Omul este singura ființă liberă. Iar ceea ce îl smulge pe om circuitului biologic închis este practicarea virtuților, care sunt o însușire proprie doar naturii divino-umane.54 Dacă animalele se supun și sânt conduse de legitățile naturii, fără să le poată depăși, omul are putere să supună el aceste legități în favoarea sa. În aceasta constă și dovada supremei libertăți a omului, care-l ridică peste legile iraționale și intransigente ale Universului în care trăim. Aceasta ne mai arată că omul este și stăpân al acestui Univers și că pe lingă biologic mai are ceva care desemnează natura sa atemporală și spațială. Omul este de nepătruns, progresele sale în toate domeniile sunt imprevizibile și inepuizabile – aceasta ne vorbește de originea sa divină, că omul este chip al infinității lui Dumnezeu.

Fiind o ființă divine-umană, omul tinde în chip natural spre Dumnezeu. Atunci când această mișcare este întreruptă sau înăbușită, omul este bântuit de o mare neliniște și tristețe, pe care Blaga o numea “tristețe metafizică”. “Neliniștit este sufletul meu, Doamne, până când nu se va odihni intru Tine”, oftează Fer. Augustin chiar la începutul “Confesiunilor” sale. “Căci sufletul omului, scrie Sfântul Tihan din Zadonsk, fiind duh creat de Dumnezeu, în nimic altceva nu-și află plăcerea, liniștea, pacea, mângâierea și bucuria, decât numai în Dumnezeu, de la Care, după chipul și asemănarea Aceluia a primit ființă; atunci când se desparte de El, e nevoit să-și caute plăcerea în făpturi și cu patimi felurite, ca și cu niște roșcove, se hrănește…”.

Voind să scape de această tristețe, grecii au inventat banchetele și sălile de teatru, discuțiile filosofice, pentru cei mai spiritualizați, dar și jocurile și orgiile pentru cei cu totul trupești. Aceasta era o consecință logică a religiei antice grecești. Grecul era tiranizat de ideea destinului implacabil și de spiritul răzbunător al zeilor. Zeii Greciei antice nu doar că nu îi ajutau pe oameni, ci orice încercare a vreunui zeu minor de a conlucra cu muritorii era aspru pedepsită de zeii mai mari.

Atunci când Prometeu îndrăznește să ducă focul oamenilor, Zeus îl leagă de o stâncă, unde vulturii aveau să-i ciupească ficatul zeului umanist, ficat care peste noapte creștea la loc pentru a putea fi ciupit la nesfârșit. Iar după toate aceste farse a cetățenilor cerului îndreptate împotriva oamenilor în timpul vieții lor pământești, dincolo îi aștepta în mod inevitabil focul Hadesului. Iată de ce grecii aveau o motivație logică a hedonismului lor, reieșind din doctrina lor religioasă.

Drept urmare ei au ajuns să îndumnezeiască corpul omenesc, plăzmuind un “dumnezeu” de tipul celui freudian și nietzschean, în care biologicul, instinctualul, încearcă din răsputeri să îmbrace haina strălucirii care nu i se potrivește. O astfel de îndumnezeire a omului, fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu, este împlinirea dorinței diavolului, pe care acesta i-a șoptit-o Evei în rai. Să nu uităm însă, că grecii au făcut aceasta dintr-o mare tristețe, tiranizați de monstruozitatea fatalității morții și a nedreptății. Această atitudine, tipică nu numai pentru grecii antici, ci pentru toți oamenii fără Dumnezeu, a atins proporții monstruoase în lumea contemporană. Ea însă este nemotivată pentru o lume în care se pare că nu mai este om care să nu fi auzit niciodată de Hristos. “Cu noi este Dumnezeu”, așa se țicuiește Emanuel, numele Dumnezeului Care a primit să fie om, pentru a-l face pe om dumnezeu după har. Cu noi este Dumnezeu, Biruitorul Morții, sau și mai corect, în noi este Dumnezeu!

(Pr. Sorin Ionescu)

Creaţie şi libertate (1)

Patima robește, ascunzând, ca o mască, chipul lui Dumnezeu care este în noi. Omul stăpânit de patimi nu poate să cunoască pe Dumnezeu. Pentru Platon, patima este o piedică în calea filozofiei: “Căci să știi, declară Socrate În Republica, că pe cât mai palide devin pentru mine plăcerile legate de trup, pe atât sporesc dorințele și plăcerile iscate de convorbiri”.

Dezvoltând aceeași idee, Platon relatează în continuare o întâmplare cu Sofocle: “Odată, povestește același personaj, am fost de fată când cineva l-a întrebat pe poetul Sofocle: “Cum stai, Sofocle, cu plăcerile iubirii? Mai poți oare să te bucuri de o femeie?” Poetul răspunse: “Nu vorbi cu păcat, omuleț! Cu adâncă mulțumire am scăpat de iubire, de parcă aș fi fugit de un stăpân smintit și sălbatic”.

Patimile sunt adesea înfățișate de Sfinții Părinți ca niște fiare care ne sfâșie. “Închipuie-ti, spune Sf. Ioan Gură de Aur, că și mânia este tot o fiară. Arată și tu fată de tine tot atâta zel cât l arată alţii pentru îmblânzirea leilor; îmblânzește și tu, domesticește și tu mânia din sufletul tău. Și mânia are dinți și unghii groaznice; dacă nu-ti domesticești mânia, mania omoară totul. Nu pot sfâșia leul și vipera atât de cumplit măruntaiele ca mânia, sfâșiind-le necontenit cu unghiile ei de fier. Nu vatămă numai trupul, ci strică și sănătatea sufletului, mancando-i, rupând-i, rozând-i toată puterea, făcând-l cu totul nefolositor”.46 Atât “mania [cât și celelalte patimi, afirmă Sf. Grigorie al Nyssen] nu poate forma un punct de asemănare intre Dumnezeu și om”.

Deoarece Dumnezeu, fiind bunătatea și ne pizmuirea desăvârșită, nu se mânie. Nici măcar izgonirea din rai nu a fost o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nici nu lovește, nici nu cere satisfacții, ci pedeapsa e o mișcare care vine în mod natural din partea naturii ce a fost tiranizată și defectată de acțiunea greșită a lui Adam, deoarece căderea omului a provocat dereglarea întregului cosmos.

Pună aici am văzut că, după ce l-a creat pe om, iar acesta I-a stat împotrivă, căzând în moarte, Dumnezeu nu doar că nu-l pedepsește, ci toate câte au rezultat în urma păcatului le întoarce în favoarea omului. Însăși moartea, pe care o va cunoaște omul de acum înainte, nu este îndreptată împotriva omului, ci împotriva “stricăciunii care-l învăluie”.49 După Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu a îngăduit moartea “ca răul să nu devină nemuritor”.50 Prin moartea biologică, Dumnezeu practic îl sustrage pe om din fata “răzbunării” iraționale a naturii, oferindu-i șansa să renască într-o altă dimensiune.

De aceea, nimic din cele cu câte l-a înzestrat Dumnezeu pe om în “noua sa pribegie” nu poate fi considerat rău, chiar și aceleași patimi. Pe de o parte, instinctele sânt o poartă care poate duce spre iraționalitate, iar pe de altă parte, aceasta constituie “un leac și o binecuvântare, o posibilitate nouă pe care o dă Dumnezeu omului ca să poată supraviețui în moarte, din moment ce a pierdut viața, și mai ales ca să supraviețuiască corect, să ajungă în punctul de a regăsi mai deplină viața și forma mai frumoasă a naturii lui Hristos”.

Oricât nu s-ar întări patimile împotriva omului ele nu pot să șteargă cu desăvârșire strălucirea chipului lui Dumnezeu din noi. Rațiunea cu care este înzestrat, are putere să conducă cu ele. Iar atunci când “puterea minții ajunge să stăpânească aceste porniri, oamenii pot face tot atâtea virtuți. Mânia poate deveni bărbăție, sfiala poate duce la siguranța întemeiată, din frică se poate ajunge la ascultare, din ură la antipatie fată de rău, din patima amorului la dorul puternic după frumosul cel real și aceasta pentru că o fire demnă se ridică deasupra patimilor și se ferește să ajungă în robia răului (o astfel de mândrie e lăudată de marele apostol Pavel atunci când ne cere să căutăm cele de sus)”.

(Pr. Sorin Ionescu)

Îndată ce omul își lasă spre degradare puterea cugetului, silindu-și mintea ca patimile să prindă în ea rădăcini, el devine robul patimilor și din clipa aceea are loc în om o răsturnare și o înlocuire a peceții lui Dumnezeu cu un chip al dobitocului, încet întreaga fire a noastră pornește pe calea aceasta ca și cum mintea noastră n-ar mai cultiva decât principii pătimașe, ajutând-le să sporească tot mai mult”.

În acest fel, pe măsură ce omul care practică virtutea dezvoltă în sine chipul lui Dumnezeu, iar pe cel al dobitocului îl distruge, intra-o măsură și mai mare am putea spune, omul care practică păcatul dezvoltă în sine chipul dobitocului, iar pe cel al lui Dumnezeu îl pierde. Aceasta și pentru că nimeni nu poate “întrece” și depăși pe Dumnezeu, imitându-I virtuțile, în schimb omul poate, după cum am văzut, să întreacă dobitocul în patimă. În una din cuvântările sale, Sfântul Ioan Gură de Aur face o inventariere interesantă a trăsăturilor animale lucrătoare în om, mai exact, Sfântul corespunde fiecărei patimi un animal: “Spune-mi dar după care fapte să te cunosc că ești creștin, când totul te arată necreștin? Dar pentru ce spun: creștin? Nu pot ști bine nici dacă ești om.

Când te văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că ești lacom la mâncare ca un urs, că-ti îngrași trupul ca un catâr, că ești ranchiunos ca o cămilă, că răpești ca un lup, că te mânii ca un șarpe, că rânești ca o scorpie, că ești șiret ca o vulpe, că ții în tine veninul răutății ca o aspidă și viperă, că lupți împotriva fraților tăi ca demonul cel rău, cum voi putea să te număr cu oamenii când nu văd în tine caracteristicile firii omenești? […] Cum să te numesc? Fiară? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu însă ai adunat în tine toate cusururile și mergi chiar mai departe decât fiarele sălbatice. Să te numesc drac? Dar dracul nu slujește tiraniei stomacului, nici nu îndrăgește banii. Spune-mi, te rog, pot să te mai numesc om când ai mai multe cusururi decât fiarele și dracii?

Iată, în câteva cuvinte, rațiunea după care cel ce se desparte de Dumnezeu devine mai rău decât dobitoacele și chiar decât dracii. De fapt, acesta este mesajul evanghelic, care intervine obsedant mai ales în epistolele Pauline: “Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi, sintetic robi aceluia căruia vă supuneți; fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate”[1]. “Căci și noi eram altă dată fără de minte [fără rațiune, ca și dobitoacele], neascultători, amăgiți, slujind poftelor și multor feluri de desfătări, petrecând viața în răutate și pizmuire, urâți fiind și urinau-ne unul pe altul; iar când bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele intru dreptate, săvârșite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt” [2].

(Pr. Sorin Ionescu)

[1] Rom. 6: 16.

[2] Tit 3: 3-4.

Separarea în bărbat și femeie este o urmare a căderii. Acest paradox se explică prin atotștiința și înainte-vederea lui Dumnezeu. “Оntrucоt [Dumnezeu] prin puterea Lui a văzut mai dinainte depărtarea noastră liberă de pe calea cea dreaptă și căderea care a urmat, departe de viața îngerilor, pentru ca să nu nimicească sufletele omenești care uitaseră cu totul chipul în care se desăvârșesc îngerii, Dumnezeu a rânduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea noastră în păcat: în loc să rămânem la vrednicia îngerească, El ne-a îngăduit să transmitem viața de la unii la alţii întocmai ca dobitoacele și ca vietățile necugetătoare”[1].

Sfântul Ioan Gură de Aur, care a scris atâtea cuvinte înălțătoare despre căsătorie, fiind cred că cel mai mare dascăl al vieții de familie, nu ezită să vadă în căsătorie decât o urmare a morții: “După ce nu a ascultat de Dumnezeu și s-a făcut pământ și țarină, scrie Sfântul, omul a pierdut împreună cu acea petrecere fericită și frumusețea fecioriei.

După ce, ajungând robiți, au dezbrăcat această haină împărătească și au părăsit lumea cerească, au primit stricăciunea morții și blestemul și durerea și viața chinuită, atunci o dată cu acestea a fost introdusă și căsătoria… Vezi de unde și-a luat obârșia căsătoria, de unde s-a arătat a fi necesară?… Fiindcă unde este moarte, acolo e și căsătoria, iar acolo unde nu este aceea, nu urmează nici această…” Dumnezeu, Care are nemăsurată iubire de oameni, transformă răul în binecuvântare, prefăcând ceea ce a fost un rezultat al păcatului în ceva folositor. Omul nu va pieri, ci va căpăta șansa reabilitării. El poate acum să perpetueze viața. Numai că prin modul de înmulțire, în chipul dobitoacelor, în om au pătruns toate pornirile și patimile caracteristice firii dobitoacelor.

De aici încolo omul, cel după chipul lui Dumnezeu, devine și chip al dobitocului. Viața omului de după cădere e o continuă zbatere între animalitate și Dumnezeire. Dumnezeu nu cunoaște patima. “Drept este Domnul Dumnezeul nostru și nu este nedreptate întru Dansul”, zice Psalmistul[2]. De aceea orice patimă nu este altceva decât manifestarea în om a chipului dobitocului, care “la om creste cu atât mai mult cu cât conlucrează în ea și mintea omului”. Dacă vom analiza imnografia și rugăciunile ortodoxe, vom vedea că ele sânt pătrunse de sentimentul că cel ce se roagă este mai “rău decât dobitocul”: “căci vierme sânt și nu om”, se smerește Împăratul David[3].

Îndobitocirea este urmarea practicării continue a păcatului, care se realizează prin folosirea irațională a pornirilor și instinctelor date omului doar pentru supraviețuire în noile condiții de existenta. Eseistul italian, Julius Evolua, în cartea sa “Metafizica sexului”, urmând un scop contrar celui pe care l urmăm noi, face totuși o afirmație care susține ceea ce vom spune.

El observă că dintre toate viețuitoarele doar omul își folosește instinctele sexuale și în afara scopului procreației, neavând perioade anumite pentru aceasta, ca dobitoacele. Același lucru se poate spune și despre celelalte patimi, cum ar fi mâncatul sau somnul. Să ne aducem aminte doar de chefurile romanilor, care își gâdilau gâtlejul cu o pană, provocându-și voma, pentru a face loc iarăși mâncării. “În urma inclinărilor și preocupărilor animalice adeseori se îndobitocește până și gândirea, așa încet tot ce-i bun în noi cade sub ascultarea răutății.

(Pr. Sorin Ionescu)

[1]

[2] Ps. 91: 15.

[3] Ps. 21: 6.

Filozofii greci, în pofida politeismului de atunci, ajunseră să afirme că divinitatea, ca expresie supremă a desăvârșirii, dacă există, trebuie să fie una și indivizibilă. În mitologia babiloniană, de unde avem vestita epopee a lui Ghilgameș, descoperim o idee înrudită. Enkidu, personajul făcut de zei pentru a răzbuna populația Urukului asuprită de tiranul Ghilgameș, era un om al pădurii, care “se înghesuia împreună cu animalele la adăpătoare”[1].

Prin această imagine plină de gingășie, autorul popular al epopeii sugerează în câteva rânduri desăvârșita armonie dintre Enkidu și natură. Atunci când Ghilgameș voiește să-și slăbească adversarul, care mai târziu i-a devenit cel mai bun prieten, el ci trimite în cale o curtezană.

Enkidu cunoaște păcatul, iar drept urmare, atunci când se îndreaptă spre adăpătoare, văzând-l, animalele o iau la fugă. Iată o frumoasă legendă, în care, chiar dacă nu ni se vorbește clar despre o existenta androgină inițială a omului, ea ni se impune în ordine inversă: împreunând-se, bărbatul și femeia își pierd armonia cu cosmosul pe care au avut-o până la împreunare[2].

Același lucru ni se relatează și în cartea Facerii, unde Adam, deși stăpân peste fiarele pământului, după cădere, va fi nevoit să se apere de răutatea acestora. Dar dovada cea mai sugestivă în favoarea unei existente androgine inițiale a omului, este faptul că la diferite popoare și religii, indiferent de concepția fiecăruia despre desăvârșire, există monahismul.

Omul a fost creat pentru viață cerească, asemenea îngerilor. De aceea el nu avea nevoie să se căsătorească, ceea ce se dă de înțeles prin lipsa rușinii și ne pătimirea celor doi oameni de pună la cădere. Oamenii în rai, deși aveau trup, fiecare cu conformația lui psihosomatică specifică, nu aveau nimic din cele trupești și nu erau supuși nevoilor trupurilor, petreceau în rai ca niște îngeri fără a fi aprinși de poftă, și fără a fi asediați de alte patimi. Aceeași stare ne-a făgăduit-o Hristos la înviere, unde nu vor mai fi bărbat și femeie, ci “toți for fi una în Hristos”[3].

Atunci când Mântuitorul a fost ispitit de saduchei, întrebat fiind a căruia dintre cei șapte frați va fi femeia după înviere, căci toți au avut-o de nevastă, Hristos răspunde: “La înviere nimeni nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci toți sânt ca ungerii lui Dumnezeu în cer”[4].

Astfel “harul învierii nu trebuie înțeles altfel decât ca o restabilire a oamenilor în vechea stare pe care au avut-o înainte de căderea în păcat”. Căci “dacă viața celor restabiliți se aseamănă cu cea a îngerilor, atunci e limpede că viața de dinainte de păcat era un fel de viață îngerească”[5].

(Pr. Sorin Ionescu)

[1] Ibidem, p. 40.

[2] Ibidem, p. 45.

[3] Gal. 3: 28.

[4] Mt. 22: 30.

[5]