Arhiva pentru categoria ‘Recenzii’

„Bătrâneţea ca binecuvântare” este ultima lucrare semnată de pr. Ioan Ioanicescu, parohul Bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” – Obedeanu vreme de peste trei decenii. Cartea a văzut lumina tiparului la Editura „Aius” din Craiova, şi poartă binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Irineu.

Există o Taină în şiragul de timp al vieţii, lăsată cu dinadins de Dumnezeu să se desluşească printr-însa cărarea care duce spre Înviere. Despre ea se vorbeşte cu adevărat numai atunci când când ochiul caută cu limpezime în Adevăr, când mâna lucrează cu pace în dreptate, când glasul povesteşte fără tremur despre cele ce au fost şi despre cele ce au să fie. Mai mult decât atât, această Taină este sfinţitoare, ea vindecă de răni şi întoarce suflete la credinţă. Printr-însa, Dumnezeu Se coboară şi Se preface Euharistic pentru a ne împodobi viaţa cu nemurirea veşniciei, pentru a ne ridica mai presus decât îngerii.

Despre această Taină se vorbeşte şi în lucrarea de faţă, cu trimitere precisă la „vârsta senectuţii sacerdotale”. Preotul profesor Ioan Ioanicescu, autorul acestei frumoase mărturisiri, face dovada scrisă a unei vieţi închinate întru totul slujirii pastorale, la Altar, în familie şi în lume. Fără să greşim, sfinţia sa este un om al Tainei, împodobit de vremea cea frumoasă şi înţeleaptă a „bătrâneţii ca sacerdoţiu”.

Un preot şi o Taină

Avem aşadar înainte povestea unui preot care a trecut prin multe, păstrâd întotdeauna nestinsă candela credinţei şi a jertfelniciei pentru Hristos. De sfinţia sa mă leagă sufleteşte o bogăţie de amintiri şi gânduri frumoase. Multe din ele împărtăşind începutul debutului publicistic, ca redactor la Ziarul Lumina, au rămas prinse în numeroase însemnări, asupra cărora şi astăzi revin cu multă plăcere. Primul reportaj împreună, despre „istorica vatră de cultură şi credinţă a Obedenilor”. Momentul acestei primei înâlniri îl socotesc şi astăzi providenţial, pentru că, din rânduiala lui Dumnezeu, împărtăşesc şi eu aceeaşi Taină la Altarul pe care sfinţia sa a liturghisit vreme de peste trei decenii. În acest sanctuar al timpului sacru, împodobit cu o tradiţie seculară neîntreruptă, părintele Ioanicescu îşi lucrează şi astăzi cu tinereţe „bătrânţea ca sacerdoţiu”.

Cuvântul viu al predicilor sale bucură inimile „tinerilor de diferite vârste” care vin la „Obedeanu” să-l asculte. Pe mulţi i-a botezat, i-a cununat, i-a împărtăşit şi i-a spovedit, aşezându-i laolaltă în marea Taină a slujirii sale preoţeşti. Tot aici, cu ani în urmă, generaţii şi generaţii de slujitori au trăit în Hristos această continuă revenire la „vreme” sau „în vreme”, urcând şi coborând sub epitrahil scara vremelnică a timpului, din traiul trecător pământesc spre înălţimile duhovniceşti ale veşniciei. Pe această ascendenţă a vârstelor, fiecare vom ajunge cu ajutorul lui Dumnezeu să cântărim slujirea noastră sub înţelepciunea patriarhală.

„Viaţa şi moartea se intercondiţionează şi ele trebuiesc luate ca atare!”

„Bătrâneţea ca binecuvântare”, lucrare semnată de preotul profesor Ioan Ioanicescu, este un adevărat testament de învăţătură părintească, o întoarcere la făptuire, o pildă de smerenie şi sinceritate înaintea unei lumi în schimbare. Viaţa Bisericii are nevoie de o astfel de mărturisire pentru a duce mai departe stindardul misiunii sale pastorale. În cele peste 220 de pagini, autorul adună laolaltă gânduri şi meditaţii, unele desprinse din însemnările marilor gânditori, cele mai multe din propria trăire, reuşind să creioneze un frumos orizont de trăire autentic creştină. „În lumina învăţăturii creştine „omul nu este o glumă a firii”, ci Chipul şi Slava lui Dumnezeu. El are, nativ, presimţirea nemuririi… Şi dacă natura nu cunoaşte decât supravieţuirea sau conservarea speciilor, crezul creştin are în vedere nemurirea personală. Prin moarte, persoanele nu se distrug, nu dispar „în nefiinţă”… Ele rămân indestructibile, entitate unică şi originală… Creştinul, ca persoană, este stăpânit de nelinişte şi de dorul după o viaţă plenară, pe care o presimte dincolo de prozaicul cotidian… Sprijinit cu osebire pe codul evanghelic,  el vede moartea doar ca pe un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu Cel personal. Pentru creştinism, moartea deşi e urmarea păcatului,  a păstrat un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniune deplină cu Dumnezeu. Origen, invocă o tradiţie potrivit căreia trupul lui Adam ar fi fost îngropat acolo unde Hristos a fost crucificat! După o altă tradiţie, lemnul crucii îşi are rădăcina în arborele edenic. Crucea lui Hristos a devenit astfel arborele vieţii. Este de la sine înţeles atunci că Sfânta Scriptură ignoră nemurirea naturală şi ne revelează Învierea, venind de sus de la moartea şi învierea Mântuitorului Hristos. Drept urmare, creştinii privesc făţiş tragicul morţii şi consideră că trebuie să urmeze drumul lui Iisus, Fiul Omului. Aşadar, viaţa şi moartea se intercondiţionează şi ele trebuiesc luate ca atare! E necesar a privi şi a trăi viaţa în veşnicia ei, în raporturile ei cu Dumnezeu, aşa precum ne-a învăţat Mântuitorul Hristos s-o trăim! Iată dar că, vorbind despre Bătrâneţe şi în deosebi despre menirea ei eshatologică nu putem încheia mai frumos decât cu acest florilegiu de gânduri despre Moarte şi Înviere” (p. 154-155).

Scurtă bio-bibliografie

Părintele Ioan Ioanicescu s-a născut la data de 1 octombrie 1939, în localitatea Ioaniceşti, judeţul Argeş. Este absolvent al Seminarului Teologic „Sfântul Grigorie Teologul” din Craiova, promoţia 1959 şi al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, promoţia 1963. Tot la Bucureşti, părintele Ioanicescu a parcurs cursurile şcolii doctorale, sub îndrumarea pr. prof. dr. Ene Branişte (1978).

Activitatea misionar pastorală a fost încuninată cu numeroase lucrări şi ascultări, în mare parte dăruite Bisericii din Oltenia. A slujit mai întâi, în perioad 1963-1966, ca ghid şi diacon la Mănăstirea Curtea de Argeş şi ca preot în parohia argeană Topliţa (1966-1973). Din 1974 a venit cu slujirea în Arhiepiscopia Craiovei, fiind numit pentru început preot paroh la Parohia Bucovăţ (1974-1978), apoi protoiereu de Băileşti – Dolj (1978-1987), protoiereu al Protopopiatului Craiova-Sud (1987-2001), consilier eparhial (2001-2003). A slujit de asemenea ca preot paroh peste trei decenii la Parohia „Sfinţii Împăraţi” – Obedenu din Craiova.

Între lucrările publicate, pe lângă numeroasele studii şi articole publicate în reviste teologice de renume din ţară, părintele Ioanicescu a semnat câteva cărţi pe care le amintim aici: Viaţa maicii Domnului (Craiova, 1997), Pelerinaj la locurile sfinte (Craiova, 2012), Din Abecedarul Credinţei (Craiova, 2013), Carte de veghe creştină (Craiova, 2013), Înţelesuri pe unde radio (Craiova, 2014).

Pr. Ioniţă Apostolache

Lucrarea „Cuvinte din graiurile Părinţilor”, semnată de pr. conf. dr. Constantin Băjău, se numără printre cele mai recente apariţii sub egida Editurii „Mitropolia Olteniei”. Cartea adună în cele peste 240 de pagini mai multe omilii şi cuvântări la duminicile de peste an, publicate în paginile Ediţiei de Oltenia a Ziarului Lumina.

Săptămâna aceasta a văzut lumina tiparului, la Craiova, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, o lucrare inedită prin conţinutul şi tematica ei. Intitulată generic „Cuvinte din graiurile Părinţilor”, cartea pr. conf. dr. Constantin Băjău, titularul Catedrei de Patristică din cadrul Facultăţii de Teologie din Cetatea Băniei, adună o colecţie de 37 de cuvântări şi omilii duminicale sau la praznicele împărăteşti de peste an. Textele au fost culese din paginile Ediţiei de Oltenia a Ziarului Lumina, unde părintele profesor a semnat periodic în ultimii ani.

Fiecare text cuprins în lucrarea de faţă este în fapt o epistolă patristică, pe care autorul o direcţionează recurent atât spre slujitorii Sfintelor Altare, cât şi spre studenţii teologi din cadrul facultăţii craiovene. În ceea ce priveşte conţinutul lucrării, trebuie, de asemenea, menţionată proeminenţa caracterului patristic. Din acest punct de vedere, pr. conf. dr. Constantin Băjău aduce un prinos de recunoştinţă şi laudă Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe, din „graiurile” cărora se inspiră pentru a da formă cuvântărilor sale. Acest argument este foarte bine evidenţiat în „Prefaţa” lucrării, unde părintele profesor consemnează faptul că „predica Sfinţilor Părinţi este de un real folos, în primul rând pentru că ea menţine predicatorul în duhul autenticităţii învăţăturii dreptmăritoarei Biserici crestine, păstrătoarea adevărului dumnezeiesc mântuitor. Căci predica oricărui Sfânt Părinte este expresia trăirii lui personale, a credinţei Bisericii, pe care a transmis-o sub această formă vie de mărturisire înflăcărată şi prin care el s-a ridicat pe treptele cele mai înalte ale desăvârşirii creştine, ale sfinţeniei. O astfel de predică îl influenţează pozitiv, educativ și formativ pe predicatorul creştin și nu îl lasă să cadă pradă tentației de a rosti cuvântări care plac auzului, dar îl îndepărtează de sensul predicii creştine autentice, care trebuie să rămână apostolică şi să contribuie la păstrarea nealterată a dogmei Bisericii. În caz contrar, se ajunge la îndepărtarea de cuvântul Sfintei Scripturi, în locul căruia adeseori unii redau istorioare atractive, dar nefolositoare. De aceea, alături de Sfânta Scriptură trebuie să existe permanent predica patristică, folosită şi citată cât mai des, mai cu seamă în pericopele sau versetele scripturistice care necesită lămuriri și precizări. Este recomandat și chiar necesar ca, în loc să facă apel la texte ale unor filosofi sau scriitori necreștini, predicatorul să citeze din operele Sfinţilor Părinţi. Fiindcă în predică nu se urmăreşte impresionarea ascultătorilor, ci edificarea lor morală şi mobilizarea lor spre fapte bune, mântuitoare. Cele mai importante şi reprezentative colecţii de predici cunoscute în Biserica Răsăriteană, precum Cazania lui Varlaam, Chiriacodromionul lui Nichifor Teotoke şi altele, au pus în valoare în primul rând predicile Sfinţilor Părinţi. Prin mănunchiul de cuvântări ce sunt cuprinse în paginile acestei cărţi am dorit să-mi exprim simţămintele mele de veneraţie, de admiraţie, pe care le-am avut dintotdeauna pentru lucrarea predicatorială a Sfinţilor Părinţi, citându-i îndeosebi în cazuri aparte, de precizare a adevărurilor de credinţă creştină, dar şi pentru că Sfinţii Părinţi sunt cei mai convingători propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu. Şi am observat cu bucurie că simpla rostire a numelor lor (în timpul predicii) înseninează pe ascultători şi aduce bucurie pe chipurile credincioşilor aflaţi la slujbă în sfintele noastre biserici” (pp. 6-7).

În finalul lucrării, în loc de concluzii, părintele autor detaliază într-un studiu consistent „Importanţa lecturii şi a tâlcuirii Sfintei Evanghelii din perspectivă patristică” (pp. 218-238).

Prin structura şi conţinutul ei, lucrarea pr. conf. dr. Constantin Băjău face în primul rând dovada unei experienţe personale la Amvonul bisericii. Multe din gândurile aşezate în scris au fost rostite cu voce tare înaintea credincioşilor Parohiei „Înălţarea Domnului”, unde părintele profesor slujeşte periodic. Nu în ultimul rând, acest frumos buchet de gând şi de cuvânt reprezintă un veritabil „ghid omiletic” de consistenţă biblico-patristică. Cartea vine spre ajutor atât întocmirii unei predici duminicale sau praznicale, cât şi studiului învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre.

Pr. Ioniţă Apostolache

„Biserica în actualitate sau actualitatea Bisericii” este cea mai recentă apariţie editorială semnată de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei. Apărută recent la Editura Academiei Române, lucrarea a fost lansată în contextul împlinirii a zece ani de slujire arhierească în Cetatea Băniei a IPS Părinte Mitropolit.

De curând a văzut lumina tiparului lucrarea cu titlul „Biserica în actualitate sau actualitatea Bisericii”, publicată sub semnătura IPS Părinte Mitropolit Irineu, la Editura Academiei Române din Bucureşti. Un adevărat tratat de eclesiologie, însumând peste 550 de pagini, cartea reprezintă preocuparea intensă a autorului faţă de viaţa şi lucrarea Bisericii Ortodoxe. Cum nu se putea mai potrivit, momentul apariţiei a fost legat de aniversarea a zece ani de la instalarea IPS Părinte Irineu în scaunul de Mitropolit al Olteniei şi Arhiepiscop al Craiovei, împliniţi vineri, 27 iulie.

După cum şi-a obişnuit cititorii, IPS Părinte Mitropolit Irineu oferă şi de această dată o analiză profundă a unei importante teme de teologie dogmatică. Cartea IPS Sale dezvoltă într-o abordare completă perspectiva învăţăturii ortodoxe asupra dimensiunii eclesiologice a vieţii creştine. Întreaga prezentare se încadrează astfel în firescul unei dinamici existenţiale, argumentate teologic.

„Rezultatul unei cercetări smerite asupra naturii şi misiunii Bisericii”

Din punct de vedere structural, lucrarea IPS Părinte Irineu se desfăşoară pe cuprinsul a şapte capitole, după cum urmează: I. „Preasfânta Treime – izvor al vieţii şi existenţei Bisericii”, II. „Biserica, Trup tainic al Domnului”, III. „Slujirea femeii – o provocare modernă?”, IV. „Autoritatea ca jertfă şi slujirea autorităţii”, V. „Slujirea episcopului în Biserică”, VI. „Eclesiologia în actualitate. O evaluare succintă” şi VII. „Abordări sinodale contemporane ale eclesiologiei”. Conţinutul în sine este precedat de o generoasă introducere, în care autorul îşi argumentează principalele coordonate de cercetare. „Studiul şi răspunsurile noastre din această lucrare, notează IPS Părinte Mitropolit, vor avea menirea să întărească viaţa şi evlavia în credinţa ortodoxă a confraţilor noştri şi să distingă paşii către o unitate văzută a turmei Mântuitorului Iisus Hristos. Evident, această cercetare eclesiologică este în legătură cu tot ceea ce înseamnă Biserica şi cu ceea ce implică misiunea sa în lume şi pentru lume. În fine, lucrarea noastră, fiind rezultatul unei cercetări smerite asupra naturii şi misiunii Bisericii, se bazează pe texte ale Sfinţilor Părinţi şi ale mai multor eclesiologi de prestigiu, precum şi pe documente rezultate de la mai multe conferinţe teologice desfăşurate în ultimele decenii, care au avut ca temă Biserica. Sperăm ca strădania noastră să ajute fraţilor noştri în trei moduri: 1. să pună la dispoziţie o sinteză a învăţăturii eclesiologice ortodoxe; 2. să îndemne, pe toţi părinţii şi fraţii noştri, la o trăire mai intensă a învăţăturii Sfintei noastre Biserici; 3. să constituie o ocazie de refecţie asupra voii lui Dumnezeu şi în privinţa misiunii înspre unitatea pe care Mântuitorul o doreşte şi Sfânta Liturghie o mărturiseşte: «unitatea credinţei şi împărtăşirea Duhului Sfânt»” (p. 34).

„Preasfânta Treime – izvor al vieţii şi existenţei Bisericii”

Celei trei puncte ale dezideratului academic, afirmat de Părintele Mitropolit în preambulul lucrării sale, se desfăşoară pe larg în cuprins. Găsim astfel foarte bine articulate principalele coordonate ale doctrinei ortodoxe despre „fundamentul Treimic al Biserici”, confirmând astfel valoarea ei de „Trup tainic al Domnului”. Această realitate dumnezeiească susţine şi întăreşte dinamica existenţei omeneşti, care, la modul singular, ar fi pe departe depăşită şi „incapabilă să susţină transcendentul în conceptele ei”. Prin urmare, „relaţia dintre cele Trei Persoane ale Preasfintei Treimi stă la baza existenţei eclesiale. Între Persoanele de o fiinţă nemărginită, iubirea este şi mişcarea între Ele, şi unire între Ele. Fiecare dintre Ele Se odihnişte în Cealaltă sau în Celelalte. Acest adevăr ne arată că între Persoanele Preasfintei Treimi este cea mai desăvârşită iubire şi în acelaşi timp cea mai mare unire, concomitentă cu infinita afirmare a fiecărei Persoane de către celelalte” (p. 37). Cu alte cuvinte, realitatea existenţei noastre eclesiale se hrăneşte din iubirea Preasfintei Treimi, propulsându-se mai departe spre eshaton într-o permanentă mişcare sfinţitoare.

În sprijinul argumentaţiei sale, autorul apelează la gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai profunzi autori patristici pe problematica eclesiologică. Pornind de la învăţătura Sfântului Părinte, Mitropolitul Irineu ne dezvăluie „Sinteza relaţiei dintre Sfânta Treime şi Biserică” (I, 3). Se arată astfel că, după actul creator, Preasfânta Treime „a hotărât să facă părtaşi pe oameni de împărtăşirea vieţii divine prin Mântuitorul Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Atunci când oamenii au căzut, prin Adam, Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a dăruit în diferite rânduri diferite chipuri ajutoare spre mântuire. În zilele cele de pe urmă, Tatăl a trimis în lume pe Fiul Său, «care este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura» (Coloseni 1, 15), să devină Răscumpărătorul nostru din robia diavolului şi a morţii” (p. 92).

„Maica Domnului şi Biserică”

În cel de al doilea capitol al lucrării, IPS Părinte Irineu face o paralelă între „Maica Domnului şi Biserică”. În această analiză, autorul afirmă foarte clar importanţa prezenţei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în momentul de început al Bisericii văzute. „Iconomia mântuirii începe deci cu Preacurata Fecioară Maria, cu acceptarea rostită de ea la întruparea Fiului celui Preaînalt. Aceasta dovedeşte că înomenirea Fiului lui Dumnezeu este începutul  Bisericii, Fecioara Maria fiind asociată evenimentului începutului mântuirii noastre numai şi totdeauna cu faptul întrupării. Din acest moment, Biserica se constituie mai întâi în trupul Maicii Domnului, din care Cuvântul şi-a alcătuit natura omenească întreagă, afară de păcat. Această fire este a tuturor persoanelor omeneşti, chiar dacă nu toţi oameni vor primi Tainele de iniţiere” (p. 233). Autorul vorbeşte în continuare despre imensa oportunitate pe care neamul omenesc a primit-o prin intermediul Maicii Domnului, fiecare mădular fiind crescut şi hrănit în Trupul tainic al Bisericii. „În concluzie, Mântuitorul a învins moartea în trupul Său, luat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, făcându-l prin Înviere în stare să învie” (p. 248).

„Slujirea femeii – o provocare modernă?”

„Slujirea femeii – o provocare modernă?” dă tomul celui de al III-lea capitol al lucrării de faţă. Istoria confirmă această întrebare, inspirat aşezată de autor într-o analiză cât se poate de actuală şi la fel de necesară. IPS Irineu găseşte oportun să răspundă şi să ofere aici soluţii la câteva dintre cele mai arzătoare probleme legate de importanţa şi rolul femeii în Biserică şi societate. „Privită dintr-un unghi social, problema femeii şi a rolului său în societate s-a născut datorită diferenţelor generate de inegalităţi, fie că este vorba de diferenţe de rasă, de culoare, de cultură sau de gen. Primirea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos însă a deschis dorinţa de libertate pentru întreaga suflare omenească. În acest context şi femeia a fost tentată să respingă idealizarea simplistă a feminităţii ei, care îi limitează libertatea. Acest fenomen a dat naştere la revolte care au depăşit cadrul vieţii familiale contemporane” (p. 257). Dincolo de anumite contradicţii mai vechi sau mai noi, unele apărute în cadrul mişcărilor feministe, în cazul de faţă autorul afirmă cu responsabilitate că „femeia nu mai poate fi astăzi o simplă participantă la actul de cult, o membră pasivă a Trupului tainic al Domnului în sânul comunităţii. Ea are multiple activităţi bisericeşti, pornind de la a cânta în  Biserică, a preda Religia copiilor, a-l ajuta pe preot la diferite servicii sociale sau gospodăreşti. Mai mult, privind participarea la viaţa de zi cu zi, femeia poate să ofere în Trupul tainic al Domnului o slujire interioară reală, prin purificarea inimii sale ca oricare altul dintre credincioşii bărbaţi. Ea poate să aducă pe sine lui Dumnezeu şi să-i ofere o jertfă spirituală a gândurilor sale, a sentimentelor sale, a faptelor sale, fie că este vorba că prestează o activitate umilă sau o creaţie artistică sau ştiinţifică” (p. 258).

„Slujirea episcopului în Biserică”

O altă problemă eclesiologică deosebit de importantă în teologia ortodoxă se leagă de „Slujirea episcopului în Biserică” (cap. V). În acest sens, explicaţiile ofrerite de IPS Irineu sunt fundamentate în primul rând scripturistic. Se pune în prim plan „Arhieria Mântuitorului Hristos şi implicaţiile ei eclesiologice” (V, 1), despre care autorul spune că „reprezintă partea centrală a activităţii Sale mântuitoare, subliniată atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament” (p. 354). În felul acesta, lucrarea arhierească a Domnului are în mod prioritar valoare de jertfă. Imnografia liturgică oferă de asemenea foarte multe argumente în acest sens. „Uneori, Arhiereul nostru este asemănat cu un pelican care s-a rănit pe Sine ca să dea viaţă fiilor Săi. Astfel, pe Cruce Mielul cel nevinovat, jertfindu-Se prin voinţa şi iubirea Sa fără de margini, ne-a umplut de viaţă dumnezeiească şi ne-a împărtăşit tuturor focul dumnezeiesc al Învierii. Apoi, fiind Arhiereu al sufletelor noastre, încât S-a făcut om, deşi este prin fire Dumnezeu împreună cu Tatăl, are şi puterea să ne vorbească în mod foarte potrivit pentru noi, îndemnându-ne să credem că este şi acum jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi Mângâietor drept, după cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul” (p. 360-361).

„Eclesiologia în actualitate” şi „Abordări sinodale contemporane ale eclesiologiei”

Ultimele două capitole ale lucrării (VI si VII) conţin o abordare aplicată a eclesiologiei în context contemporan. „Eclesiologia în actualitate. O abordare succintă” (cap. VI) cuprinde de asemene câteva teme de interes: „Principalele teorii eclesiologice”, „Eclesiologia euharistică a preotului Nicolae Afanasiev”, „Eclesiologia comuniunii în gândirea Mitropolitului Ioannis Ziziulas, „Gândirea părintelui Dumitru Stăniloae despre sobornicitatea deschisă” şi problema „Etnicităţii şi universalităţii”  (p. 431 – 460). În cele din urmă, Părintele Mitropolit oferă o prezentare amănunţită cu privire la „Abordările sinodale contemporane ale eclesiologiei” (cap. VII), cu referire la: „Conciliul Vatican II”, „dialogul Bisericii Ortodoxe cu alţi crştini” în contextul relaţiei dintre „sinergism şi teandrie” şi „Receptarea adevărului eclesiologic şi întrunirile ortodoxe contemprane” (p. 461-508).

În concluzie, lucrarea „Biserica în actualitate sau actualitatea Bisericii”, semnată de IPS Părinte Irineu, reprezintă o abordare vie, completă şi complexă a unuia dintre cele mai importante capitole din Teologia Dogmatică Ortodoxă.

Pr. Ioniţă Apostolache

„Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul” este titlul ultimei lucrări semnate de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei. Publi­cată la Editura „Mitropolia Olteniei”, Craiova, la sfârşitul anului trecut, cartea însumează 1.879 de pagini.

Preocuparea ştiinţifică şi activitatea de cercetare a IPS Părinte Mitropolit Irineu s-au evidenţiat de-a lungul timpului prin numeroase lucrări teologice de valoare, majoritatea dedicate teologiei dogmatice şi misticii ortodoxe. Fiecare titlu de carte din bibliografia IPS Irineu dezvoltă tematic o specificitate aparte, oferind deopotrivă o veritabilă continuitate şi convergenţă asupra unui scop în sine: mărturisirea vie a Celui ce este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6) existenţei noastre.

Completarea unei lucrări dogmatice impresionante

Expunerea în cele mai adânci detalii a adevărurilor de credinţă cu privire la planul eshatologic al existenţei reprezintă nota fundamentală a cărții Părintelui Mitropolit. Atingând ca întindere dimensiunile unui adevărat tom de teologie, lucrarea se adaugă unei impresionante trilogii dogmatice, din care fac parte următoarele titluri: „Iisus Hristos este Acelaşi ieri şi azi, şi în veac” (Craiova, 2010), „Iconomia plinirii vremurilor în Iisus Hristos” (Craiova, 2013), „Ca toate să fie iarăşi reunite în Hristos” (Craiova, 2014). Cele trei lucrări amintite alcătuiesc o sinteză a întregii noastre învăţături de credinţă, prezentată în detaliu prin prisma abordării biblico-patristice.

De data aceasta, tematica lucrării de faţă abordează cu îndrăzneală subiecte şi teme prea puţin dezvoltate în context academic. Această adevărată provocare ştiinţifică şi mai ales duhovnicească este din plin asumată de IPS Irineu, care reuşeşte să împletească aici erudiţia cercetării înalte cu mărturisirea lucrului deplin asumat sufleteşte. Cu alte cuvinte, încă din primele pagini ale cărţii, primim ca testament merindele Cuvântului înomenit întru tainele vieţii veşnice. Nu rămâne netrecut cu vederea felul în care editorii au reuşit să integreze frumoasele descrieri, realizând o impresionantă simbioză între mesajul autorului şi contactul prim cu lucrarea în sine. Calitatea grafică şi spiritul artistic în care se regăseşte integrată lucrarea IPS Părinte Irineu exced astfel abordările obişnuite.

Încă din cuprins putem împăr­t­ăși o primă imagine asupra planului structural al lucrării. Cele cinci capitole în care se împarte lucrarea evidențiază o abordare originală şi extrem de complexă: I. Biserica slavei lui Dumnezeu în care oamenii sunt pregătiţi de Duhul Sfânt pentru Împărăţia cerurilor; II. Lucrarea Duhului Sfânt în Trupul tainic al Domnului pentru menţinerea eshatologică a mântuirii până la cea de-a doua venire a Fiului Omului; III. Mântuitorul Iisus Hristos, începutul şi sfârşitul, Cel ce va veni să judece viii şi morţii; IV. Parusia sau venirea a doua a Mântuitorului Hristos. Judecata universală şi sfârşitul lumii; V. Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu şi comuniunea de iubire a Lui cu sfinţii Săi într-un cer nou şi un pământ nou.

Legătura dintre Biserică şi Împărăţie

În preambulul lucrării sale, IPS Irineu oferă o imagine unitară a legăturii dintre Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu. Există astfel o întrepătrundere fiinţială, sub incidenţa căreia se desfăşoară dinamica existenţei omeneşti şi implicit finalitatea ei, ca încununare eshatologică. Din acest punct de vedere, autorul socoteşte Biserica „păstrătoarea şi propovăduitoarea Revelaţiei dumnezeieşti împlinită în Persoana şi învăţătura Mântuitorului Hristos. Adevărul dumnezeiesc cuprins în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie a fost formulat de Biserică sub inspiraţia Sfântului Duh în Sinoadele Ecumenice. Astfel, teologia creştină şi întreaga experienţă a vieţii eshatologice sunt cuprinse în Biserică, Trupul tainic al Domnului, stâlpul şi temelia adevărului” („Aşteptând pe Cel ce este şi Cel ce vine Atotţiitorul”, pp. 21-22). Omul Bisericii are posibilitatea de a pregusta încă din această viaţă tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, care se comunică astfel prin Taina Euharistică. Această posibilitate concretă a existenţei noastre se defineşte hristologic şi pnevmatologic. Prin urmare, „Biserica este teandrică: Domnul fiind capul şi oamenii mădularele Sale, ca unii care se împărtăşesc cu Sfintele Taine, adică cu harul Celui răstignit şi înviat pentru mântuirea noastră. Dacă în Biserică, Trupul tainic al Domnului, Îl avem pe Mântuitorul Hristos prezent în noi şi în fiecare parte, în Sfânta Împărtăşanie, centrul acestei existenţe eshatologice, ne înălţăm la masa Domnului pentru a fi martori activi ai acestei împărăţii, în această lume şi în viaţa veşnică” (ibidem, p. 23).

„Biserica ne duce în Euharistia atotcuprinzătoare a Domnului Hristos”

Integrarea totală a creştinului în viaţa Bisericii şi participarea sa efectivă la împărtăşirea cu Sfintele Taine se aşază totodată în pregustarea bunătăţilor cereşti, pe deplin împărtăşite la sfârşitul veacurilor. Încercând să lămurească această întrepătrundere şi experiere, autorul apelează la conceptul de „cale” sau „parcurs duhovnicesc”. Este vorba în fapt despre o dinamică liturgică, prin care credinciosul este purtat şi hrănit de Biserică „în viaţa euharistică a Mântuitorului Hristos”. „De fapt, prin Liturghia ei, notează IPS Părinte, Biserica ne duce în Euharistia atotcuprinzătoare a Domnului Hristos şi ne descoperă faptul că singura Euharistie, singura adevărată ofrandă a lumii, este Însuşi Domnul Slavei, Cel înviat şi înălţat la ceruri” (ibidem, pp. 26-27). Chiar şi moartea trupească devine un reper secundar în calea omului spre Împărăţie. Prin Învierea Mântuitorului Hristos ea nu mai este decât o „trecere de la viaţa temporală la viaţa veşnică”. În contextul acestui eveniment universal al mântuirii nea­mului omenesc, moartea iese din nefirescul mântuirii şi se face „trecere fericită pentru credincioşii iubitori de Dumnezeu, martiri şi asceţi” spre dobândirea veşnicelor bunătăţi. Calea Adevăratului creştin este întotdeauna încununată de biruinţă. Astfel, în rezumatul introducerii sale, IPS Irineu Popa adaugă precizarea că numai în „Fiul lui Dumnezeu înomenit infinitatea de viaţă şi de iubire divină a cuprins integral firea umană, biruind în ea puterea morţii, prin moartea şi Învierea Sa” (ibidem, p. 46). Şi noi împărtăşim această biruinţă, pentru că Mântuitorul nu ne lasă niciodată singuri, „nici aici şi nici în veacul ce va să fie”. De aici decurge propriu-zis învăţătura dogmatică cu privire la „Judecata particulară a omului”, împreună cu învăţătura despre „Vămile văzduhului” şi celelalte interpretări patristice care decurg din acestea.

„Biserica este simultan deasupra istoriei, dar şi în istorie”

Pe de altă parte, pregătirea credincioşilor botezaţi pentru veşnicie reprezintă aşadar tematica centrală a acestei prime părţi. În descrierea acestor „epectaze duhovniceşti”, Biserica se identifică unui „cadru sacru, ceresc”, care se actualizează permanent „după modelul Mântuitorului”. De aici înţelegem participarea plenară a Bisericii şi identificarea ei cu evenimentele mântuitoare împlinite de Fiul lui Dumnezeu în lume. Începuturile ei se socotesc însă de la întemeierea veacurilor. „Biserica este o urmare a Înomenirii Fiului lui Dumnezeu, afirmă în acest sens IPS Irineu, dar temeiul ei este veşnic, avându-şi începutul în planul lui Dumnezeu dincolo de timp. Aceasta înseamnă că dacă naşterea Bisericii este odată cu Zămislirea şi Naşterea Mântuitorului şi apoi reactualizarea ei pe Golgota, iar botezul în ziua Cincizecimii, rădăcinile ei, desi­gur, se întind în timp, chiar în veşnicie. Fără îndoială, în virtutea acestui fapt, Biserica poate fi urmărită după actul creator al Preasfintei Treimi, în toată perioada istorică până la sfârşitul veacurilor, ca rămânând pentru veşnicie Trupul Tainic al Domnului” (ibidem, pp. 104-106).

Se subînţelege astfel că „Biserica este simultan deasupra istoriei, dar şi în istorie”. În virtutea acestui fapt, afirmăm deopotrivă o întrepătrundere a timpului cu veşnicia din această viaţă şi, totodată, o transpunere a sa prin sfinţire pentru ceea ce este dincolo de timp. Timpul şi istoria au, prin urmare, o valoare hristologică şi, deopotrivă, eshatologică. Legătura dintre temporalitate şi atemporalitate, dintre istoricitate şi veşnicie „se simplifică şi are ca bază armonia dintre unitate şi diversitate sau dintre unitate şi multiplicitate. Prin urmare, Biserica este faptul primordial şi permanent al comuniunii omului cu Preasfânta Treime, ca fiind un organism divino-uman” (ibidem, p. 110).

Pr. Ioniţă Apostolache,

în Ediţia de Oltenia a Ziarului Lumina, 3 ianuarie 2018

Lucrarea cu titlul „Între cruce şi Înviere: file din istoria recentă a monahismului românesc”, publicată la Editura Mitropolia Olteniei, aşază înaintea noastră o frumoasă epopee de trăire duhovnicească şi crez ortodox a mărturisitorilor din sfintele noastre mănăstiri. Din preaplinul dragostei pentru Mirele Ceresc, ei dăruiesc permanent întărire şi nădejde tuturor celor ce caută să dobândească mântuirea.

Această ultimă împlinire scrisă a Preasfinţitului Părinte Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, dascăl la Facultatea de Teologie, reprezintă în contextul dat mai mult decât o lucrare ştiinţifică. Ea descrie în fapt o vocaţie pe care în mod evident autorul o prezintă şi o mărturiseşte într-un mod cu totul personal şi aplicat. Este o istorie la care Preasfinţia Sa participă efectiv ca personaj, narator şi tălmăcitor al experienţelor mistice din care învaţă, pe care le predă spre folosul duhovnicesc al ucenicilor.

O experienţă proprie

Firul evenimentelor pe care le întâlnim în prezenta lucrare este unul precis, referindu-se prin exemple la experienţa monahilor şi monahiilor noastre în perioada regimului comunist. În această mare familie a intrat şi autorul nostru, cu un an înainte ca flagelul prigoanei să se risipească, pe vremea când încă se mai vorbea despre legi şi norme potrivnice. „În anul 1989, mărturiseşte autorul, mi-am îndreptat paşii către istorica Mănăstire Neamţ, pentru a deveni monah. Aveam cunoştinţe despre istoria monahismului, însă nu ştiam că exista o lege în vigoare, care prevedea ca monahii şi monahiile sub vârsta de 50 de ani, respectiv 55 de ani, să fie excluşi din mănăstire, sau persoanele cu aceste vârste să nu poată accede în viaţa mănăstirească. Despre existenţa acestei legi mi-a vorbit o persoană din afara lumii monahale, care, văzând că încep să port barbă, a ţinut să-mi precizeze că legea cu pricina poate fi aplicată oricând” (p. 6). De aici vine imediat şi confirmarea scopului pentru care a fost alcătuită lucrarea de faţă: descrierea unei perioade care „a oferit prilejul ca monahii şi credincioşii, dimpreună cu ierarhii şi clerul, să poată deveni mărturisitori ai Evangheliei în vremuri de prigoană şi mucenici ai Bisericii în faţa suferinţei şi a morţii” (p. 6).

Decretul 410/1959 în Moldova

Cuprinsul lucrării este introdus printr-o consistentă analiză istorică pe tema Decretului 410/1959 în Moldova, intitulată sugestiv „Monahismul românesc în lumina Crucii”. Studiul prefaţator este foarte important pentru ceea ce urmează să se analizeze în cuprins, întrucât descrie etapizat momentele care au dus efectiv la scoaterea monahilor din mănăstiri. „Înainte de promulgarea acestui decret, aparatul represiv comunist îşi manifestase acţiunile de supraveghere a mănăstirilor (indiferent de cult) încă din anul 1948, când mai multe organizaţii anticomuniste, între care şi Mişcarea Naţională de Rezistenţă, au găsit un sprijin important în bisericile, mănăstirile şi schiturile din întreaga Biserică Ortodoxă Română” (p. 11). Tot aici sunt menţionate şi măsurile premergătoare decretului, din 1958, când Alexandru Drăghici propunea printre altele: „desfiinţarea seminariilor monahale şi interzicerea frecventării de către călugări şi călugăriţe a Institutului Teologic”; „intrarea în monahism să se facă numai cu avizul înputerniciţilor regionali pentru culte”; „interzicerea intrării elementelor tinere în mănăstiri, fixându-se limita de vârs­tă de la 50 de ani în sus” etc. La data stabilită, tăvălugul a pornit peste mănăstirile din ţara noastră, decretul fiind aplicat „imediat şi prin mijloace ­extreme, conducerea Bisericii Ortodoxe Române neputându-se împotrivi, de teama unor măsuri radicale, care ar fi putut merge până la închiderea totală a mănăstirilor” (p. 21). În finalul studiului introductiv, PS Părinte Emilian Prezintă sistematic „Situaţia Mănăstirilor şi a personalului monahal, înainte, în timpul şi după aplicarea Decretului 410/1959” (p. 39).

„Vocaţia monahală şi prigoana comunistă”

În conţinutul ei, cartea PS Părinte Emilian Lovişteanul surprinde, aşa cum am menţionat, „vocaţia monahală şi prigoana comunistă”. Elaborarea, aşezată sub formă de interviu, se raportează la câteva dintre cele mai importante mănăstiri din Moldova: Agapia, Sihăstria, Văratec şi Vorona. Modalitatea de abordare îl aşază pe autor în postura de participant efectiv la acest tip de mărturisire, împărtăşind indirect experienţa acestor persoane duhovniceşti, monahi încercaţi în răstriştea prigoanei comuniste.

Iată de pildă, o mărturisire din „Convorbirea cu Monahia Felicia Nistor de la Mănăstirea Agapia”. Întrebată „cum a trecut prin acele momente triste” şi „ce urmări au avut în viaţa ei”, maica mărturiseşte că ruperea de acest loc a fost o adevărată dezrădăcinare. Ziua în care a fost ­nevoită să plece „a fost o zi tristă (…), a trebuit să înţelegem cum stau lucrurile şi, când a venit vremea, am plecat cu durere în suflet şi cu lacrimi în ochi” ­­(p. 76). Un alt mărturisitor al credinţei ortodoxe în vremea prigoanei comuniste a fost şi iero­schimonahul Simeon Zaharia de la Mănăstirea Sihăstria. A primit Schima Mare în Sfântul Munte, nevoindu-se mai întâi la Mănăstirea Putna, de unde a fost scos prin decret. Între monahiile nevoitoare de la Vorona, se regăsesc în paginile cărţii: maica Alexia Rusu, Filofteia Juncănariu, Magdalena Iohan, Tatiana şi Filofteia Grosu, Teodora Popoaia. La Vorona, o avem în prim plan pe stavrofora Teofana Scântei.

Imaginile zugrăvite în lucrarea PS Părinte Emilian Lovişteanul dau aşadar mărturie despre jertfa monahismului românesc în perioada comunistă. Fiecare călugăr parcurge efectiv un drum al crucii, spre Înviere, sau mai bine spus prin cruce, spre Înviere. Din aceste experienţe învăţăm că realitatea timpului pământesc se înveşniceşte numai prin jertfă, fără de care Învierea rămâne departe. Suferinţa şi chinurile, umilinţa şi chinul renasc dintr-odată ca flori ale mărturisirii ortodoxe în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Izvorul învierii noastre.

Sursa: Ziarul Lumina, Ediţia de Oltenia, 8 mai 2017

Pr. Ioniţă Apostolache