Arhiva pentru categoria ‘Documentare’

În tradiţia ortodoxă, boala psihică a fost tratată dintotdeauna sub cele două aspecte ale ei: medicală şi duhovnicească. Parcursul înţelegerii concrete asupra acestei realităţi din viaţa Bisericii a generat numeroase controverse şi discuţii, mai mult sau mai puţin folositoare în identificarea soluţiilor de prevenire şi tratare a acestei maladii.

Cu o pregătire filosofică şi medicală mult mai avansată ca estul ortodox, latura spirituală a medicinei occidentale de factură psihologică s-a conturat, încă din Evul Mediu, pe opiniile scrise de doi călugări dominicani, Jacob Sprenger şi Heinrich Kramer. Manualul întocmit de aceştia, „Maleus Maleficarum“ (Ciocanul răufăcătorilor – scris în 1486), a fost indispensabil în perioada inchiziţiei pentru identificarea vrăjitoarelor şi a  ereticilor. Tot aici se găseau şi cazurile bolnavilor cu afecţiuni psihice. Din acest punct de vedere, amintita lucrare ar putea fi socotită în rândul primelor manuale de psihologie din acest spaţiu. De multe ori, sub aceste considerente, bolnavul mintal era socotit ca posedat de demon, motiv pentru care era şi aşezat în rândul celor care sufereau pentru acest lucru.

Consemnări despre bolnavii psihic în Ţările Române

În Ţările Române, grija faţă de bolnavul psihic a fost aşezată întotdeauna sub semnul milei creştine. Atât în pravila domnitorului Matei Basarab (1580-1654) din Ţara Românească, unde găsim capitolul „Semnele nebuniei“, cât şi în Moldova, în pravila lui Vasile Lupu (1595-1661), care avea capitolul „Despre giudeţul nebunilor“, se arată că dacă vraciul (medicul) a spus că cineva este bolnav mintal, apoi el să nu fie pedepsit, pentru că pedeapsa de a fi nebun îi este de ajuns. Opinia medicală era considerată aici „mai tare ca orice mărturie“, întrucât vraciul „cunoştea mai bine decât judecătorul“ cele ce se puteau întâmpla celui bolnav cu mintea. Pe de altă parte, răufăcătorii alienaţi (care nu erau consideraţi criminali) trebuiau examinaţi din punct de vedere medical, „nu pentru a fi pedepsiţi, nici pentru a fi puşi în libertate, ci supravegheaţi în mod continuu“. Aceste prevederi legislative se bazau se pare pe legi cu conţinut similar, date în timpul domniilor lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş sau Mihai Viteazul (1593-1601).

Terapia sfintelor slujbe

Din puţinele informaţii ce ne-au parvenit din perioada medievală, arhivele româneşti fiind distruse în urma numeroaselor invazii străine (o parte din arhivele Moldovei au fost distruse la mijlocul secolului al XVI-lea în timpul invaziei cazacilor), ştim că asistenţa bolnavilor psihic era legată de aşezămintele mănăstireşti, scopul fiind în primă instanţă izolarea de societate în scopul unui tratament corespunzător. La baza metodelor de tratare stătea de fiecare dată practica liturgică a Bisericii, bazată pe săvârşirea de slujbe tămăduitoare în folosul celui bolnav. Primirea constantă a Sfintelor Taine, postul sau rugăciunea, impunerea unui regim de igienă fizică şi morală şi mai apoi reintegrarea într-o comunitate au definit latura umană a tratamentului medical propriu-zis. Despre aceasta vorbeşte şi călugărul iezuit Marcus Bandinus, care, vizitând aşezăminte mănăstireşti din Moldova, pe la anii 1600, a rămas impresionat de rezultatele bune obţinute în tratamentul bolnavilor psihic, prin folosirea „mijloacelor terapeutice blânde“.

Primele ospicii, sub egida Bisericii

Primul spital public de psihiatrie de pe teritoriul ţării noastre a funcţionat, între 1619 şi 1641, la Suceava, fiind ctitorit de Mitropolitul Moldovei, Anastasie Crimca. Mai târziu, aproape toate obştile mănăstirilor româneşti s-au pus în slujba bolnavilor, prin îngrijirea acestora în cunoscutele bolniţe. La Iaşi, ospiciul de la Mănăstirea Golia din 1653 a revoluţionat metodele de tratare a bolnavilor psihic. Activitate sa în această direcţie s-a păstrat până la finele secolului al XIX-lea, când pacienţii au fost transferaţi la Socola. Mai mult, trebuie ştiut că, din 1546, la Golia se afla o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care l-a vindecat pe Ştefăniţă-Vodă. Un alt ospiciu pentru bolnavii psihic a mai fost înfiinţat şi la Mănăstirea Neamţ, unde, spune tradiţia, erau o bolniţă a bătrânilor şi separat de aceasta chilii pentru mireni parte bărbătească cu felurite neputinţe.

În Ţara Românească, în anul 1765, banul Constantin Năsturel a făcut câteva chilii lângă Mănăstirea „Sfânta Vineri“ din Bucureşti cu scopul de a adăposti bolnavi psihic „nefurioşi“. La Mănăstirea Sărindar era de asemenea un ospiciu pentru bolnavi agresivi. Datorită numărului mare al acestora, domnitorul Nicolae Mavrogheni a hotărât ca vieţuitorii mănăstirii să fie mutaţi în altă parte, locul de aici rămânând excusiv pentru cei în suferinţă. După o cartografie din 1823, la Mănăstirea Sărindar existau „14 camere situate la dreapta şi stânga clopotniţei“, toate folosite pentru bolnavi psihic, acestea funcţionând până la sfârşitul deceniului al treilea din secolul XIX, când beneficiarii au fost transferaţi la Mănăstirea Negoeşti.

Ospiciul de la Malamuc

La 28 iunie 1838, în jurnalul „Departamentul Credinţei“ apare hotărârea domnească a lui Al. Ghica ce stipula „primirea şi ţinerea smintiţilor din Valahia Mare la Schitul Malamuc… unde se află trimişi şi cerşetorii“ (cf. Ioana Cristache Panait, „Consideraţii documentare asupra asistenţei bolilor nervoase la Bucureşti în prima jumătate a secolului XIX“, în Materiale de istorie şi muzeografie, Bucureşti, 1964, p. 370). Cu timpul însă, ospiciul devenind neîncăpător din cauza afluxului mare de bolnavi şi de cerşetori, se înfiinţează în mănăstirea bucureşteană Mărcuţa un nou azil, unde numărul celor internaţi oscila între 26 şi 35. În anul 1840, documentele atestă aici activitatea doctorului Nicolae Gănescu, „plătit cu 500 lei pe lună din Eforia Spitalelor care îngrijea şi pe cei 60 de cerşetori aflaţi acolo“ (Victor Gomoiu – „Din istoria Mărcuţei“).

Ospiciul de la Mărcuţa a funcţionat aproape 100 de ani, împreună cu un alt azil al sărmanilor. O inscripţie de pe un perete dintr-o încăpere a mănăstirii aminteşte de trista şedere pentru o scurtă perioadă a lui Mihai Eminescu, înainte de a fi mutat în sanatoriul particular al doctorului Şuţu.

Tradiţia tratării bolnavilor în mănăstiri a continuat până în prima parte a secolului al XIX-lea, când locul chiliilor a fost luat treptat de saloanele sanatoriilor, acest lucru fiind decretat de Legea din 11 decembrie 1838. Chiar şi aşa, primul spital de psihiatrie din ţară a fost tot la Mărcuţa, sub coordonarea medicului Nicolae Gănescu.

Ospiciul Bisericii „Madona Dudu“ din Craiova

În Oltenia, la 1789 ia fiinţă Ospiciul „Madona Dudu“ în Craiova, consemnat prin hrisovul domnitorului Alexandru Ipsilanti din 18 martie 1778, care menţiona existenţa unor chilii pe lângă biserica ce adăpostea bolnavii. Din hrisovul domnitorului Caragea, de la 1813, reiese că bolnavii primeau aici odihnă şi hrană din veniturile bisericii. În 1879, la Biserica „Madona“ a funcţionat un ospiciu medical cu program regulat, al cărui medic era plătit din veniturile bisericii. În 1892, epitropia bisericii a ridicat pe strada Amaradia un sanatoriu modern. Astăzi, în vechea clădire a sanatoriului funcţionează Colegiul Naţional „Gheorghe Chiţu“, fostul liceu pedagogic. (Pr. Tinel Florin Dudau, capelan al Spitalului de Psihiatrie din Poiana Mare, judeţul Dolj, dr. Pătru Cristian, medic psihiatru la Spitalul de Psihiatrie din Poiana Mare)

Armenia este una din cele mai vechi ţări ale lumii despre care avem mărturie scrisă. Astfel, Sfânta Scriptură (la Fac. 8, 4) ne spune că Noe s-a oprit cu Arca în Munţii Ararat (aprox. 5000 m). Pe teritoriul Armeniei de astăzi încă se mai întâlnesc denumiri care au semnificaţie biblică: astfel Erevan – arătare – locul unde Noe a văzut pentru prima dată după potop pământul (cf. Fac. 8, 7-13), Akori – vie – locul unde Noe a sădit pentru prima dată viţa de vie (cf. Fac. 9, 20) sau Marand – locul mamei – locul unde a fost îngropată soţia lui Noe (1).

Înainte ca poporul armean să cunoască creştinismul prin Sfinţii Apostoli Tadeu şi Vartolomeu, religia oficială era Zoroastrismul, o religie politeistă cu tendinţe foarte accentuate de dualism prin divinităţile Ahura Mazda şi Angra Mainyu (2). Armenia este prin urmare primul stat în care se ridică creștinismul la rang de religie oficială, în anul 301, prin intermediul lui Grigorie Luminătorul şi al regelui Tiridat. Cu referire la cel din urmă apar cateva probleme cronologice. Astfel, pr. prof. Ioan G. Coman îl indentifică în mod simplu Tiridat (261-317) (3), iar E. Norocel vorbeşte despre Tiridat al II-lea (4), fără a ne da însă alte detalii despre el. Pe de altă parte, în „Marea istorie ilustrată a lumii” ne este înfăţişată o „icoană” reprezentându-l pe Grigorie Luminătorul care îl botează pe Tiridat al III-lea (datată în 296) şi se pare că acesta din urmă a domnit între anii 287-330(5).

Tradiţia ne vorbeşte despre regele Tiridat ca un mare asupritor, care a martirizat pe Sfânta Ripsima şi împreună cu ea 36 de fecioare fugite de persecuţiile din Imperiul Roman, iar pe Sfântul Grigorie Luminătorul l-a băgat în închisoare pentru o perioada de 15 ani. Regele Tiridat îmbolnăvindu-se este vindecat în chip miraculos de Sfântul Grigorie Luminătorul, iar regele văzând acestea a acceptat să fie botezat (296) şi la puţin timp după aceasta (301) a hotărât ca religia creştină să devină religia oficială a statului armean.

În anul 303 Sfântul Grigorie a pus bazele catedralei Ecimiadzin, care înseamnă “locul unde a coborât Cel Unul Născut”, catedrală ce există şi astăzi, aflându-se la vest de Erevan la poalele muntelui Ararat. Tradiţia ne spune că Sfântul Grigorie ar fi avut o vedenie în care Hristos ar fi coborât din ceruri şi ar fi indicat locul unde să fie construită catedrala. Actualmente catedrala este cea mai mare mânăstire de călugari şi reşedinţa patriarhului.(6)

Se pare că încă de la începutul Bisericii Armene s-a mers pe principiul sinodalităţii (Adunarea Naţională Bisericească), patriarhul putând da instrucţiuni, dar nu şi legi. Un alt fapt important este transmiterea succesiunii la scaunul episcopal, oarecum, ereditară şi spunem oarecum deoarece au existat momente când nu s-a mai ţinut cont de succesiune din cauza unor conflicte dintre rege şi patriarh.

Astfel Sfântului Grigorie Luminătorul îi urmează pe scaunul de patriarh fiul său cel mare Aristaches (325-332) care a fost reprezentantul Bisericii Armene la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Dupa Sinod, acesta s-a întors acasă aducând cu sine învăţăturile sinodului şi primele 7 articole ale Simbolului de Credinţă, acestea fiind primite de întreaga Biserică Armeană.

Aristaches fiind monah şi neavând urmaşi i-a urmat pe scaunul patriarhal fratele său Vertanes, mai apoi, fiul acestuia Husik (341-347), dar care dintr-o neînţelegere cu regele Diran este martirizat, urmând Daniil Asirianul(7).

Credinţa creştină se pare că este primejduită în secolul IV când 4 cincimi din teritoriul Armeniei intră în componenţa Persiei, iar restul în componenţa Imperiului Bizantin. În secolul V, patriarhul Saak (cel mare) şi arhimandritul Mesrob au fost primii pioneri ai culturii armene, cel din urmă alcătuind alfabetul armean(8) având la baza caracterele episcopului sirian Daniil din Nisibi(9). La început crezându-se despre acesta ca despre o adevarată revelaţie din partea lui Dumnezeu(10). Astfel, slujbele, care până atunci erau săvârşite în limba greacă sau siriacă o să se ţină în armeană aproximativ un secol mai târziu. Prima carte tradusă de către cei doi a fost Sfânta Scriptură care s-a încheiat în anul 432. Ioan G. Coman vorbeşte despre o traducere definitivă care apare pe la anul 700.

După compunerea alfabetului, Saak şi Mesrob îşi trimit ucenicii în partile Capadociei, la Alexandria şi la Constantinopol pentru a se iniţia şi a aduce sau copia manuscrise ce trebuiau traduse şi în limba armeană. Astfel destul de repede apar traduceri ale Sfinţilor Trei Ierarhi,  Sfântului Grigorie de Nyssa, Sfântului Ilarie, Sfântul Chiril al Alexandriei etc. Dintre acestia enumerăm pe Eznik de Kolb descris ca o persoana cu un dar speculativ foarte dezvoltat şi un mare apărător al învăţăturii hristologice(11). Ioan Mandakuni face traduceri din Vasile cel Mare şi din Efrem Sirul, mergând mai mult pe partea spirituală decât dogmatică.

O perioadă foarte grea din istoria Bisericii Armene este în anul 450, când persii atacă integritatea religioasă a Armeniei, astfel porneşte războiul între Armenia şi Imperiul Persan. Datorită acestui conflict nici un reprezentant al Bisericii Armene nu poate să meargă la Sinodul Ecumenic de la Calcedon. După încetarea conflictului datorită unei probleme de traducere (armenii confundă φυσις-fire cu προσωπον-persoană) şi datorită dorinţei de despărţire de Bizanţ(12), Biserica Armeană nu acceptă hotărârile Sinodului de la Calcedon, fiind consideraţi de Biserică monofiziţi. 

Note bibliografice.

1. E. Norocel, Biserica Armeană în revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLI, nr. 7-8 Iulie-August, ed. Redacţia şi Administraţia: Arhiepiscopia Iaşilor, Iaşi – 1965, pag. 374;
2. Encyclopedia of Religion, vol. 14,ed. Thomas Gale, USA – 2005, pag. 9989;
3. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Osteneli şi realizări ale părinţilor armeni în secolele al IV-lea şi al V-lea în Studii Teologice, anul XXV – nr. 1-2, ianuarie – februarie, Bucureşti – 1973, pag. 7;
4. E. Norocel, op. cit. pag. 375;
5. Marea Istorie ilustrată a lumii, vol. 2,trad. Brânduşa Ciugudean, ed. Litera Internaţional, Bucureşti – 2008, pag. 60;
6. E. Norocel, op. cit. pag 376;
7. Trebuie menţionat că prin Daniil Asirianul succesiunea pe linie de sânge a Sfântului Grigorie este întreruptă, acesta nefiind rudă cu Sfântul Grigorie Luminătorul, succesiunea revenind prin urmaşul său, Nerses I, care este nepotul lui Husik;
8. Unii spun că acesta ar fi compus alfabetul pe la anul 396, iar alţii pe la anul 404;
9. E. Norocel, op. cit. pag. 377;

10.  Pr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit. pag. 7

11.  Ibidem, pag. 9;

12.  Aceasta dorinţă de despărţire vine în urma ajutorului cerut în timpul războiului cu Perşii, ajutor care nu a venit din partea Imperiului Bizantin, ajutor ce se pare că nici pentru Imperiul Bizantin nu va veni atunci când vor avea nevoie de el.

Alexandru Oprean,

masterand în cadrul Facultăţii de Teologie

din Craiova

Săptămâna aceasta, Biserica din Oltenia va face aleasă prăznuire Sfântului Irodion de la Lainici, duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica. Canonizat de curând, Luceafărul Olteniei poartă permanent rugăciunile noastre către Împăratul ceresc. Se cuvine aşadar să închinăm câteva smerite rânduri celui ce ne este cu adevărat părinte, frate şi prieten întru Hristos Domnul.

Născut în Bucureşti în anul 1821, Sfântul Irodion (din botez, Ioan) de mic primeşte o educaţie în acord cu învăţătura Bisericii. A trăit deplin curentul isihast de la Cernica, prin lucrarea stareţului Gheorghe, acesta fiind ucenic direct al Sfântului Paisie Velicicovski de la Neamţ. Această lucrare minunată este continuată la Sfânta Mănăstire Cernica de Sfântul Calinic, pe care evlaviosul tânăr Ioan îl cunoaşte venind la dânsul să se spovedească. Urmare a minunatelor trăiri şi experienţe ziditoare de suflet, el hotărăşte ca la 20 de ani să ia calea mănăstirii. Ceea ce îl face să se distingă de la început este râvna în toate ascultările, existând mărturii că tânărul monah cerea şi altele, împărţindu-şi ziua între ascultări, rugăciune şi metanii. Aşadar, în anul 1846 (după 5 ani de la intrarea în mănăstire), este tuns în monahism de către Sfântul Calinic, cu numele de Irodion.

Pe urmele Sfântului Calinic de la Cernica

Îmbrăcat cu rasa monahală, viitorul sfânt se nevoieşte şi mai mult în post şi în rugăciune, fiind mai smerit şi crescând tot mai mult duhovniceşte. La insistenţa domnitorului Barbu Ştirbei, în anul 1850, Sfântul Calinic de la Cernica acceptă să fie ales episcop al Râmnicului. Odată cu plecarea sa din lavra nevoitorilor isihaşti, ia cu sine câţiva părinţi spre a-l ajuta în organizarea episcopiei, distrusă de un incendiu. Spre împlinirea acestei lucrări, Sfântul Calinic locuieşte o perioadă la Craiova, având cu sine şi pe Sfântul Irodion, acum devenit duhovnic al său. Anii 1851-1852 îl găsesc pe Sfântul Irodion în Lavra de la Lainici cu ascultarea de a pune la punct viaţa duhovnicească a fraţilor de aici. Din 1854 este numit egumen al schitului, veghind astfel la bunul mers al treburilor administrative, la împlinirea ascultărilor duhovniceşti, crezând totodată că monahul, cu cât are răspunderi mai mari înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu atât mai mult trebuie să se nevoiască. Cu toate acestea, ispitele nu lipsesc, iar amărăciunea provocată de anumite răutăţi făcute de fraţi îl determină să îşi dea demisia. Desigur, acestea se datorau şi din dorinţa impunerii voinţei ctitorilor mireni ai Schitului Lainici.

În ascultarea de stareţ al Mănăstirii Lainici

Între 1854 şi 1900, Sfântul Irodion cere eliberarea din funcţie, nu mai puţin decât de cinci ori, la scaunul episcopal. Cerea acestea întrucât dorinţa de mărire a unor monahi stârnea dezbinări în obşte. Cu toate acestea, în cei 41 de ani de stăreţie, sfântul a fost silit să demisioneze de cinci ori, deşi după un timp scurt episcopul îl repunea în funcţie. Sfântul strânsese în jurul lui o obşte generoasă, mai mare decât cele de la Cozia sau Tismana. Sfântul Episcop Calinic de la Cernica venea foarte des la Lainici. Îl numea pe Sfântul Irodion „Luceafărul de la Lainici“ şi, deşi îi fusese ucenic, începe să ceară sfaturi şi să se spovedească la acesta. Mai mult, Sfântul Irodion ajunsese să fie căutat de mulţi credincioşi, făcând minuni încă din timpul vieţii: alunga duhurile rele, de multe ori le spunea oamenilor păcatele lor şi ale înaintaşilor lor. Pe 3 mai 1900, Sfântul Irodion a trecut la Domnul. După trecerea sa la Domnul, la mormântul său se petreceau multe minuni.

Sfintele sale moaşte au fost descoperite cu post şi rugăciune, după 109 ani de la trecerea sa la Domnul, sub purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Irineu. În ziua de 1 mai 2011 a avut loc la Mănăstirea Lainici slujba de canonizare a Sfântului Irodion, în prezenţa membrilor Sinodului Bisericii Ortodoxe, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

 Pr. Corneliu Dogaru

Biserica „Madona Dudu” din Craiova mai este cunoscută şi sub denumirea de “Catedrala Maicii Domnului”. Este una din cele mai impunătoare lăcaşuri de închinare din Cetatea Băniei. Biserica se află aproape de centrul municipiului Craiova, în imediata vecinătate a Muzeului de Istorie din Cetatea Băniei.

Biserica „Maica Precista de la Dud”, aşa cum mai este cunoscută în istorie, a fost construită între anii 1750-1756. Pe lângă Sfânta Fecioară, ocrotitoarea de drept a sfântului lăcaş, catedrala a fost închinată şi Sfântul Antonie de la Iezer (23 noiembrie). Prima atestare documentară a se face în anul 1758, primii ctitori fiind Constantin Fotescu şi pe Hagi Ion Gheorghe.

            Biserica a fost construită în stil brâncovenesc, cu abside pentru strane şi cu trei turle (două deasupra pronaosului şi una deasupra naosului). Zestrea ei este una impresionantă. Cu timpul, din mila lui Dumnezeu, ctitorii au aşezat în vistieria sfintei catedralei numeroase daruri, odoare, moşii sau case, răspândite în aproape întreaga Oltenie.

Metamorfoza Bisericii Madona

Forma în care se găseşte astăzi biserica nu este nici pe departe cea originală. Din anul 1756, când a fost temeluită şi până în zilele noastre, sfântul lăcaş a suferit mai multe reparaţii şi restaurări, pricinuite de diferite calamităţi, naturale sau umane, anii 1842 şi 1913 fiind de referinţă în acest sens. Între anii 1800-1801, oraşul a fost victima unui incendiu devastator, provocat de trupele otomane conduse de paşa Pasvanoglu din Vidin. Biserica „Madona Dudu” a fost nistuită de flăcări. Mobilierul, amvonul şi mai multe icoane au pierit în incendiu, pictura a fost grav avariată, iar clădirile anexe au fost total distruse. Totuşi, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a rămas neatinsă.

După devastatorul cutremur din 1838, clădirea bisericii a fost refăcută între anii 1842-1844, pictura fiind executată de marele Gheorghe Tătărăscu. Arhitectul responsabil cu ridicarea din temelie a bisericii a fost adus special de la Viena, pe cheltuiala boierului Iordache Otetelişanu. În anul 1913, biserica a fost dărâmată din cauza lipsei de spaţiu şi ulterior refăcută. Lucrările au fost sistate din cauza Primului Război Mondial (1914-1918), urmând să fie reluate în 1928, sub îndrumarea arhitectului I.D. Traianescu. De data aceasta, pictura a fost realizată de D. Norocea, împreună cu cei 11 ucenici ai săi. Se spune că mobilierul şi catapeteasma au fost realizate de Constantin Brâncuşi, pe când acesta era elev al Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova şi bursier al Fundaţiei „Madona Dudu”. Legătura acestei biserici cu marele nostru sculptor a fost una de suflet. Brâncuşi a cântat multă vreme în strana de la Madona şi în schimb, epitropia bisericii l-a susţinut financiar la Paris.

Icoana Maicii Domnului şi evreul

Despre icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, se spune că a fost descoperită de către un negustor evreu într-un dud din faţa sfintei biserici. Întorcându-se de la piaţă, negustorul s-a oprit să se odihnească în „Livada Găianului”, o livadă cu duzi aflată în apropierea vechii pieţe a oraşului. Stând întins sub unul dintre duzi, negustorul a observat o lumină care strălucea din acel copac. S-a urcat în pom şi a găsit o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. A luat-o şi a ascuns-o în odul casei sale. După câteva zile, dorind să vândă aceaa icoană, negustorul nu a mai găsit-o în podul casei sale. după îndelungi căutări, s-a reîntors în livada de duzi şi a găsit-o la locul cel dintâi. Auzind această munine, craiovenii s-au hotărât să ridice pe acel loc o biserică în cinstea Maicii Domnului.

Prof. Mircea Mihail Tudora

Despre locul naşterii Sfântului Ioan Casian nu se ştie precis. După unele păreri, s-ar fi născut în Sciţia Minor, însă faptul că şi-a legat sfârşitul vieţii de Galia, precum şi limba pe care o stăpânea foarte bine aşază originea sa în Provence. Din această postură, Sfântul Părinte se recomandă ca un veritabil reprezentant al monahismului şi implicit al teologiei occidentale.

Anul naşterii Sfântului Ioan Casian pare să fie 350 sau 360. De tânăr a intrat în Mănăstirea Betleem. Experienţa duhovnicească a crescut odată cu incursiunile sale orientale, în Egipt mai ales, unde mergea adesea alături de prietenul său Gherman pentru a vizita aşezările călugăreşti. Din Egipt, Sfântul Ioan Casian a ajuns la Constantinopol, unde a fost primit de Sfântul Ioan Gură de Aur, pe atunci patriarh. Problema exilării Sfântului Părinte l-a determinat să-şi îndrepte paşii spre Roma, unde a mers împreună cu mai mulţi credincioşi pentru a comunica problema papei Inocenţiu (cel mai sigur în 405). Din Roma, el a ajuns în Marsilia, unde a întemeiat, în 415, o mănăstire pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Aici rămâne până la moartea sa din anul 435 (cf. „Rânduielile vieţii monahale“, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 339).

Sfântul Ioan Casian şi moştenirea sa scrisă

Între aceste coordonate temporale şi-a desfăşurat Sfântul Ioan Casian activitatea de mărturisire a lui Hristos. Cuvintele sale, păstrate în tezaurul sfintei noastre Tradiţii, îl arată ca pe un spirit practic, dedicat până la sacrificiu ascultării pe care Dumnezeu i-a rânduit-o spre mântuire. O dovadă clară a acestui devotament sfânt o constituie opera sa în 12 cărţi, „Despre rânduielile chinoviilor şi despre vindecarea celor opt patimi de căpetenie“, alcătuită la rugămintea papei Castor, din Apta Iulia (Franţa), în anul 420. În primele două dintre ele, Sfântul Părinte face o analiză concretă asupra teoriei celor opt gânduri rele, moştenire de sorginte orientală, din sec. IV, cu formularea în teologia evagriană (Filocalia I, Ed. Humanitas, 2008, p. 96). În această însemnare, Sfântul Ioan Casian a reuşit să aducă în sudul Galiei mistica şi ascetica evagriană. 

În lucrarea „Convorbire duhovnicească dedicată prezentării celor opt răutăţi principale“, Sfântul Ioan grupează cele opt gânduri rele în patru perechi: lăcomia pântecelui şi desfrânarea – gânduri care se realizează în trup, avariţia şi mânia – ce se consumă în suflet, tristeţea şi plictiseala – generate de cauze interioare ale sufletului, slava deşartă şi mândria – care nu au nevoie deloc de trup pentru a se actualiza. Această lista, de sorginte greco-latină, a fost folosită foarte mult în mediile monahale apusene. În practică ea a fost înlocuită cu listă celor şapte vicii a papei Grigorie cel Mare. Acestea din urmă (viciile) înlocuiesc gândurile, care îşi diluează specializarea monahală şi implicit obiectul ultim al combaterii lor: realizarea liniştii interioare în vederea contemplaţiei şi rugăciunii (ibidem, p. 19).

Înfrânarea pântecelui, mândria şi pofta

În cuvântul său către episcopul Castor, Sfântul Ioan Casian dezvoltă teologia celor opt gânduri rele. Astfel, după descrierea sa, pofta prea mare după consumul de alimente apropie trupul de patima curviei. Astfel, „nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mâncărurilor face pe om să se aprindă de săgeţile curviei. Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până ce nu mai are poftă şi să nu se sature“ (ibidem, p. 99). Pe de altă parte, depărtarea de mânie, de întristare, de la slava deşartă şi mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului, întrucât „este cu neputinţă ca acela care şi-a săturat stomacul să poată lupta în cuget cu dracul curviei“ (ibidem, p. 100).

Despre duhul mândriei şi al poftei este descris ca un război ce se duce între suflet şi trup. Nici în vremea somnului sufletul nu este lăsat să se odihnească de acest demon. Demonii curviei cunt asemănaţi cu fiii Vavilonului despre care vorbeşte cântarea ieşirii din robie. În acest sens, Sfântul Părinte îndeamnă: „Să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este în inima noastră după învăţătura Domnului, şi până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem zdrobindu-i de piatră, care este Hristos“ (ibidem). După sfatul său, câştigarea virtuţii se dobândeşte prin curăţia sufletului, care se câştigă prin „frica lui Dumnezeu“. 

Despre iubirea de argint şi mânie

Dacă patimile mâniei şi poftei se găsesc în trup încă de la naştere, pofta iubirii de argint vine din afară. Cu toate acestea, ea se poate tăia uşor, dacă este silinţă şi luare aminte (ibidem, p. 104). Patima aceasta se găseşte în oamenii cu sufletul căldicel. Despre monahul stăpânit de duhul iubirii de argint, Sfântul Ioan Casian spune: „Ea îi socoteşte monahului în cuget bătrâneţi lungi şi slăbiciune trupească şi-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic de când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos, apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, socotesc că de nu va avea aur pus deoparte va muri în mizerie… astfel de gânduri îi amăgesc mintea ca să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de mână, de care nu ştie avva, din care îşi va spori argintul pe care îl râvneşte“ (ibidem). Această boală, spune Sfântul Ioan, are trei rădăcini: tendinţa monahului de a-şi agonisi ce nu are în lume, căinţa după averile la care a renunţat şi frica de sărăcie. 

Duhul mâniei reprezintă, în viziunea părintelui apusean, o consecinţă a iubirii de plăceri. Prorocul învaţă: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi“, referindu-se aici la îndemnul de a aprinde mânia asupra patimii şi asupra gândurilor rele presărate de vrăjmaşul în suflet. De aceea, Dumnezeu porunceşte ca omul să rupă dintru sine, nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia cea din cuget, tocmai pentru a nu da drumul la vorbe furioase. „Nici templu Duhului Sfânt nu se mai poate face sufletul“ – spune Sfântul Ioan Casian – „câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că nu avem nici un folos de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci vom fi spăimântaţi de mânie şi ură“ (ibidem, 114).

Întristarea şi trândăvia

Patima întristării este asemenea unei carii lemnoase care sapă în suflet îndepărtându-l de mântuire. Cu toate acestea, Sfântul Ioan Casian vorbeşte şi despre o bună întristare, cea după Dumnezeu. Întru aceasta, monahul îşi „lucrează pocăinţa şi mântuirea, fără părere de rău, căci întristarea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreună cu bucuria. De aceea, ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată osteneala şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu“ (ibidem, p. 115).

Duhul trândăviei este strâns legat de cel al întristării, întrucât lucrează împreună asupra sufletului. Acesta apare în vremea postului, mai ales la citirea Sfintelor Scripturi, spune Sfântul Părinte. Pentru a scăpa de acest gând, Părinţii din pustia Egiptului nu îngăduiau ca monahii să rămână fără lucru. Ei socoteau că prin răbdarea lucrului, monahul poate înlătura trândăvia, dobândind astfel hrana şi venind în ajutorul celor săraci. 

Slava deşartă şi mândria

După Sfântul Ioan Casian, slava deşartă este o patimă felurită, care poate trece foarte uşor nebăgată în seamă. Se manifestă în foarte multe forme: prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, prin post, prin rugăciuni, prin citiri, până şi prin îndelungă-răbdare. „Pe cel pe care nu izbuteşte să-l amăgească prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acesta îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei, iar pe cel pe care nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, pe acela îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. De n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor“ (ibidem, 118).

Mândria este ultimul gând pe care-l prezintă Sfântul Ioan Casian în rânduielile sale. Este grija care-i munceşte pe cei desăvârşiţi, pe cei care au urcat mai mult pe scara virtuţilor. Pe aceştia încearcă să-i prăbuşească.

Diac. dr. Ioniţă Apostolache,

în Ediţia de Oltenia a Ziarului Lumina,

29 noiembrie 2013