-Catolică. O identitate ascunsă, în „Almanah Bisericesc 2002”, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2002, p. 183-195.
4. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti și a vieții religioase a românilor, ediţia a II-a, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti, 1930, p. 23.
5. Ibidem, p. 22.
6. Pentru mai multe date, vezi Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, Editura și tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930, retipărire Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002; Cesare Alzati, 300 de ani de la Unirea Bisericii Românești din Transilvania cu Biserica Romei, Presa Universitară Clujeană, 2000.
7. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, p. 26.
8. Sergiu Popescu, Biserica Greco-Catolică. O identitate ascunsă, p. 185.
9. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, p. 26.

10.  Ibidem, p. 31-32.

Pr. Florea Aurel