Arhiva pentru categoria ‘Recenzii’

Săptămâna aceasta a văzut lumina tiparului lucrarea cu titlul „De ar fi să mă mai nasc o dată… De la lume adunate și tot la lume date”, semnată de preotul Ilie Popa, slujitor la Paraclisul Mitropolitan „Sfântul Ilie” din Craiova. Cartea, publicată cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, la Editura „Autograf MgM” din Craiova, cuprinde o serie de sfaturi duhovniceşti desprinse din experienţa pastorală a autorului, adresate credincioşilor ortodocşi de toate vârstele şi din toate locurile.

Părintele Ilie Popa, slujitor la biserica Paraclis Mitropolitan „Sfântul Mare Proroc Ilie” din Craiova, aduce în atenţia iubitorilor de literatură duhovnicească o nouă lucrare, intitulată sugestiv „De ar fi să mă mai nasc o dată… De la lume adunate și tot la lume date”. Însumând în fapt o întreagă şi complexă experienţă de viaţă, noua apariţie editorială se arată deosebit de interesantă prin firul literar pe care îl dezvoltă. Sunt prezentate secvenţial episoade cu notă personală, mărturisiri din viaţa autorului, dar şi experienţe din scaunul Spovedaniei, pe care preotul scriitor le transformă în sfaturi şi le oferă impersonal cititorului. „În această carte, pornesc de la învăţăturile pe care ar trebui să le cunoaştem: «Rugaţi-vă neîncetat», «învăţaţi unul de la altul». O foarte înţeleaptă vorbă din multiplele vorbe ale poporului nostru zice: «Unii învaţă şi din greşelile altora, iar alţii nici din ale lor». De aceea, cele scrise aici, «de la voi le-am adunat şi tot vouă vor fi date, dar prelucrate». Voi prezenta multe cazuri, dar niciodată numele persoanei sau persoanelor implicate nu sunt menţionate. Mă interesează cazul, nu persoana. Nu sunt un anchetator” (pp. 10-11).

Nota personală

Din punct de vedere literar, lucrarea preotului Ilie Popa abordează un stil clar şi concis, deconspirând vasta sa pregătire intelectuală. De menţionat ar fi aici, aşa cum de altfel am mai arătat într-unul din textele noastre despre activitatea cucernicului preot (Drumul spre slujirea lui Hristos ca sacerdot, în Ediţia de Oltenia a Ziarului Lumina, 7 iulie 2015), că autorul este doctor în agronomie, având o bogată activitate publicistică. Firul narativ al lucrării se centrează în jurul experienţei personale şi pastoral-misionare a autorului, care se foloseşte în mod frecvent de exemple pe care le cunoaşte personal. De menţionat mai este şi faptul că sursele bibliografice externe sunt de fiecare dată corect citate. Prezentarea biografică oferă lucrării un caracter personal, fiind subliniat îndeosebi parcursul convingerilor, încercărilor şi experienţelor din perioada comunistă. Tot aici, autorul evidenţiază în mod aparte „dorinţa de a deveni preot”, pe care a avut-o încă din copilărie. „În aceste momente a reapărut dorința mea din copilărie de a fi preot. Având în vedere problemele prin care am trecut, am hotărât să întrerup serviciul la stat. M-am pensionat medical și căutam posibilități de a face Facultatea de Teologie. Am aflat că în acel an apăruse posibilitatea de a face această facultate la curs de zi, fără examen, pe baza notelor de la prima facultate. Într-adevăr, au existat zece locuri, pentru care am candidat douăzeci de persoane. În acest fel am ajuns student la zi la Facultatea de Teologie din Craiova. Am început-o în anul 1996 și am terminat-o în anul 2000, la vârsta de 65 de ani. În anul I de facultate am fost hirotonit ca diacon, iar în anul II am fost hirotonit preot” (p. 19).

Structura cărţii

Din punct de vedere structural, lucrarea este împărţită în 24 de titluri, incluzând aici cuvântul introductiv şi prezentarea biografică a autorului. În celelalte capitole ale cărţii dezbat probleme de interes catehetic, cum ar fi: Despre botezul copiilor și nu numai al lor; Despre educarea copiilor în zilele noastre; Despre talentele copiilor născute odată cu ei; Un avort este egal cu o crimă; Despre Fericiri şi alte fericiri (Bucurii); Despre Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie; Despre posturi și rostul lor; Momentul adevărului; Este Sfântul Ilie un criminal?; O altă minune a părintelui Ilie Lăcătu­șu; Unde a fost Dumnezeu, dacă există, ieri când eu am pierdut procesul?; Cu ce ne-a ajutat Dumnezeu pe noi în ziua de ieri?; Există Dumnezeu chiar dacă nu-l vedem?; De la Mine a fost aceasta; Despre viața viitoare; Despre respectarea poruncilor lui Dumnezeu; Despre „strâmbătorii” (falsificatorii) credinței sau de la „babe citire”; Mănâncă morții ce li se dă de pomană?; Este adevărat că atunci când iese „popa” în cale, unora le merge rău și altora bine?; Cerșetoria și milostenia; Antonie Plămădeală – Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă (extrase); Oamenii de știință, prin cercetări, au dovedit efectul crucii asupra omului, apei și alimentelor. În ultima parte a lucrării sunt expuse mai multe rugăciuni şi cereri pe care autorul le preia din cărţile de rugăciune sau molitfelnic.
În concluzie, prin valoarea sa pastoral-duhovnicească, dar şi misionară, proiectul editorial al pr. Ilie Popa se arată ca un exemplu folositor pentru ceilalţi slujitori ai Sfintelor Altare, dar şi pentru credincioşii sfintelor loca­șuri de închinare. Totodată, nota originală a lucrării reprezintă un bun exemplu pastoral şi un câştig pe plan cultural şi catehetic.

Arhid. Ioniţă Apostolache

De curând, a văzut lumina tiparului, la editura craioveană Aius, lucrarea cu titlul „Muzica și plantele medicinale în terapia depresiei”. Semnată de prof. Marina Niță și prof. Georgiana Pană, cartea oferă o perspectivă inedită asupra interdependenței dintre două elemente esențiale în justificarea apologetică a credinței creștine. Într-o abordare originală, cei doi autori reușesc să surprindă în aproximativ 150 de pagini aspecte interesante din dialogul muzică-fitoterapie, identificând totodată soluții pentru tratarea uneia dintre cele mai nocive maladii ale secolului nostru: depresia. Pe tot parcursul ei, lucrarea urmărește firul roșu al credinței creștine, subliniind în mai multe rânduri legătura dintre om și darurile lui Dumnezeu din creație. Sub acest aspect, este întărit atașamentul românului față de natură, pe care a cântat-o în doinele sale, a invocat-o ca mângâiere în cântecul de leagăn, ca reazim și adăpost la trecerea spre Împărăția lui Dumnezeu. „Și iată cum natura cu regulile ei foarte precise a dus omul cu gândul atât de departe, încât cântul printre copacii pădurii și efectul adierii vântului peste trestiile plecate au creat orga de biserică, bazată pe aceleași principii. Omul a căutat mereu să ceară naturii tot. Și adăpost, și hrană, și momente de relaxare, și destindere. Dacă omul a găsit în codru prietenul adevărat, el a căutat tot acolo sursele sale de inspirație spre a-și exprima stările și sentimentele prin părți ale naturii, în speță a florei. Și aș aminti aici câteva exemple ce arată sursa de inspirație sau cadrul artistic figurat prin puterea de simbol a florilor și plantelor: «Cântă frunză, cântă vântul/ Cântă pomii ghiocei»… Bobul de grâu, simbol al pâinii, este amintit în cântecul Grâușor de Bărăgan” (pp. 6-7). Dacă în prima parte a lucrării cei doi autori tratează teme legate de muzicoterapie (ex.: „Muzica – izvor de sănăta­te”, „Influența muzicii asupra organismului uman”, „Muzicoterapia” etc.), cea de-a doua parte deta­lia­ză subiectul „Plantele medicina­le recomandate în terapia depresi­ei”. Aici sunt luate pe rând și ana­li­za­te alfabetic cele mai eficiente plante medicinale: cătina albă, coa­da-șoricelului, damiana, izma brună, lăcrămioarele, lavanda, ma­cul, odoleanul, țelina, urzica etc.

Prin conținutul ei, această lucrare, așezată sub semnătura cunoscutului cercetător în științele biologice Marian Niță, întregește o frumoasă și rodnică mărturisire ortodoxă scrisă, așezată în de­cursul timpului în peste 50 de ti­tluri publicate.

(Arhid. Dr. Ioniță Apostolache)

Lucrarea cu titlul “Familia în Vechiul Testament”, aparţinând pr. lect. dr. Ion Resceanu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova, a fost publicată lanul trecut la Editura Mitropolia Olteniei. Prin conţinutul ei inedit, cartea se recomandă cu succes tinerilor teologi, interesaţi de studierea conţinutului Sfintei Scripturi.

Această lucrare era cu atât mai necesară, cu cât în literatura de specialitate în limba română nu se găsesc decât puţine articole şi studii semnate de Romulus Cândea, diac. Gheorghe Papuc, pr. conf. dr. Petre Semen, pr. prof. Ilie Moldovan, folosite din plin de autor cu rezultate deosebite. Cercetarea problematicii ridicată de subiectul tezei se împarte în patru secţiuni majore: „Date revelaţionale privind familia”, „Fundamentele căsătoriei şi ale relaţiilor interfamiliale israelite”, „Familia israelită în decursul istoriei Vechiului Testament” şi „Valoarea religios-morală a familiei după Sfânta Scriptură”.

“Date revelaţionale privind familia”

Prima parte a cărţii, „Date revelaţionale privind familia”, deşi de mici dimensiuni (pp. 4-24), oferă o analiză de specialitate a celor mai importante versete din cartea Facere. Existenţa omului pe pământ, încă de la creaţie, se confundă cu existenţa sa ca persoană, familia fiind modelul social de bază, consecinţă imediată a creării după chipul lui Dumnezeu (Facere 1,27). „Omul, bărbat şi femeie, poartă în sine  acest chip al Creatorului său” (p. 7). Astfel, căsătoria poate fi definită drept unirea intimă şi complementară dintre bărbat şi femeie în care fiecare persoană, dincolo de dimensiunile sociale, îşi descoperă expresia nativă şi vitală.

Omul creat de Dumnezeu, Adam în Rai, este deasupra distincţiei masculin-feminin. „Crearea omului, bărbat şi femeie, apare fără nicio diferenţiere între proprietatea temporară şi funcţia celor doi care par a fi unul şi, totuşi, în mod paradoxal, sunt doi”. Unitatea şi complementaritatea celor doi în Rai o sesizează foarte bine autorul, într-o citire mai atentă a versetului 27 din Facere I: «Să facem om» (la singular) «şi ei vor stăpâni» (la plural) (p. 8).

Era nevoie de un astfel de studiu asupra familiei paradisiace, atât pentru cunoaşterea efectelor produse în om de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale dar şi de restaurarea omului, produsă de Mântuitorul Hristos. Astfel, odată cu restaurarea chipului lui Dumnezeu în om, se restaurează şi capacitatea omului de a trăi într-o familie creştină, binecuvântată prin Sfânta Taină a Căsătoriei. „Fundamentul biblic al acestei instituţii vechi rânduite de Dumnezeu este cea mai vie mărturie pentru păstrarea sacralităţii familiei” (p. 13).

„Fundamentele căsătoriei şi ale relaţiilor interfamiliale israelite”

A doua parte a lucrării este dedicată „Fundamentelor căsătoriei şi ale relaţiilor interfamiliale israelite”. În cel mai important capitol al acestei părţi, „Căsătoria la poporul evreu”, descoperim diferenţele moralei iudaice faţă de morala altor popoare şi, bineînţeles, faţă de morala creştină. Astfel, căsătoria are un rol determinant în viaţa social-religioasă, poligamia fiind îngăduită, ca şi exogamia. Aflăm că poligamia apare consecutiv poftei trupeşti, dorinţei de a avea copii şi necesităţii statorniciei relaţiilor diplomatice cu popoarele vecine. „Dintre motivele care duc la poligamie se desprinde, neîndoielnic, necesitatea şi dorinţa de a avea copii” (p. 29). Dar problemele generate de convieţuirea sub acelaşi acoperişi a mai multe soţii şi concubine genera o serie întreagă de intrigi, astfel că „monogamia a rămas instituţia ideală rânduită de Dumnezeu” (p. 31).

În ceea ce priveşte statutul femeii în Israel, Pr. Lect. Dr. Ion Resceanu realizează o punere la zi a problemei feministe actuale. Astfel, cei ce hiperbolizează rolul femeii în Vechiului Testament, întâlnesc generalizarea statutului social al femeii pentru Orientul Apropiat, aşa cum apare în Legea lui Manu: „Femeia, în timpul copilăriei, depinde de tatăl ei, în timpul tinereţii, de soţul ei; dacă îi moare soţul, de fiii ei, dacă nu are fii, de rudele apropiate ale soţului, căci femeia nu trebuie niciodată să se conducă după bunul ei plac”. Astfel putem constata că „soţiei nu i se atribuia nici un rol, ci ea însăşi trebuia să şi-l asume, „pentru bunăstarea casei sale ea putând acţiona şi independent de voinţa soţului său” (p. 64). În aceste condiţii divorţul era o anomalie de la viaţa familială iudaică la care au recurs, cu excepţia Irodiadei, doar soţii, obligaţi de Lege să „înzestreze” soţiile expulzate cu o carte de despărţire (p. 70).

Naşterea pruncilor, scopul principal al căsătoriilor iudaice, este încadrată într-un adevărat cod legislativ, determinând o ierarhizare strictă a membrilor familiei şi, odată cu aceasta, distribuirea sarcinilor familiei în cazuri ordinare şi extraordinare. Băieţii, beneficiarii circumciziei, erau favoriţii familiei, fiind înzestraţi, încă de la naştere, cu diferite făgăduinţe. „În concepţia biblică, circumcizia este un act de cult instituit de Dumnezeu ca semn al legământului cu Avraam…Prin circumcizie, fiecare individ îşi consacră viaţa lui Dumnezeu, apărând astfel ca o recunoaştere a statutului său înaintea lui Dumnezeu” (p. 80).

Cea de-a treia parte a lucrării, „Familia israelită în decursul istoriei Vechiului Testament” oferă o radiografie completă a mediului intim al familiei iudaice, încadrată în societatea perioadei patriarhilor, urmată de cea din perioada mozaică iar apoi, în perioada exilică şi post-exilică.

„Valoarea religios-morală a familiei după Sfânta Scriptură”

Din ultima parte, „Valoarea religios-morală a familiei după Sfânta Scriptură”, autorul rezervă un capitol de final raportului dintre familia creştină şi cea a Vechiului Testament. Astfel, Mântuitorul, prin învăţătura Sa, îi aduce căsătoriei dimensiunea pe care o avea înainte de păcatul strămoşesc, „afirmând în mod categoric necesitatea restabilirii unităţii şi indisolubilităţii originale ale legăturii conjugale dintre bărbat şi femeie” (p. 225). De aceea căsătoria creştină „se ridică peste neputinţele omeneşti, desfacerea căsătoriei fiind contrară voii Dumnezeieşti şi ordinii iniţiale stabilite prin creaţie” (p. 227).

În urma citirii acestei lucrări, oricine poate observa că este o adevărată monografie a familiei Vechiului Testament, privită în toate aspectele şi în toate perioadele evolutive ale poporului ales, în relaţie cu dezvoltarea istorică a popoarelor vecine. Lucrarea vine în sprijinul oricărui teolog interesat de amănuntele vieţii de familie, de anomaliile vieţii de familie, cum sunt divorţul, poligamia, adulterul sau homosexualitatea.

Aşadar, “Familia în Vechiul Testament”, semnată pr. dr. Ion Resceanu, este o operă originală şi actuală, bine documentată şi accesibilă deopotrivă, atât de necesară şi utilă tuturor iubitorilor şi cititorilor cărţilor Sfintei Scripturi.

Pr. lect. dr. Ion Sorin Bora,

în Ediția de Oltenia a Ziarului Lumina,

17 februarie 2015

La Editura Didahia Severin a apărut, cu sprijinul şi binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, o publicaţie muzicală inedită,  „Anton Pann, Noul Doxastar – Triodul şi Penticostarul“,  prima reeditare după 161 de ani a traducerii lui Anton Pann după opera lui Dionisie Fotino.

Însumând 300 de pagini, cartea reuneşte volumele II şi III ale Doxastarului lui Pann, publicate în anul 1853 în „Tipografia sa cea de Musică Bisericească“.

Autorul Doxastarului tradus de Pann, Dionisie Fotino (Dionysios Foteinos Moraitis), s-a născut la 1777  în Ahaias din Palaias Patras, capitala Peloponesului. A fost unul dintre cei mai importanţi muzicieni greci stabiliţi în Ungrovlahia la finalul secolului al XVIII-lea şi unul dintre reprezentanţii ultimei generaţii de cărturari bizantini pe care fluxul emigraţiei balcanice îi stabilise pe teritoriul României.

Bizantinologul Nicolae Gheorghiţă afirmă că prezenţa sa în Valahia poate fi situată la finalul anului 1796 şi începutul lui 1797, conform unui manuscris psaltic autograf, în care Fotino menţionează: „Compus de mine, Dionisyos din Ahais Peloponnesului a Vechii Patre, aflându-mă în Bucureşti, 1797, 15 iunie…“

De-a lungul timpului, Dionisie Fotino s-a dovedit a fi un excelent istoriograf, un pictor şi un poet deosebit, dar mai ales un muzician de mare talent, care a predat tinerilor teologi şi cântăreţi bisericeşti la Mănăstirea Căldăruşani (1797-1809),  apoi la Bucureşti (1809-1816),  şlefuind, ca pedagog, două dintre cele mai mari personalităţi ale muzicii psaltice româneşti: Anton Pann şi Episcopul Chesarie al Buzăului.

Tradiţia ulterioară manuscrisă confirmă arta înaltă a acestuia prin faptul că elevii săi au păstrat un adevărat cult finului cărturar şi muzician, numindu-l „dascălul Dionisake“ sau, cum îl numeşte Anton Pann, „bunul meu dascăl“.  

Dionisie Fotino s-a stins din viaţă la 10 octombrie 1821, fiind înmormântat la Bucureşti.

O colecţie imnografică deosebită

„Noul Doxastar, prefăcut în româneşte după metodul vechi al Serdarului Dionisie Fotino“, s-a tipărit de Anton Pann la Bucureşti, în trei volume, la o distanţă de doisprezece ani (primul în 1841 şi celelalte două în 1853). Aşa cum precizează dr. Constantin Secară în prefaţa volumului apărut la Didahia Severin, „Doxastarul reprezintă o prelungire şi o derivaţie relativ nouă a Stihirarului, care s-a impus în rândul cărţilor de cântări bizantine ale Bisericii Ortodoxe târziu, pe la începutul sec. al XIX-lea, după Reforma Noii Metode. Numele generic dat stihirilor cuprinse în acest tip codicologic,  Doxastikon, derivă de la Doxa Patri kai you, kai Aghio Pnevmati (Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh). Întâlnim, în acest context, Slave la Vecernie, la Litie, la Stihoavnă, la Laude, la Fericiri. Imnografia bizantină a acordat semnificaţii teologice deosebite acestor stihiri care sunt adresate fie Sfintei Treimi (Triadikon), fie Învierii (Apolytikia anastasima), fie Maicii Domnului (Theotokion şi/sau Dogmatikon) sau Sfintei Cruci. Aceste stihiri, numite şi automele, idiomele sau prosomii reprezintă melodii tip şi sunt piese independente compuse în toate ehurile (glasurile). Doxastarul urmează întocmai structura imnografică a Stihirarului, respectând ordonarea cântărilor în funcţie de cronologia anului liturgic, începând cu 1 septembrie; două secţiuni aparte sunt dedicate celor două perioade fundamentale pentru cultul Bisericii Ortodoxe, legate de Sfintele Paşti: perioada Triodului şi cea a Penticostarului“.

Noul Doxastar – un instrument didactic folositor în studiul psaltichiei

Apariţia primului tom al „Noului Doxastar“, în 1841, avea să aducă în repertoriul liturgic din spaţiul ortodox românesc această carte importantă, tradusă de Anton Pann după „metodul cel vechi al Serdarului Dionisie Fotino“, „desăvârşit în meşteşugul muzicii“, cel ce a „îmbogăţit podoaba Bisericii cu această întocmire a sa“.  Autorul traducerii s-a „sârguit a o români“ din dorinţa de a nu-i lăsa „pe românii iubitori de muzică lipsiţi de o asemenea trebuincioasă carte“ şi pentru a-i ajuta „pe cântăreţi a dobândi ştiinţă desăvârşită în cele opt glasuri“. Consecvent crezului său estetic privind rolul deosebit de important al cântărilor în cadrul cultului ortodox, având o strânsă legătură cu stilul de compoziţie, dar şi cu acurateţea interpretării,  Anton Pann menţionează faptul că „şi cântările bisericeşti le putem glăsui cu rostire ritoricească“, prin intermediul a „tot felul de thesuri, precum: de umilinţă, de rugăciune, de plângere, de întristare, de bucurie“. Din această perspectivă, formulele melodico-ritmice şi inflexiunile modulatorii au, în opinia autorului, un rol strict şi foarte bine determinat în dezvoltarea retorico-muzicală a cântărilor, fiind în strânsă legătură cu semnificaţiile poetice, şi mai ales cu cele dogmatice ale textelor înveşmântate melodic şi determinând modul „cum să glăsuiască Întrebătoarea (semnul întrebării, n.n.), Minunătoarea (semnul exclamării) şi ce săvârşiri să întrebuinţează la toată pontuaţia“ – pentru a exemplifica cu doar două dintre procedeele retorice pe care Anton Pann avea să le teoretizeze şi să le dezvolte 4 ani mai târziu, în paginile Bazului teoretic şi practic al muzicii bisericeşti, apărut la Bucureşti, în 1845.

Totodată, reţine atenţia şi aspectul didactic al „românirii“ Doxastarului, indicat de traducător: „Acest Doxastar este de neapărată trebuinţă ca să se predea şcolarilor îndată după Anastasimatar“, pentru „a cunoaşte diapasonul şi dis-diapasonul fiecăruia glas în înălţare peste înălţare şi în pogorâre până supt pogorâre“, pentru „a vedea ce fel să glăsuiesc zicerile cereşti şi cele ce cer suire; cum şi zicerile pământeşti şi câte cer josire“ şi pentru „a dobândi idee ca să ştie rosti cu bună întocmire şi zicerile cea(le) mai mărunte, în fiecare opt glasuri“.

Doxastarul tradus şi transcris în noua grafie de Anton Pann, cel mai probabil după unul dintre manuscrisele lui Dionisie Fotino, datat în 1809, a urmat, în mod firesc, lucrării similare a lui Petru Lampadarie Peloponnisiou, opus ce văzuse lumina tiparului în anul 1820, la Bucureşti, sub îngrijirea lui Petru Efesiu.

Contribuţia originală a lui Fotino, preluată de  Anton Pann, se înscrie în tradiţia bizantină a cântărilor stranei ortodoxe, reflectând personalitatea creatoare cu totul aparte a acestui compozitor atât de original, ale cărui calităţi elevul său le-a descris minuţios: „în elegantul său stil vede cineva patimile sufleteşti descrise după meşteşugul ritoric (…), revărsând melodie felurită; cu simpatie cântă Patimile şi înmormântarea Mântuitorului, cu întunecare pogoară în cele de jos ale pământului, din cămările Iadului rădică pre strămoşul Adam în desfătările Raiului şi laudă cu glas triumfător biruinţa Atotputernicului“ (Anton Pann, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau gramatica melodică, Bucureşti, 1845).

În încheierea studiului ce prefaţează Doxastar  – Triodul şi Penticostarul, apărut la Editura Didahia Severin, dr. Constantin Secară arată importanţa reeditării acestei opere: „Varianta prezentă a Doxastarului se bucură de condiţii editoriale şi redacţionale excelente, proprii începutului mileniului al treilea după Hristos. Remarcăm, în acest context, folosirea celor două culori fundamentale (negru pentru semnele vocalice şi ritmice, roşu pentru unele semne de expresie, pentru mărturii şi ftorale), aşa cum impune, de altfel, tradiţia codicologică a scrierii muzicii bizantine. Reţin atenţia şi indicaţiile privind utilizarea isonului (ca parte componentă indispensabilă a monodiei bizantine), având rolul de a semnifica anumite sugestii interpretative şi circumscrise, evident, unui scop preponderent didactic. Cei care s-au ostenit cu redactarea computerizată şi cu îngrijirea acestei ediţii au realizat, în egală măsură, o diortosire şi o revizuire generală a textului iniţial, în duhul unei lucrări cu totul remarcabile, care îmbină într-o măsură optimă necesitatea redării în circuitul public a acestui opus de o valoare istorică certă, cu funcţionalitatea şi destinaţia practică, liturgică: aceea de a fi un necesar şi important suport pentru slujbele Bisericii Ortodoxe Române“. 

(Cătălin Cernătescu)

Lucrarea „Cei Şaptezeci de ucenici (Luca 10,1-24): istoria exegezei; tradiţii creştine“, semnată de pr. dr. Ion Sorin Bora, cadru didactic la Facultatea de Teologie din Craiova, a fost publicată de curând la Editura „Mitropolia Olteniei“. Cele peste 320 de pagini sunt însoţite de o prefaţă semnată de pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc.

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, a văzut lumina tiparului, la Editura „Mitropolia Olteniei“, o valoroasă lucrare de exegeză biblică, semnată de pr. dr. Ion Sorin Bora. Susţinută ca teză de doctorat în cadrul Şcolii doctorale din Sibiu, sub coordonarea pr. prof. dr. Vasile Mihov, cartea părintelui Bora aduce în atenţia iubitorilor de teologie o temă inedită din domeniul disciplinelor biblice nou-testamentare. În felul acesta, lucrarea „Cei Şaptezeci de ucenici (Luca 10,1-24) ): istoria exegezei; tradiţii creştine“ reprezintă o analiză teologică riguroasă asupra unei teme mai puţin cercetate.

Raportarea temei la situaţia cercetării actuale

Încă din primele pagini ale cărţii, autorul oferă o justificare academică asupra preocupărilor sale pentru această temă. În încercarea de a identifica locul corect al cercetării sale, preotul Sorin Bora abordează retoric următoarele probleme: 1. cine au fost Cei Şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului?, 2. care este numărul exact al ucenicilor, înscris de Sfântul Luca în Evanghelia sa: 70 sau 72?, 3. „probleme puse în discuţie de cercetarea actuală vizează textul lucanic referitor la Cei Şaptezeci (Lc. 10,1-24), foarte asemănător în structură şi conţinut cu fragmentul corespunzător trimiterii de către Domnul într-o misiune în Galileea a Celor Doisprezece, prezentat de Sfântul Matei (10, 1-42)“, 4. raportul Celor Şaptezeci cu Cei Doisprezece Apostoli (pp. 20-22). Răspunsurile acestor problematizări fac subiectul părţii introductive. Tot de aici se deduce şi scopul lucrării, acela de a clarifica „problematica pusă în discuţie în legătură cu grupul Celor Şaptezeci de ucenici, dintr-o perspectivă istorică şi critică deopotrivă, interesându-ne în special istoria exegezei textului Lc. 10, 1-24 şi tradiţiile creştine referitoare la text şi la Cei Şaptezeci, ca grup şi ca persoane distincte. Astfel, vom afirma clar şi răspicat că grupul distinct al Celor Şaptezeci are o existenţă reală în istoria mântuirii, aceştia având calitatea de martori oculari ai Domnului, motiv pentru care îi şi cinstim ca apostoli. Numele grupului trebuie scris deci cu majuscule, Cei Şaptezeci, după modelul grupului Apostolilor Mari (Cei Doisprezece) cu care se aseamănă cel mai mult“ (p. 23).

Apostolatul creştin

Primul capitol al lucrării tratează din punct de vedere terminologic „Apostolatul creştin“. Autorul demonstrează aici că „apostolatul este misiunea lui Hristos (I Cor. 1, 1) şi participarea la aceasta“ (p. 40). Cel de al doilea capitol tratează „Apostolatul Celor Şaptezeci“ (pp. 87 şi urm.). Despre această parte, pr. prof. Vasile Mihoc notează următoarele: „Prezentând antecedentele vechi-testamentare şi iudaice pentru numărul Celor Şaptezeci, lucrarea oferă abordări şi interpretări interesante – unele aparţinând Părinţilor -, iar referirea la numărul traducătorilor Septuagintei ca posibilă reînchipuire a Celor Şaptezeci de ucenici îi oferă autorului prilejul de a arăta cum cifra de 70 a fost schimbată în 72 de către marea majoritate a comentatorilor apuseni ai textului evanghelic. Este de notat că autorul va reveni, în secţiunea exegetică, asupra acestei probleme, oferind o mai detaliată prezentare şi evaluare a evidenţei textuale şi patristice pentru numărul de 70 (în loc de 72) pentru acest grup de ucenici. Necesară şi interesantă este şi discuţia asupra posibilităţii ca Iisus să fi avut şi ucenici neiudei (din excursul intitulat «Iudaism şi creştinism», pp. 74 şi urm.). Autorul crede că la grupul iniţial de ucenici ai Mântuitorului s-au adăugat şi păgâni, aflaţi în diferite etape ale apropierii lor de iudaism şi că «mulţimea ucenicilor» Mântuitorului cuprindea şi unii prozeliţi, râvnitori în împlinirea poruncilor şi în convertirea altor păgâni la creştinism – cu referire, desigur, la activitatea lor de după Cincizecime“ (în Prefaţă, p. 13).

„Istoria instituţiei Celor Şaptezeci de ucenici“

Analiza propriu-zisă a textului lucanic începe din capitolul trei, pe care autorul o structurează pe mai multe planuri de lucru: „Lucrătorii Împărăţiei“ (vv. 1-4); „Conduita ucenicilor în „casă“ şi în „cetate“(vv. 5-11); „Cetăţile nepocăite“ (vv. 12-15); „Cuvintele şi faptele apostolice“ (vv. 16-20); „Lauda Tatălui şi fericirea ucenicilor“ (21-24). Cel de al IV-lea capitol este consacrat „istoriei instituţiei Celor Şaptezeci de ucenici ai Domnului“ (pp. 240 şi urm.). Aici găsim detaliat, într-o abordare istorico-critică, statutul Celor 70, înainte de patimile Domnului, după dumnezeiasca Sa Înălţare şi după Cincizecime. În felul acesta, aflăm că lucrarea acestor „harismatici“ este în mare dependentă de lucrarea Sfinţilor Apostoli. „În ce priveşte raportul dintre Cei Doisprezece şi Cei Şaptezeci“ – completează pr. prof. Mihoc, „autorul nu se poate baza decât pe interpretări, mai vechi sau mai noi, lipsind informaţiile directe şi cu necontestată valoare istorică. Un interes aparte prezintă subcapitolul intitulat «Sfântul Luca, unul din Cei Şaptezeci?» (pp. 261 şi urm.), autorul ajungând la concluzia că «apariţia lui Luca în rândul Celor Şaptezeci este o invenţie târzie, pornită din evlavia creştină faţă de ostenitorii Cuvântului lui Dumnezeu»“ (p. 263). Laborioasa analiză a capitolului patru se încheie prin enumerarea mai multor mărturii biblice şi patristice cu privire la identificarea „Celor Şaptezeci“. Mai mult, problematica „Receptării Celor Şaptezeci în cărţile de cult şi în canoane“ (pp. 283 şi urm.) reprezintă în viziunea pr. dr. Ion Sorin Bora „o adevărată provocare pentru teologii ortodocşi, să arate cu tărie existenţa şi rolul ucenicilor în păstrarea şi transmiterea dreptei credinţe“ (p. 286).

„Un dar binecuvântat“ pentru iubitorii teologiei biblice

Valoarea academică a lucrării semnate de pr. dr. Ion Sorin Bora este confirmată întru totul de didascalul său. În felul acesta, ca o mărturie a valoroasei contribuţii pe care tânărul teolog biblist o aduce în sprijinul teologiei româneşti, pr. prof. Vasile Mihoc arată că „lucrarea răspunde adecvat şi bine argumentat largului evantai de întrebări pe care-l ridică acest text evanghelic nu numai pentru cititorul neavizat, ci chiar şi pentru teologi. Ea se oferă, astfel, ca un dar bine-venit unui cerc larg de cititori interesaţi de înţelegerea cuvântului dumnezeiesc“ (p. 17).

Prin urmare, putem spune că lucrarea preotului Ion Sorin Bora, girată de Editura „Mitropolia Olteniei“, reprezintă un real câştig pentru literatura teologică românească de factură academică. Ea lămureşte din punct de vedere exegetico-istoric una din probleme importante ale lucrării harice în Biserica primului secol creştin. În acest context, descoperim caracterul special al „Celor Şaptezeci de ucenici“, ca emisari ai harului dumnezeiesc şi veritabili descendenţi în lucrare şi învăţătură ai Sfinţilor Apostoli.

Diac. dr. Ioniţă Apostolache