Arhiva pentru luna septembrie, 2021

Sf. Cruce – cale spre mântuire (2)

marți, septembrie 28th, 2021

Proorocul Iezechiel, în vedenia sa asupra păcatelor Ierusalimului, dar şi asupra pedepsirii nelegiuiţilor şi a cruţării celor nevinovaţi, spune că Dumnezeu îl va trimite pe slujitorul Său să pună „semn” (semnul crucii) pe frunţile oamenilor care s-au împotrivit nelegiuirii, pentru a putea fi ocrotiţi în vâltoarea pedepsei şi separaţi de cei care urmau să fie nimiciţi (Iez 9, 4-6). Acest „semn” din traducerea grecească ( = şi să pui semnul pe frunţile bărbaţilor…) este numele ultimei litere a alfabetului ebraic (tav = semn), care are forma de cruce. Prin urmare, ediţia sinodală a Bibliei, care are la bază textul masoretic (ebraic), prezintă corect sensul acestui „semn” (crucea), pe care Biblia lui Cornilescu îl omite cu vădită intenţie. În orice caz, acest text profetic nu poate fi interpretat decât ca o anticipare a Crucii şi a Învierii, aşa cum l-au înţeles şi primii creştini. Pecetea crucii de la Iezechiel (9, 4-6) este aceeaşi cu „pecetea Viului Dumnezeu” din Apocalipsa (7, 2-3), cu care vor fi pecetluiţi pe frunţile lor „robii” lui Dumnezeu, adică cei care au împlinit voia Lui, pentru a fi cruţaţi de îngerii cărora li s-a dat poruncă „să vatăme pământul şi marea”.[1]

În ce priveşte închinarea în duh, trebuie spus că aceasta nu respinge nicidecum formele externe de exprimare a cultului divin, ci, dimpotrivă, le presupune: mama care-şi iubeşte copilul nu ţine iubirea numai ascunsă în inima ei, ci o revarsă în afară prin îmbrăţişare, sărutare etc. Tot astfel şi creştinul, făcându-şi semnul crucii îşi exprimă sentimentul iubiri şi al recunoştinţei faţă de Fiul lui Dumnezeu, Cel Care ne-a mântuit din moarte prin sângele crucii Sale (Col 1, 20).

Închinarea „în duh şi în adevăr” se poate face foarte bine şi în biserică, cât şi în afara locaşului de cult, inclusiv prin însemnarea trupului cu Sfânta Cruce, atâta vreme cât ea nu se reduce la un act ritual formal, ci înseamnă un dialog viu al omului cu Dumnezeu, întemeiat pe adevărul de credinţă descoperit de El prin Hristos, şi care trebuie mărturisit drept, ortodox, iar nu răstălmăcit în chip eretic şi sectar.

Crucea este drapelul lumii creştine şi semnul identităţii celor care cred drept în Hristos. Proorocul Isaia, vestind venirea Mântuitorului, anunţă că va fi înălţat un steag peste neamuri (Isaia 62, 10), iar acest stindard nu poate fi altul decât semnul Fiului Omului, adică Sfânta Cruce, care se va arăta pe cer însoţind cea de-adoua Venire a Sa (Mt 24, 30).

În ultimul timp, cultele neoprotestante, deşi au în doctrina lor şi respingerea cinstirii Sfintei Cruci – aidoma strămoşilor lor protestanţi, au început să imprime semnul crucii pe faţada caselor de adunare, să pună crucea pe coperta Bibliei, sau chiar să o aşeze la căpătâiul mormintelor, dar cu toate acestea refuză în continuare să-şi facă semnul crucii pe trup. Acest fapt denotă o altă ipocrizie în comportamentul lor deoarece, de vreme ce o aşează pe temple (case de adunare, biserici), cu atât mai mult s-ar cuveni să-şi însemne trupul cu ea, bine ştiut fiind că trupul este templu al Duhului Sfânt (1 Cor 6, 19). Dar se pare că metoda imitării distorsionate şi în interes prozelitist îşi are rolul ei pentru a induce confuzie în mintea unor oameni neavizaţi şi debusolaţi, aceea de a considera şi casa de adunare tot o biserică a lui Hristos, sau de a acorda Bibliei lui Cornilescu deplină credibilitate numai pentru că are imprimat semnul crucii pe copertă.


[1] Pr. Dr. Iftodi Leon, Crucea în imnologia ortodoxă, în rev. „Mitropolia Olteniei”, XXIX (1977), nr. 1-3, p. 167.

Pr. Dan Dulămiţă

Sf. Cruce – cale spre mântuire (1)

marți, septembrie 28th, 2021

Acest aspect se leagă de cunoscuta chemare a Mântuitorului: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). La modul general, știm că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creștină a desăvârșirii. La modul concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. „Crucea vieții” nu înseamnă doar necaz și suferință, ci și „misiunea vieții personale”, împlinită în familie, la locul de muncă, în lume etc., cu bună credință, hărnicie și conștiinciozitate. Cu sacrificii de tot felul, inclusiv cel suprem, la nevoie, după exemplul desăvârșit al Mântuitorului.

Nu întâmplător a ales Hristos să ne mântuiască jertfindu-Se pe cruce, de vreme ce crucea exprimă universalitatea mântuirii, împăcarea Cerului cu pământul (a lui Dumnezeu cu omul) şi a oamenilor între ei, din cele patru laturi ale lumii şi din toate timpurile. De aceea, mântuirea lumii prin cruce a fost preînchipuită de mai multe ori în Vechiul Testament:

Atunci când Iacov-Israel a vrut să-i binecuvânteze pe cei doi fii ai lui Iosif, nepoţii săi, în semn profetic şi prefigurativ şi-a aşezat el mâinile peste ei în chipul crucii: „Israel însă şi-a întins mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga şi-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era întâiul născut” (Fac 48, 14).

Când israeliţii, după ieşirea din Egipt, au fost atacaţi de amaleciţi, Moise l-a trimis pe Iosua cu bărbaţii cei puternici la luptă, iar el s-a suit în munte împreună cu Aaron şi cu Or, având şi toiagul lui Dumnezeu în mâna sa. Atunci „când îşi ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile, biruiau amaleciţii. Dar obosind mâinile lui Moise, au luat o piatră şi au pus-o lângă el şi a şezut Moise pe piatră; iar Aaron şi Or îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de altă parte. Şi au stat mâinile lui ridicate până la asfinţitul soarelui. Şi a zdrobit Iosua pe Amalec şi tot poporul lui cu ascuţişul sabiei” (Ies 17, 8-13). Se vede clar din acest episod simbolismul prefigurativ al Jertfei răstignirii, căci în lupta cu Amalec cel nevăzut (diavolul), Hristos Domnul ne-a făcut biruitori, întinzându-şi braţele pe lemnul crucii precum atunci în chipul crucii Moise şi le-a întins.[1]

Ceva mai târziu, dar tot în timpul peregrinării evreilor prin pustiu spre Ţara Făgăduinţei, când poporul începuse să-şi piardă răbdarea şi cârtea împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise uitând prea repede minunile ce s-au făcut cu ei şi tânjind după „stabilitatea” robiei, atunci a trimis Domnul asupra lor şerpi veninoşi ca să stârpească răzvrătirea necredincioşilor. În acelaşi timp însă, Domnul a zis către Moise: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi” (Num 21, 6-9). Că şerpii veninoşi îi simbolizau pe diavoli, care atacă oamenii prin ispite de tot felul şi-i omoară sufleteşte, nu încape nicio îndoială; după cum nici şarpele de aramă înălţat pe lemn, cu puterea lui vindecătoare dată de Dumnezeu, nu putea însemna altceva decât preînchipuirea jertfei de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos, la care privind noi cu încredere, scăpăm nevătămaţi de muşcăturile viclene ale diavolului. Această prefigurare o anticipează Mântuitorul când spune: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 13-16).


[1] Pr. Asist. Dr. Nicolae V. Dură, Crucea în lumina tradiţiei dogmatice, canonice şi liturgice a Bisericii Ortodoxe, în rev. „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr. 2, p. 325.

Pr. Dan Dulămiţă

Despre semnificaţia Sfintei Cruci

marți, septembrie 28th, 2021

Toate locurile și obiectele care au intrat în legătură cu viața pământească a Mântuitorului au fost consacrate prin harul izvorât asupra lor din Ființa Lui Dumnezeiască. Evenimentele deosebite ale vieții și activității Sale au dat naștere la biserici și mănăstiri vestite, în locuri ca: Betleem, Iordan, Tabor, Ierusalim, Golgota, Ghetsimani etc. Slujitori ai Bisericii, demnitari politici de bună credință și credincioși de rând, au prețuit întotdeauna locurile și obiectele despre care vorbim. Între acestea, grija împărătesei Elena (c. 248-329) pentru descoperirea Crucii de pe Golgota, aprox. în anul 327. Fericită că a găsit Sfânta Cruce, s-a îngrijit de zidirea unei biserici pe acel loc (odată cu alte 17 în Țara Sfântă!). La sfințirea bisericii (335), episcopul Macarie a înălțat Crucea Domnului pe Amvon, marcând, astfel, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 sept.). Împărăteasa Elena era trecută la cele veșnice, dar credem că Mântuitorul i-a dăruit și ei bucuria vederii din ceruri a minunatei priveliști. De atunci, cultul Crucii, ca obiect, s-a dezvoltat uimitor: va străjui toate bisericile creștine și casele credincioșilor, în anumite zone. Va fi prezentă pe altare, la toate slujbele Bisericii, în casele credincioșilor și chiar purtată la gât de creștinii evlavioși. În anumite țări (Egipt, de ex.), crucea este tatuată pe mâna pruncilor, la Botez, pentru a-i apăra de trecerea forțată la islam. Această practică, admirabilă prin scopul ei, poate fi înțeleasă în anumite locuri, dar în țara noastră nu este nevoie să fie încurajată. În schimb, bine este ca fiecare creștin să poarte o cruciuliță la gât, de bun gust, dar ca pe un obiect sacru și discret, nu ca pe o podoabă oarecare și nu la un loc cu amulete ori bijuterii extravagante. Tot la capitolul „obiect” intră și troițele, de mare frumusețe pe alocuri, întâlnite pe la răspântii, în curțile bisericilor și ale oamenilor, în munți și pe dealuri etc. Trebuie cultivată și această tradiție, cu grija ca troițele să fie confecționate cu același bun gust ca și celelalte cruci și cruciulițe.

Pr. Dan Dulămiţă

Sfânta Cruce – semn creștin, distinct și distinctiv

marți, septembrie 28th, 2021

Toate religiile lumii, din trecut și de azi, au avut și au semne și simboluri specifice: unele corpuri cerești (soarele, luna, stelele), altele corpuri și figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. În același timp, suverani și popoare, armate, instituții, asociații, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, socotite reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc! Deosebit de toate religiile și celelalte instituții omenești, creștinismul se prezintă în fața lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar și cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce. Prin comparație, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască. Părinții Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre ea, că știm, așadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau „ușa tainelor” – cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), așa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință. Trebuie să reținem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rostește: „Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască”. Înțelegem, astfel, că Hristos ne mântuiește și cu puterea Crucii.[1]

Cuvântul crucii este prezent în Evanghelie, în propovăduirea Mântuitorului încă înainte de răstignirea Sa pe acest vechi instrument de osândă. Iisus le zicea ucenicilor Săi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mt 16, 24). Este vorba, desigur, în aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastră duhovnicească, dar în legătură cu crucea Sa în care e înrădăcinată crucea creştinului. Pentru că înainte de a adresa această chemare, Mântuitorul arată „ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să învieze” (Mt 16, 21). Aici Domnul vesteşte direct pătimirea şi moartea Sa pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus îi chema pe ucenici să-L urmeze. Iar la puţină vreme, adică după şase zile, suindu-Se pe muntele Taborului să se roage, apar împreună, în slava Schimbării la faţă, Moise şi Ilie, care vorbeau cu El despre „sfârşitul Lui pe care avea să-L împlinească în Ierusalim” (Lc 9, 31); deci iarăşi despre cruce. Şi acolo pe Tabor, primind de mai înainte, de bunăvoie, răstignirea, jertfa Sa, cunoaşte strălucirea slavei firii omeneşti ca o arvună a învierii. Astfel, în amândouă aceste mărturii se descoperă încă din timpul propovăduirii Sale, locul şi rostul proniator şi nu întâmplător al crucii, în lucrarea mântuirii noastre.[2]


[1] http://basilica.ro/sfanta-cruce-si-semnificatiile-ei/ accesat 1 mai 2017.

[2] Diac. Asist. Emilian Corniţescu, Prefigurări ale Sfintei Cruci în Vechiul Testament, în rev. „Ortodoxia”,  XXXIV (1982), nr. 2, p. 250.

Pr. Dan Dulămiţă

Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Cruce

marți, septembrie 28th, 2021

În centrul credinţei creştine stă mărturisirea evenimentelor de bază din viaţa şi opera lui Hristos, care au schimbat raportul dintre om şi Dumnezeu: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, si că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor 15, 3-4). „Noi propovăduim pe Hristos răstignit” (1 Cor 1, 23).

În propovăduirea sa şi în actele sale sacramentale, Biserica, are menirea să facă „aducere-aminte” de jertfa şi învierea lui Hristos: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi” (Liturghia Sfântului Vasile).

Hristos s-a supus morţii pe cruce după propria voie, dar pe nedrept, din cauza păcatului nostru: „jertfa Sa este ispăşitoare, adică eficace pentru noi, numai dacă, în acelaşi timp noi recunoaştem că El este neînviat pentru jertfa Sa şi recunoaştem că suferă pe dreptate, din cauza păcatelor noastre. Această recunoaştere este condiţia de a primi răscumpărarea dată prin Cruce”.[1]

Termenul grecesc corespunzător lui „cruce” (subst. stauros; verb stauroo; lat. subst. crux, verb crucifigo, „eu ţintuiesc pe cruce”) are sensul primar de stâlp sau bârnă verticală, iar sensul secundar este acela de stâlp folosit ca instrument de pedeapsă şi execuţie. În Noul Testament este folosit în acest ultim sens. Substantivul apare de 28 de ori, iar verbul de 46 de ori. În Vechiul Testament nu a avut loc crucificarea infractorilor vii. Execuţia se făcea prin omorâre cu pietre. Totuşi, trupurile moarte erau uneori atârnate pe lemn ca un avertisment (Deut 21, 22-23; Iosua 10, 26), iar un asemenea trup era considerat blestemat (Gal 3, 13) şi trebuia coborât de pe lemn şi îngropat înainte de lăsarea nopţii (In 19, 31).

În afară de stâlpul vertical (crux simplex) pe care victima era legată sau trasă în ţeapă, existau trei tipuri de cruci. Crux commisa (crucea Sf. Anton) avea forma literei „T” de tipar, iar unii cred că era derivată de la simbolul zeului Tamuz, litera tau; Crux decussata (crucea Sf. Andrei) avea forma literei „X”; Crux immissa era crucea obişnuită, alcătuită din două bârne în formă de (+).

Aici în extrema umilire şi suferinţă a crucii s-a descoperit negrăita iubire şi slavă a Fiului lui Dumnezeu devenit Om. S-a descoperit acea iubire care iubeşte şi pe cruce sau până la cruce şi se roagă pentru iertarea, mântuirea şi a celor ce-L răstignesc. Iubire care rămâne neschimbată, ca a Tatălui, care „răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi” (Mt 5, 45); care rămâne aceeaşi în orice condiţie, chiar când este răstignită. Iubire care nu încetează nici chiar în moarte, pentru că „Iubirea e mai tare ca moartea”. Este iubire a lui Dumnezeu, a unei conştiinţe nelimitate, libere şi care se dăruieşte numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru că nu are nevoie de nimic, aşa cum numai Dumnezeu este şi poate fi. Dar este şi iubire umană descoperită prin om şi de aceea aici, în acest „exemplar” divin-uman Hristos Iisus Domnul a învins radical şi definitiv egocentrismul, sursa păcatului, a răului. Aceasta o arată mai ales crucea. Cunoşteau şi cei vechi iubirea, aşa cum o cunoaştem şi mulţi dintre noi. Era vorba însă de iubirea-dorinţă, eros, iubire care-şi caută împlinire dincolo de sine, în altul, şi poartă prin aceasta, în ea şi ceva egoism, pentru sine; se gustă atunci pe sine.[2] Păcatul nu e învins aici în rădăcina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: „Aşa să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu pe voi” (In 4, 12). Fiul este trimis de Tatăl să descopere această iubire dumnezeiască, care este dăruire de sine pentru împlinirea, pentru salvarea celuilalt, care este numai slujire. „Fiul omului, spune Iisus, n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28). Aceasta este calitatea dumnezeiască, nouă, a iubirii lui şi pe care o descoperă crucea.[3]


[1] Pr. Prof. dr. Ion Bria, „Credinţa pe care o mărturisim”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 86.

[2] Idem, Crucea în teologia şi cultul Bisericii ortodoxe, în rev. „Ortodoxia”, XXVII (1975), nr. 3, p. 406.

[3] Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Ontologia Crucii în Vechiul Testament, în rev. „Mitropolia Banatului”, XXIV (1974), nr. 4-6, p. 212.

Pr. Dan Dulămiţă