Arhiva pentru ziua decembrie 2nd, 2020

Pictura și sculptura în țările române în perioada medievală

miercuri, decembrie 2nd, 2020

Pictura. În Țara Românească cel mai însemnat și mai amplu program iconografic din epoca timpurie a artei medieval românești îl constituie frescele din biserica domnească de la Curtea de Argeș. Se pare că picturile de aici au fost realizate între anii 1352-1377. Stilul se încadrează – în linii mari – în cel al picturii bizantine din epoca Paleologilor, format și dezvoltat în Bizanț (1261-1453), larg răspândit în Balcani (Athos, Macedonia, Serbia, Bulgaria), radiind până în nordul Rusiei, la Novogrod, îmbogățit cu elemente specifice fiecărei țării care-l adoptase.

Singurul ansamblu de pictură păstrat de la sfârșitul secolului al XIV-lea este cel din  pronaosul bisericii mănăstirii Cozia (c. 1390-1391), iarcea mai veche icoană din Țara Românească – și singura  din secolul al XIV-lea – este icoana Sfântului Atanasie din mânăstirea Lavra de la Athos, refăcută mai târziu. Se presupune că a fost lucrată în Țara Românească și dăruită de Vladislav I mânăstirii Lavra, unde se află și azi.

Pictura în frescă a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în timpul domniei lui Neagoe Basarab și a urmașilor săi imediați. Printere picturile din timpul său se află cele din biserica mănăstirii Dealu, din biserica mănăstirii Bistrița și, bineînțeles, din cea mai însemnată ctitorie a lui Neagoe Basarab, biserica mănăstirii Argeș, lucrate de meșterii: Dobromir, Jitian, Stanciu, Dumitru,  Chirtop, etc.

Cel mai amplu ansamblu iconografic din secolul al XVI-lea, din Tara Românească, îl reprezintă picturile bisericii mănăstirii Snagov, opera unui mare artist format tot în școala lui Dobromir zugravul. Programul iconografic respectă, în mare, canoanele tradiționale. Tablourile votive redau figurile domnilor munteni Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie și Mircea Ciobanul cu trei fii și doamna Chiajna.

În Moldova, toate ramurile artei au cunoscut o dezvoltare fără precedent în timpul lui Ștefan cel Mare, când se pare că a existat „o școlă de zugravi”,căci numai așa ne putem explica bogăția temelor și a modelelor folosite, precum și unitatea de stil a pictorilor. Găsim ansambluri picturale din această perioadă în biserica din Lujeni, Sf. Nicolae din Rădăuți, Sf. Procopie din Milișăuți, Înălțarea Sfintei Cruci din Pătrăuți, în altarul și naosul mănăstirii Voroneț, dar și în alte biserici.

Pictura moldovenească își atinge apogeul în cursul domniei lui Petru Rareș, atunci realizându-se cele mai ample ansambluri picturale din întreaga artă românească. Primul ansamblu s-a realizat la Dobrovăț, unde în altar și în naos se respectă programul tradițional, dar în camera mormintelor apare pentru prima oară în Moldova, Sinaxarul, temă întâlnită la Cozia încă din secolul al XIV-lea. Pereții pronaosului sunt decorați cu scene din viața Mântuitorului, iar timpanele, cu reprezentarea celor șapte sinoade ecumenice. Acestea vor constitui o caracteristică a bisericilor mănăstirești din Moldova din secolul al XVI-lea. 

Tot în această perioadă au fost zugrăvite bisericile: Sf. Gheorghe din Hârlău, Probota, Sf. Gheorghe din Suceava, Humor, Moldovița, Voroneț, Sucevița, etc.

În Moldova și în Bucovina, în cadrul unor ansambluri picturale de mare valoare, ctitorii și donatorii zugrăviți pe pereți se îndreaptă către Iisus Hristos.

De remarcat este faptul că aproape toate picturile moldovenești, mai ales cele exterioare, înfățișează și unele realități din Moldova.

În Transilvania, mai multe ansambluri picturale găsim în județul Hunedoara la Streisîngeorgiu, unde au fost descoperite fragmente de pictură murală executată între anii 1313-1314, probabil de  „zugravul Teofil”, pomenit într-o inscripție. În biserica mănăstirii Râmeț se păstrează, fragmentar, mai multe straturi de pictură, cea mai veche fiind din secolul al XIV-lea. Biserica din Strei păstrează o serie de picturi murale din interior, ce constituie  unul din ansamblurile picturalecele mai bine păstrate din întreaga țară. Și biserica din Sântămăria Orlea păstrează un ansamblu de picturi murale în interior: cercetarea stilistică și iconografică a acestor fresce a dus la concluzia că ele au fost lucrate de un meșter format într-un mediu artistic de tradiție bizantină din Serbia.

Un ansamblu de picturi originale se păstrează în naosul bisericii din Leșnic,  secolul al XIV-lea, probabil de cneazul Dobre Românul. Cea mai amplă scenă este cea a Judecății de Apoi, unde zugravul anonim a înfățișat și doi ostași în mișcare, primul ducând pe umăr trupul neînsuflețit al unui ostaș căzut în luptă, cu o săgeată înfiptă în piept, iar al doilea ducând, tot pe umăr un țap. Ea  reprezintă  „o evocare a jertfelor de sânge din timpul luptelor lui Dobre Românul și a altor cneji hunedoreni împotriva turcilor”.

Sculptura. În Țara Românescă scluptura în piatră a avut două izvoare de inspirație: bizantino-oriental și apusean. Pot fi amintite aici bogatul decor scluptat al mănăstirii Cozia, precum și diferitele lespezi funerare: piatra de mormânt zisă a lui Negru Vodă, aflată în biserica domnească de la Argeș („un bărbat culcat, cu mâna dreaptă pe piept, purtând tiară și costum apusean”), capacul de sarcofag care se presupune că ar fi acoperit mormântul lui Radu I, din aceeași biserică (cu elemente vegetale, geometrice și arhitecturale), piatra de mormânt a lui Mircea de la Cozia.

Bisericile și mănăstirile au avut numeroase piese sculptate în lemn cu motive geometrice, vegetale sau de alt gen. Din nefericire au ajuns până azi prea puține. Se mai păstrează ușile paraclisului de la mănăstirea Snagov (1453) care au sculptate în registrul prim Bunavestire, în care alături de înger și Fecioară mai apar David și Solomon, în registrul de mijloc patru sfinți, grupați doi câte doi, iar în registrul inferior doi sfinți militari pe cai.

În Moldova, pe lângă sculptura în stil gotic care decorează portalurile și ferestrele bisericilor, a apărut un gen specific de sculptură decorativă, cu ar fi de exemplu: pietrele de mormânt sau lespezile funerare. Ele erau lucrate din calcar sau gresie de proveniență locală, mai rar din marmoră de import: toate au câmpul centrat scluptat, de regulă cu palmete, foarte răspândite în Bizanț și în Orientul creștin, având un  chenar marginal, pe care se află o inscripție în limba slavonă.

Cea mai somptuoasă lespede funerară este cea de pe sarcofagul lui Ștefan cel Mare, la Putna, lucrat încă din timpul vieții lui. Schema centrală o formează o tulpină care șerpuiește și se întoarce în formă de opt, închizând trei medalioane în care se desfășoară buchete de frunze de stejar, fructe și ghindă. Pe pereții laterali ai sarcofagului se găsesc alte motive ornamentale cu tulpini îndoite, frunze și floricele.

ÎnTransilvania, într-uncimitir medieval timpuriu de secol X-XI au fost descoperite: trei cruciuliţe „tip bizantin” mai deosebite, care după afirmaţiile specialistului Mihai Blăjan „documentează prezenţa masivă a românilor în aşezarea de la Bălgrad , amplasată în bazinul mijlociu al Mureşului şi reprezintă descoperiri bizantine unice în Transilvania secolului al X-lea.

Broderia. Modelele care au costituit izvorul direct al broderiei românești medievale au fost luate din arta bizantină, care în secolul al XIV-lea a atins ultimul stadiu de dezvoltare.

În Țara Românească au fost descoperite un epitrahil și o bederniță la Tismana (c.1380-1389) un epitrahil la Cozia (1395-1396), care se află azi în Muzeul de artă al României. Nu se știe însă dacă au fost lucrate la noi în țară sau în altă parte.

În Moldovaîn secolul al XV-lea s-au lucrat la Bistrița sau la Neamț primele piese de broderie românească cunoscute: un epitrahil de la Alexandru cel Bun (c.1427-1431) și un epitrahil din 1428.

În 1437, a fost lucrat la Neamț un epitrahil, din porunca egumenului Siluan, una din cele mai izbutite broderii moldovenești și prototipul epitafelor de mai târziu. Pe el este reprezentată „Scena Plângerii, adică în centru este redat Iisus, întins, plans de Maica Sa și Maria Magdalena, în jurul Său îngeri, iar în colțuri simbolurile evangheliștilor.” 

Din timpul lui Ștefan cel Mare cea mai valoroasă piesă este acoperământul de mormânt al Mariei de Mangup, soția lui Ștefan cel Mare, îngropată la Putna în 1477. „Este reprezentată cu ochii închiși, cu mâinile încrucișate pe piept, intr-o somptuoasă mantie de brocard albastru deschis de argint, cu coroană pe cap, având în jur o inscripție în limba slavonă.”Bibliografie: Ion Barnea, Monumente de artă creștină descoperite pe teritoriul R. P . R., în „Studii Teologice”, anul 1958, nr. 5-6; Eugenia Greceanu, Ţara Făgăraşului zonă de radiaţie a arhitecturii de la sud de Carpaţi, în „Buletinul Monumentelor Istorice“,  anul XXXIX, 1970, nr. 2; Corina Nicolescu, Începuturile artei feudale din țara noastră în lumina ultimilor descoperiri arheologice,în „Studii și cercetări de Istoria Artei”, anul VI (1959), nr. 1; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I,ediția a III-a, Iași, 2004.  

(Pr. I.D. Moga)

Obârșia creștinismului românesc

miercuri, decembrie 2nd, 2020

Poporul român s-a nascut creştin. Mai mult, creştinismul pe teritoriul românesc este de origine apostolică. Cu aceste două afirmaţii se definesc două din coordonatele fundamentale ale vieţii religioase a românilor, cu adânci implicaţii şi cu semnificaţii deosebite în Istoria poporului nostru. În istoria răspândirii credinţei creştine observăm că majoritatea popoarelor care au adoptat această credinţă au făcut aceasta într-un anumit stadiu al evoluţiei lor, unele dintre ele chiar la maturitate şi, de aceea, vorbim în aceste cazuri de o dată precisă a încreştinării unuia sau a altuia din aceste popoare. În aceste cazuri, elementul creştin s-a altoit pe un trunchi încă plin de sevă şi sinteza s-a închegat destul de greu, în viaţa spirituală a unor astfel de popoare supravieţuind elemente precreştine alături de cele creştine, într-o simbioză specifică poporului respectiv. Istoria spiritualităţii unui astfel de popor este determinată în bună măsură de momentul şi intensitatea încreştinării sale. Spre a exemplifica, să ne gandim la încreştinarea popoarelor slave.

Aproape toate popoarele din această grupă s-au încreştinat la o anumită dată, într-un anumit context istoric. Spiritualitatea popoarelor slave are unele puncte comune, dar ele se şi deosebesc în funcţie de momentul încreştinării fiecăruia, cu toate implicaţiile acestuia: originea şi tradiţia misiunii creştine sub acţiunea căreia se produce încreştinarea, fapt ce determină apartenenţa poporului respectiv la o anumită grupă de popoare creştine, apoi intensitatea procesului de încreştinare, asimilarea acestui element în viaţa spirituală a poporului la momentul respectiv etc. Anumite fenomene religioase din istoria creştinismului la unul dintre aceste popoare nu pot fi înţelese decât raportându-le la începuturile creştinismului din istoria poporului respectiv.

După cercetările istoricilor legaţi de Biserică, precum părintele Mircea Păcurariu, creștinismul a ajuns foarte timpuriu în provincia romană Scythia minor de unde s-a răspândit în Dacia, posibil cu trupele imperiale până în anul 271, iar ulterior, creștinii din interiorul regiunilor estice ale Imperiului Roman au putut căuta refugiu la nord de Dunăre, pentru a evita persecuțiile autorităților imperiale anterioare domniei împăratului Constantin cel Mare. Ioan Cassian (360-435), Dionisie Exiguul (470-574) și Ioan Maxentius (liderul călugarilor sciți) au trăit o mare parte din viaţa lor în Dobrogea şi au promovat creștinismul printre localnici.

În istoria creştinismului întâlnim şi cazuri de popoare care nu s-au încreştinat la o anumită dată, ci s-au format din elemente deja creştine. În aceste cazuri, popoarele respective au asimilat în etnogeneza lor, odată cu alte elemente, şi elementul creştin, fără însă ca acesta să fi fost determinant în etnogeneza lor. Să luăm în acest caz exemplul poporului francez, care s-a nascut din elemente creştine, Galia fiind una dintre cele mai intens creştinate provincii ale Imperiului de Roman de Apus, cu mult înainte de formarea poporului francez. Cu toate acestea, deşi creştinismul a jucat un rol major în istoria acestui popor, totuşi acest element nu a constituit, în mod obligatoriu, o notă distinctivă a poporului francez faţă de popoarele vecine.

Perioada creștinării timpurii a populațiilor nord-dunărene, oricare ar fi ele, a lăsat puține mărturii arheologice și documentare în afara Dobrogei, majoritatea dovezilor fiind mai ales de natură lingvistică, iar rarele obiecte cert creștine, cum este Donariul de la Biertan, fiind interpretabile și ca simple tezaurizări fără semnificație religioasă pentru posesori. Din aceste motive, s-a vorbit uneori de populații „criptocreștine”, iar perioada este în controversă între istoriografia bBsericii, care afirmă prezența timpurie a creștinismului ca parte integrantă a etnogenezei poporului român, și istoriografia academică, pentru care nordul Dunării a fost o parte din Barbaricum, păgân până în secolul al VII-lea.

Spre deosebire de celelalte tipuri de încreştinare, poporul român a cunoscut credinţa creştină prin alte mjloace şi anume prin însuşi procesul său de formare. Încreştinarea poporului român a fost un proces desfăşurat concomitent cu etnogeneza sa, tot aşa cum invers, etnogeneza poporului român a fost un proces ce s-a definit şi prin încreştinarea elementelor din care s-a plămădit acest popor. Etnogeneza poporului român s-a închegat din romanizarea geto-dacilor, ori acest proces de romanizare a fost concomitent şi împletit cu procesul încreştinării acestei populaţii. Geto-dacii romanizaţi şi încreştinaţi au dat naştere românilor. Din această perspectivă elementul creştin se afirmă drept unul din elementele constitutive ale etnosului românesc.

Mai mult, răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-danubian-pontic s-a făcut în limba latină, astfel că noua credinţă a devenit unul din factorii principali ai promovării elementelor romane printre geto-daci. Factorul creştin apare în procesul de romanizare de la originea poporului român cu un rol atât de determinant, încât se ridică la o însemnatate egală cu aceea a romanităţii noastre însăşi, acestea fiind coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre. Profilul etnic propriu al poporului român este asigurat tocmai de aceste două elemente ale etnogenezei sale: romanitatea şi creştinismul. Iar legatura dintre aceste două elemente este dată în specificitatea acestui proces, căci misionarii creştini oficiali sau ocazionali au folosit în spaţiul carpato-danubiano-pontic limba latină vulgară, înţeleasă de oamenii de rând din acest spaţiu şi aceasta se va constitui într-o limbă de sine stătătoare. Limba latină creştină folosită în acest spaţiu, încă din primele veacuri ale erei creştine, este o limbă aici creată, independent de evoluţia limbii latine creştine oficiale. Terminologia creştină în limba română este specifică acestui teritoriu, specifică evoluţiei cultural-lingvistice urmată de daco-romani, ceea ce arată că niciodată românii nu au depins în nici o formă de Roma creştină.

Credinţa creştină în limba latină proprie, primită încă dintru începuturi şi transmisă din generaţie în generaţie, a devenit la români „lege strămoşească”, prin care românii considerau că se disting de alte popoare şi ele creştine, dar de o altă „lege”, de o altă tradiţie. Creştinismul românesc se constituie astfel într-una din cele mai valoroase dovezi ale vechimii şi continuităţii poporului român în spaţiul carpato-danubian-pontic.

Bibliografie: Ion Barnea, Contribuţii la studiul creştinismului în Dacia în „Revista Istorică Română”, vol. XII, fasc.3, 1943; Dumitru Berciu, „Unitate şi continuitate în istoria poporului român”, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1968; Sebastian Dumitru Cârstea, Creştinismul românesc din primele secole. Puncte de vedere, în „Revista Teologică”, nr. 2/2008; Liviu Dimitriu, Paleocreştinism şi creştinism în spaţiul carpato-danubian-secolele III-XI, Bucuresti, 2000.

(Pr. I.D. Moga)

INFLUENŢA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ASUPRA DEZVOLTĂRII VIEŢII SPIRITUALE A ROMÂNILOR

miercuri, decembrie 2nd, 2020

Constantin Brâncoveanu a făcut dovada unor remarcabile talente politice şi diplomatice, fapt ce l-a ajutat să se menţină în scaunul Ţării Româneşti mai bine de un sfert de veac (1688-1714) şi să se bucure de aprecierea unor renumiţi monarhi şi oameni politici europeni. A fost unul dintre cei mai mari voievozi ai neamului, cunoscut ca un strălucit întemeietor de cultură şi artă, ctitor de biserici şi mânăstiri, atât  în ţară cât şi în străinătate, întemeietor de aşezăminte şi spitale pentru săraci şi bolnavi şi mare apărător al credinţei creştine, până la a primi moarte de martir.

În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 25 de ani şi cinci luni de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârşit şi bun administrator al avuţiilor ţării, instaurând o epocă de prosperitate şi pace. A iniţiat o amplă activitate de construcţii religioase şi laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală şi sculptură în tradiţia autohtonă, stilul neo-bizantin şi ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic numit ,,stilul brâncovenesc”. Denumirea de stil brâncovenesc sau de artă brâncovenească este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectură şi artele plastice din Ţara Românească în timpul domniei sale. Deoarece această epocă a influenţat în mod hotărâtor evoluţiile de mai târziu, termenul se foloseşte prin extensie şi pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordaţi, până către anul 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renaşterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raţionaliste; exuberanţa lui decorativă permite şi folosirea termenului de ,,baroc brâncovenesc”. Constantin Brâncoveanu şi-a asumat rolul de protector al tiparului şi şcolilor din Ţara Românească, dar şi din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la şcoala românească din Şcheii Braşovului. S-a înconjurat de personalităţi de cultură din ţară şi din străinătate, susţinând financiar şi diplomatic pregătirea tinerei generaţii de cadre în şcolile europene.

A înfiinţat în 1694, Academia Domnească din Bucureşti, o şcoală superioară (colegiu public pentru pamânteni şi străini) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mânăstirea Sfântul Sava. În 1707, a reorganizat-o numind în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.

În paralel cu ,,Academia de la Sfantul Sava” funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mânăstiri unde se preda în slavonă şi în româneşte. Aşa au fost şcolile de la mânăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mânăstiri şi chiar în mediul rural. În câteva mânăstiri au luat fiinţă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la Mânăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino) şi biblioteca Mânăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Voievodul Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie şi în conştiinţa naţională şi ca un mare ocrotitor al tiparului.

Domnia lui debutează printr-un act de cultură şi anume prin apariţia ,,Bibliei de la Bucureşti”, prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporţii pentru acel timp (944 pagini în format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Şerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în 1688, în timpul vieţii acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688 sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Ţării Româneşti, fusese ,,ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii româneşti.

Pe lângă tipografia mai veche înfiinţată în 1678 la Bucureşti de către Mitropolitul Varlaam s-au înfiinţat acum câteva tipografii noi: la Buzău, în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huşi), la Snagov, în 1694, la Râmnicu-Vâlcea, în 1705, la Târgovişte, în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul, care dintr-un smerit ieromonah a ajuns să fie ales în 1705 episcop de Râmnic, iar în 1708 mitopolit. S-au tipărit felurite cărţi: de slujbă, de teologie, de învăţătură, de combatere a catolicismului şi calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă şi arabă.

A fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici şi mânăstiri din Ţările Române. Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. După ce a devenit domnitorul Ţării Româneşti, a mai ctitorit încă trei biserici în Bucureşti, pe locul unora mai vechi: Biserica Sfântul Ioan cel Nou sau ,,Grecesc” demolată în secolul trecut, biserica mânăstirii Sfântul Sava, demolată şi ea în secolul trecut şi biserica Sfântul Gheorghe Nou, existentă şi azi în centrul Capitalei, fiind recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse şi osemintele ctitorului în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soţia sa, doamna Marica. A mai zidit o biserică la Doiceşti (jud. Dâmboviţa).

 Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mânăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, închinată mânăstirii Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai. În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă dintre ctitoriile sale: Mânăstirea Horezu, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.

Printre alte  biserici şi mânăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mânăstirea Sâmbăta de sus, Mânăstirea Surpatele, Mânăstirea Polovragi, Mânăstirea Turnu din Târgşoru Vechi (jud. Prahova).

După mazilirea sa din anul 1714, Constantin Brâncoveanu a fost dus la Istanbul şi închis la Edicule, împreună cu familia sa. El a fost acuzat de relaţii ascunse cu duşmanii Porţii Otomane (marile puteri creştine din acea vreme: Rusia, Austria, Polonia şi Veneţia), de corespondenţa sa cu Viena şi Moscova (cărora le-ar fi furnizat informaţii secrete despre turci), de cumpărarea de moşii şi construirea unor palate în străinătate (în Transilvania), de depunerea de bani în băncile din Viena şi Veneţia, precum şi de baterea de monede purtând chipul său.

Pentru a i se cruţa viaţa, i s-au cerut 20.000 pungi cu aur (aproximativ 11 milioane de galbeni), o sumă imposibilă chiar şi pentru „beiul de aur”, cum era poreclit Brâncoveanu la Istanbul.

Pe 15 august 1714, când creştinii pomeneau Adormirea Maicii Domnului, chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 ani, a fost adus împreună cu ceilalţi prizonieri, la Yali Koshu, „Pavilionul mării’’. Erau prezenţi sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Angliei, Rusiei şi Austriei. Li s-a cerut să renunţe la credinţa ortodoxă strămoşească, pentru a fi graţiaţi, dar voievodul şi-a încurajat fii să fie statornici în credinţă, fiind singurul bun ce le-a mai rămas. Înfuriat, sultanul a poruncit să fie tăiate mai întâi capetele celor patru copii ai voievodului, apoi pe cel al sfetnicului Ianache, crezând că astfel îi va înfrânge credinţa. Dar Brâncoveanu îndurerat şi-a făcut semnul crucii spunând: „Doamne, fie voia Ta” şi a întins singur capul călăului. Cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate pe uliţele cetăţii.

Iată cum descrie Gheorghe Şincai în Cronica Românilor martiriul dreptcredinciosului voievod: „Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora le-a grait astfel în ora morţii; „Iată toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem încai sufletele…staţi tari şi bărbăteşte, dragii mei; să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mantuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tari întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta …’’. „Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor începând de la cel mai tânăr şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu şi aruncară trupurile în mare. Şi creştinii după aceea, aflându-le le-au astrucat la Patriarhie”.

În anul 1720, osemintele Domnitorului Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară de către Doamna Marica Brâncoveanu şi îngropate cu cinste în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Ianache sfetnicul, în urma cercetării amănunţite a vieţii şi faptelor lor încărcate de sfinţenie, de credinţă fierbinte în Dumnezeu şi de moarte martirică pentru legea creştinească. Biserica a rânduit ca în ziua de 16 august  a fiecărui an să fie cinstiţi în ceata Sfinţilor Martiri ai Ortodoxiei.

Bibliografie. M. Bărbulescu și Denis Deletant, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2007. Constantin Şerban, Constantin Brâncoveanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969. Gherasim Cristea, Viaţa Sfântului Martir Cnstantin Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul, Editura Episcopiei Râmnicului, Rm Vâlcea, 2001. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936. Idem, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908. F. Popescu, Ctitorii Brâncoveneşti, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004. Gheorghe Șincai, Cronica Românilor şi  a mai multor neamuri, I-III,  Ediţie îngrijită de F. Fugariu, Bucureşti, 1978. Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1580), Editura  Meridiane, Bucureşti, 1987, Alexandru Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Taiană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925. Viețile și pildele Sfinților – Viața Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, Editura Anastasia, Oradea, 1997.

(Pr. I.D. Moga)

VIAŢA SFÂNTULUI VOIEVOD CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1654-1714)

miercuri, decembrie 2nd, 2020

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente în județul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei ,,Papa” Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnitorului Şerban Cantacuzino. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentant de seamă al culturii umaniste în spaţiul românesc), care i-a oferit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând printre altele greaca, latina şi slavona.

Bunicul său dinspre tată fusese Preda Postelnicul Brâncoveanu, stâlp de seamă în divanul ţării din vremea lui Matei Basarab, fiind mare logofăt în vremea lui Constantin Şerban Voievod. În schimb, tatăl lui Constantin Brâncoveanu desfăşoară o scurtă carieră politică, cea mai înaltă dregătorie la care ajunge fiind aceea de postelnic. Constantin Brâncoveanu a mai avut doi fraţi, Matei şi Barbu, care murind de tineri au fost îngropaţi la Brâncoveni, lângă tatăl lor.

A avut o copilărie zdruncinată de incursiunile răsculaţilor care atacau mereu casele boiereşti ale Brâncovenilor, devastându-le şi jefuindu-le de averi, omorând pe cei care se împotriveau sau pe cei care nu puteau plăti. În primavara anului 1655, în timpul răscoalei seimenilor Costaşi (mercenari) şi a dorobanţilor ridicaţi împotriva domniei, printre alţi boieri este omorât şi tatăl lui Constantin Brâncoveanu în casele sale de pe Dealul Mitropoliei. Preda, bunicul său, scăpă atunci răscumpărându-şi viaţa cu mulţi bani, iar pruncul Constantin, care avea abia un an, a rămas în viaţă ca prin minune datorită doicii sale.

La 19 ani dobândeşte prima sa dregătorie, de al doilea postelnic, prin dreptul său de moştenire. În 1674, se căsătoreşte cu jupâneasa Marica, nepoata de fiu a fostului domn Antonie Vodă din Popeşti şi are cu aceasta patru fii: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi şapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elena, Bălaşa şi Smaranda. Până ajunge domn, cariera lui Constantin Brâncoveanu se desfaşoară în umbra puternicei familii Cantacuzino, dinspre partea mamei, care i-a fost mult timp protector şi mentor având relaţii bune cu unchii săi: Şerban Domnul, Constantin Stolnicul şi Mihai Spătarul.

La 25 de ani ajunge agă, apoi după câteva luni este numit ispravnic de scaun, iar după ceva timp ajunge mare postelnic și ,,Mare Logofăt”, adică boierul cel mai de seamă din Divanul domnesc. În 1688 este ales domn al Ţării Româneşti fiind înscăunat de Patriarhul Dionisie al Ierusalimului în biserica din Dealul Mitropoliei din Bucureşti. Domnia lui Constantin Brâncoveanu a marcat în Ţara Românească o perioadă de progres economic şi cultural-artististic, de iniţiative asupra modernizării aparatului statal şi reformare a sistemului fiscal. De asemenea, a organizat cancelaria statului în vederea întreţinerii raporturilor cu puterile străine. Epoca brâncovenescă s-a deschis influenţelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteză originală naţională prin aportul tradiţiei răsăritene şi a celei occidentale.

Principalele reforme ale politicii interne a lui Constantin Brâncoveanu au fost: întărirea rolului domniei, reorganizarea sistemului fiscal, promovarea unor relaţii strânse cu Moldova şi Transilvania. În ceea ce priveşte politica externă, Constantin Brâncoveanu a încercat să menţină o relaţie echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal şi Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Ţării Româneşti (după cucerirea Transilvaniei recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).

Însă, în 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă şi unele greşeli politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la sfârşitul său tragic şi la dezastrul familiei sale cinci ani mai târziu. Regele Suediei, Carol al XII-lea fusese învins la Poltava de către ţarul Rusiei, Petru cel Mare. Armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei pentru a se lupta cu turcii, aliaţii lui Carol al XII-lea. Brâncoveanu a încercat să se alieze cu ruşii, trimiţându-i ţarului o scrisoare în care îi promitea că îl va ajuta la aprovizionarea armatei. Petru cel Mare i-a mulţumit şi i-a trimis 300 de pungi cu aur, contravaloarea serviciilor pentru aprovizionarea armatei  ruse. Tot în acest timp, turcii îi dăduseră domnia Moldovei lui Dimitrie Cantemir, duşman declarat al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea expresă de a raporta Divanului orice mişcare facută de Constantin Brâncoveanu. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu ţarul. Prudent, Brâncoveanua a încercat să menţină un echilibru între cele două tabere. El şi-a adunat oştile în tabăra de la Urlaţi (jud. Prahova), aproape de graniţa cu Moldova. În cazul în care ruşii ar fi intrat în Ţara Românească, s-ar fi aliat cu ei, dacă însă turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi rămas de partea acestora. Planurile i-au fost dejucate chiar de vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care împreună cu mai mulţi boieri, a trecut în tabăra ţarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 pungi cu aur, iar turcilor proviziile, contribuind la eşecul militar al ţarului în bătălia de pe Prut (Stănileşti, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.

Deşi, pe moment, Brâncoveanu şi-a păstrat tronul, turcii nu i-au iertat încercarea de trădare din 1711. Răzbunarea lor a venit abia după trei ani, în 1714, când Brâncoveanu nici nu bănuia că ar mai avea duşmani puternici. Însă toate rudele lui – Cantacuzinii care îi sprijiniseră până atunci domnia -, se întoarseră de această dată împotriva lui. Deşi pe moment, Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino de a trece de partea ruşilor în timpul războiului ruso-turc din 1711, nu exprimase şi voinţa sa, turcii nu l-au înţeles şi o nouă acuzaţie s-a adăugat la adresa lui. Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rasid, că ,,adunase  multe bogăţii şi arme pentru a se opune şi a pregăti o răscoală, aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip independent”, Brâncoveanu a fost mazilit în 1714. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul şi închis la Edicule (cetatea celor șapte turnuri), iar toate averile sale i-au fost confiscate. Pe 15 august 1714, a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei,  precum şi cu sfetnicul său, Ianache Văcărescu.

Bibliografie. Vieţile şi pildele Sfinţilor, Viaţa Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, Editura Anastasia, Oradea, 1997. M. Bărbulescu și Denis, Deletant, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2007. Constantin Şerban, Constantin Brâncoveanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969. Alexandru D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925. Gherasim Cristea, Viaţa Sfântului Martir Constantin Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul, Editura Episcopia Râmnicului, Rm. Vâlcea, 2001. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936.

(Pr. I.D. Moga)

Arhitectura bisericească în Țara Românească în secolul al XVII-lea

miercuri, decembrie 2nd, 2020

În istoria Ţării Românești, primele trei sferturi ale secolului al XVII-lea sunt considerate ca o perioadă de reală înflorire cultural-artistică, atingând apogeul în timpul lungii domnii, de peste două decenii, a domnitorului Matei Basarab. Datorită iniţiativei domnitorului, acum s-au realizat cele mai multe monumente bisericești și laice, cu trăsături stilistice și particularităţi distincte, bine definite. Beneficiare ale unui câmp larg de manifestare, activitatea culturală și creaţia artistică au cunoscut în această epocă o integrare totală și profundă în viaţa spirituală a poporului român. În acest cadru, creaţia arhitecturală a epocii lui Matei Basarab dezvăluie febrile căutări inovatoare, când se face simţită apariţia unor forme, trăsături stilistice și experienţe constructive noi, înrudite cu cele ale Moldovei și Transilvaniei, care se regăsesc acum în arhitectura Ţării Românești. Și mai tîrziu, în timpul lui Şerban Cantacuzino, şi mai ales al lui Constantin Brâncoveanu, se înregistrează realizări ahitectonice și picturale deopsebite.
Numărul bisericilor din această perioadă, mai ales sub Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, este impresionant. În general, sunt construite după vechile forme, consacrate în secolul anterior, cuprinzând aceleaşi încăperi, adică pronaos, naos, absida alta¬rului; se mai adaugă, uneori, un pridvor cu arcade şi stâlpi.
În ce priveşte arhitectura, bisericile din Ţara Românească urmează, în general, formele consacrate în secolul anterior. O primă categorie de biserici sunt în plan dreptunghiular alungit, având spre răsărit absida altarului, iar deasupra pronaosului un turn clopotniţă. Acestui tip îi aparţin: biserica domnească din Gherghiţa, biserica mănăstirii Strehaia (cu o clopotniţă care are aspectul unui puternic turn de apărare), bisericile din Go¬leşti, Doiceşti, „Sfinţii Împăraţi” din Tîrgovişte, iar mai târziu „Sfântul Nicolae” din Făgăraş, ctitoria lui Brâncoveanu, etc.
O altă grupă sunt cele în plan triconc, fie cu o turlă pe naos (Arnota, Plumbuita, Dintr-un lemn, Polovragi, Crasna, Comana), fie cu două – pe naos şi pe pronaos – (Stelea din Târgovesti, Hurezi). Sunt însă şi biserici de plan triconc cu trei turle (Gura Motrului) şi chiar cu patru (catedrala patriarhală din Bucureşti).
Una din bisericile de plan triconc cu pronaos, naos și altar, este și paraclisul mănăstirii Tismana, „construit din piatră de tuf calcaros, cărămidă subţire asezată în alternanţă de straturi cu piatra fasonată, atât în poziţie orizontală cât și verticală”. Învelitoarea a fost realizată din plumb, recuperat de la biserica mare, căreia i s-a refăcut una nouă, în aceeași perioadă. Prezintă o singură turlă hexagonală pe naos și are o lungime de 10 m, o lăţime de 4, 70 m și o înălţime de peste 12 m. Decoraţia faţadelor este realizată în tehnica compositum mixtum, printr-o alternanţă de blocuri fasonate de calcar și cărămizi înguste, este divizată în două registre, inegale, despărţite de un brâu orizontal, plasat la partea superioară. Acesta din urmă este delimitat de două șiruri de cărămizi în zimţi. Registrul inferior prezintă o succesiune de panouri dreptunghiulare, foarte înguste și înalte, adâncite în zidărie. În locul pronaosului actual se pare că ar fi existat un pridvor de lemn (asa cum arată o stampă de la începutul secolului al XVIII-lea). Ancadramentele ferestrelor sunt sculptate în piatră cu motive vegetale și antropomorfe (serafimi). Paraclisul de la Tismana a fost restaurant parţial de arhimandritul Mihail Tetoianu, care reface pronaosul din zid, înzestrandu-l cu o „ușă de stejar, sculptată cu motive florale și vrejuri”.
O altă biserică de plan triconc este cea a mănăstirii Arnota, cea mai mică din vremea lui Matei Basarab (11,7m x 7,20m); ea reprezintă totodata o interpretare simplificată a trinconcului Coziei. Naosul supraînălțat de turlă pe pandantivi, octogonală la exterior și la interior, este despărțit de pronaos printr-un zid, străbătut de o ușă în axul bisericii. Pronaosul, în formă de dreptunghi cu laturile lungi perpendiculare pe ax, este acoperit cu două calote pe pandantivi, despărțite printr-un arc. În tabloul votiv, biserica prezintă fațade tencuite în întregime, despărțite în două registre inegale printr-un brâu. Registrul inferior are săpate nișe dreptunghiulare cu colțurile rotunjite. Se pare că registrul superior a fost și el împodobit cu nișe scurte cu marginea superioară în arc de cerc, despărțite unele de altele prin pilaștri. Ele au fost umplute și netezite ulterior, când fațadele bisericii au fost tencuite și date cu var. Altarul, naosul și pronaosul au avut și ele se pare un parament de cărămidă aparentă alternând cu benzi tencuite, spre deosebire de pridvorul, construit mai târziu, din zidărie obișnuită. Turla, după cum este reprezentată în tabloul votiv, așa cum este și astăzi, are un parament format din cărămizi aparent orizontale, alternând cu benzi tencuite, despărțite în dreptunghiuri prin grupuri de trei cărămizi puse pe lat.
Un alt valoros monument din epoca lui Matei Basarab este și schitul Crasna, situat la 12 km vest de Novaci (Gorj). Din punct de vederea arhitectural, biserica este de plan triconc, cu o singură turlă, peste naos. Este compusă dintr-un exonartex pe faţada vestică deschis și susţinut pe stâlpi de cărămidă, pronaosul este amplu, boltit cu semicilindru longitudinal, iar intrarea este încadrată între doi stâlpi din piatră sculptată cu ornamente simple (linii verticale), având deasupra pisania din 1636, sculptată în piatră. Naosul este restrâns și supraînălţat de o turlă octogonală, cu baza pătrată. Elementul de noutate care intervine la boltirea naosului monumentului analizat este reprezentat de două traverse înguste acoperite cu semicilindru, plasate de o parte și de alta a absidelor laterale. Altarul are numai proscomidie în partea de nord, fiind despărţit de naos printr-o tâmplă sculptată în lemn și aurită, de o frumuseţe deosebită.
În ceea ce privește plastica decorativă a zidului exterior, faţada este divizată în două registre inegale, separate de un brâu din cărămidă rotunjit încadrat de două șiruri de cărămizi în zimţi, asezate în partea superioară a monumentului. Feţele celor două registre sunt ritmate cu ajutorul unei continue succesiuni de panouri dreptunghiulare ce au partea superioară arcuită, delimitate de pilaștrii de secţiune dreptunghiulară, puţin ieșiţi din linia zidului. Panourile din registrul superior sunt mai dese, datorită adaptării la spaţiul îngust dintre brâu și cornișă. Cornișa bisericii, ca și cea a turlei, este formată din două rânduri de cărămidă în zimţi.
Alt valoros monument din timpul lui Matei Basarab îl formează și ansamblul mănăstiresc de la Polovragi, situat în faţa cheilor Olteţului. Biserica mănăstirii Polovragi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este de plan triconc, cu înfăţișare plăcută și proporţionată armonios. Ea a fost construită de marele logofăt Danciu Pârâianu în 1647-1648, fiind atestată pentru prima dată de către domnitorul Matei Basarab, într-un document din 1648, în care se afirmă că „a fost făcută și zidită din temelia ei de către Danciu Pârâianu… care a închinat-o la Sfântul Mormânt“.
Biserica este alcătuită dintr-un pridvor deschis, așezat pe opt coloane dreptunghiulare, de cărămidă, adăugat în timpul lui Constantin Brâncoveanu, un pronaos de formă dreptunghiulară boltit cu un semicilindru plasat longitudinal și cu naos caracterizat de lipsa pilaștrilor din zidărie. Greutatea turlei înalte, așezată pe bază prismatică, perforată de 12 ferestre înguste, este preluată de două arce transversale, iar în sensul axului longitudinal se sprijină direct pe capetele semicirculare ale absidelor laterale, iar îngustarea diametrului se produce chiar la partea sa inferioară, printr-un inel sferic. Altarul este semicircular în interior și poligonal în exterior.
În exterior, paramentul este din piatră cioplită, iar faţada bisericii prezintă un aspect nemaiîntâlnit la alte monumente ale epocii lui Matei Basarab. Cele două registre sunt despărţite printr-un brâu îngust, registrul interior este executat de asize de cărămidă aparentă în alternanţă cu frize formate din piatră de râu acoperită cu tencuială, încadrată de către o cărămidă îngustă, de asemenea aparentă, așezată vertical. Registrul superior este realizat în aceeași tehnică, însă este integral tencuit.
Domnia Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română la data de 16 august, marchează un punct important în evoluția culturii și artelor pe teritoriul Țării Românești. Domnitorul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase, îmbinând armonios în arhitectură, pictura murală și sculptura cu tradiția autohtonă, stilul neobizantin și ideile renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit „stilul brâncovenesc”. Primul „stil românesc“, așa cum este considerat stilul arhitectural brâncovenesc, are drept una dintre trăsăturile sale fundamentale, importanța deosebită pe care o acordă ornamentului. Acesta pare a fi orientat mai ales în zonele de vizibilitate maximă, acolo unde poate fi perceput și decodat, tinzând așadar spre exterior. Opera de arhitectură brâcovenească este decorată și în zonele cu vizibilitate redusă, ba chiar și în zonele practic inaccesibile privirii curente.
Stilul brâncovenesc păstrează totuși un echilibru între simplitate și ornamentare excesivă. O altă caracteristică a arhitecturii brâncovenești este predispoziția pentru logii, foișoare, galerii și pridvoare, idee preluată de la arhitectura Renașterii sau de la reședințele priciare de la Constantinopol. Acestea contribuie la monumentalitatea formelor, sub o înfățișare sofisticată și bine ordonată, care să se impună de la distanță.
Unele dintre ctitoriile sale s-au pastrat, dar sunt și multe care au dispărut. Una dintre ctitoriile sale păstrată până azi este mănăstirea Hurezi, ea însumând cel mai vast ansamblu de arhitectură monastică din Țara Românească. Construită între 1690-1693, pe un plan trilobat, biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” dezvoltă modelul bisericii episcopale a Mănăstirii Curtea de Argeș, în sensul unor forme mai elansate și prin adăugarea unui pridvor tipic stilului brâncovenesc, cu arcade susținute de zece coloane de piatră, împodobite cu ornamente tipice Renașterii târzii. Fațadele sunt decorate cu panouri dreptunghiulare și firide ornamentale cu cercuri. Ancadramentul ușii de intrare este din marmură sculptată, pisania conține stema Țării Românești și pe cea a familiei Cantacuzino. Lucrările s-au desfăşurat sub îndrumarea meşterului zidar Manea, a cioplitorului în piatră Vukasin Karadja şi a tâmplarului Istrate, ale căror portrete sunt zugrăvite în pictura exterioară a pronaosului.
O serie de alte biserici aparţinătoare planului trilobat au pronaosul supralărgit şi fragmentat, cu stâlpi de sprijin pentru susţinerea bolţilor (Căldărușani, catedrala patriarhală, Hurezi, „Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti), toate urmând – mai mult sau mai puţin fidel – planul, structura şi plastica monumentală şi decorativă a bisericii lui Neagoe Basarab de la Argeş.
Catedrala patriarhală din Bucureşti are planul triconc, patru turle, imitând îndeaproape planul bisericii lui Neagoe de la Argeș, cu deosebirea că e de dimensiuni mai mari şi are pridvorul deschis, cu stâlpi masivi din zid. În exterior, este înconjurată de un brâu de piatră şi două şiruri orizontale de cărămizi aşezate în dinţi de fierăstrău. Fețele turlelor sunt alcătuite din firide retrase din ce în ce mai mult. Cele 12 coloane din pronaos, cu capiteluri şi vaze decorate cu flori de crin, imită coloanele din pronaosul bisericii lui Neagoe de la Argeș. Pridvorul deschis de pe latura de vest e susținut de opt coloane de piatră, decorate cu alveole, caracteristice artei arabe.
Exista însă şi biserici de plan trilobat care au turnul clopotniţă ridicat deasupra pronaosului, aşa sunt cele din Călineşti-Prahova, Băjeşti, schitul Cornet, Colţea, ș.a.
În ce priveşte decoraţia exterioară, toate aceste biserici au fa¬ţadele împărţite în două registre, separate printr-un brâu, procedeu obişnuit încă de la mijlocul secolului al XVI-lea şi care se va extinde şi la monumentele de mai tîrziu, până după mijlocul secolului al XIX-lea. Felul cum sunt tratate feţele celor două registre este diferit. Câteodată sunt netede, alteori sunt decorate cu panouri dreptunghiulare ori cu partea superioară arcuită, mărginite fie de pilaştri de secţiune dreptunghiulară, puţin ieşiţi în afara zidului, fie de ciubuce semi¬circulare.
Bibliografie: Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Ed. Militară, București, 1982; Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I, Ed. Meridiane, București, 2002; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a III-a, Iași, 2006; Vasile Marinoiu, Monumente din epoca lui Matei Basarab în județul Gorj, în volumul „Epoca lui Matei Basarab – studii și comunicări”, Analele Universității din Craiova, seria Istorie, anul X, 2005, nr.10; D. Cristescu, Sfânta mânǎstire Arnota, Editura „Episcopul Vartolomei”, 1937; Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Ed. Sport-Turism, București, 1982.

Pr. Moga Ionel Dorin