Arhiva pentru ziua septembrie 27th, 2021

Comentariu la Psalmul 103 (versetele 7-9)

luni, septembrie 27th, 2021

7. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munți vor sta ape.

„Adâncul, zice, este ca o îmbrăcăminte și o haină a lui, adică a stihiei pământului”.[1] Teodorit și alți Sfinți Părinți consideră că prin pronumele lui se înțelege „(a) pământului” întrucât în limba evreilor se întrebuințează numirile bărbătești în locul celor femeiești, adică genul masculin în locul genului feminin, iar Teodorit a folosit Scriptura grecească, traducând literal Scriptura evreiască, iar Achila a tradus: „adâncul a îmbrăcat pământul  ca și cu o haină”.

Adâncul trebuie înțeles ca mulțime, ca totalitate a apelor, mările și oceanele care înconjoară pământul, făcându-l să apară ca un ostrov în mijlocul lor. Didim înțelege prin aceasta și nemăsurata cunoștință și nepricepere a înțelepciunii, puterii și Proniei dumnezeiești. David s-a înspăimântat și a zis că adâncul nepriceperii este ca o haină a lui Dumnezeu Însușii, înțelegând aici că Dumnezeu S-a îmbrăcat cu nepriceperea ca și cu o haină, nepriceput fiind de toate făpturile Sale. Deci, haina poate fi interpretată și ca întuneric al necunoașterii.

Prin expresia „peste munți vor sta ape” se înțelege că se vor aduna apele peste munți și de acolo vor izvorî, fiindcă apele au fireasca însușire de a curge în aval, iar Teodorit a înțeles  prin apă valurile mării care, învolburate, pot atinge înălțimea munților.

8. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoșa.

Apele care izvorăsc din munți vor seca atunci când se va  auzi înfricoșătorul tunet al poruncii lui Dumnezeu și valurile mării se vor potoli și se vor sfii, precum spune David :„Și a a certat Marea Roșie și s-a uscat” (Ps. 105, 10). Apele de deasupra munților și valurile mării se vor înfricoșa la glasul tunetului și se vor strânge în folosul omului, vor simți mânia lui Dumnezeu și cu atât mai mult se cuvine oamenilor cuvântători să se înfricoșeze de tunetul mâniei dumnezeiești pentru a se înfrâna de la răutate.

Despre rostul tunetelor, Sfântul Atanasie cel Mare a spus: „Ori poate că pentru aceasta s-au făcut tunetele, pentru ca adâncul apelor să ia oarecare frică, după oarecare pătimiri potrivnice, nepricepute nouă. Căci de strălucirea fulgerului și de bubuitul trăsnetului nu numai oamenii se spăimântează, ci și păsările și fiarele, și cele ce petrec în ape, toate după oarecare rațiune firească se strâng în ele”.[2]

Sfântul Vasile cel Mare a spus că lovirile cu tunet Scriptura a înțeles tăria vântului: „Prin lovirile cele cu vuiet din vremea tunetelor ( a intensificărilor vântului), Scriptura obișnuiește să înțeleagă tăria vântului, care, cuprins în găurile nourilor, pricinuiește, atunci, David. Acest citat este redat din Hexaimeron, Omilia a III-a.[3]

9. Se suie munți și se coboară văi în locul în care le-ai întemeiat pe ele. / Se suie munți și se pogoară câmpiile în locul pe care l-ai întemeiat pe lor.

„Munții, zice, se suie, adică sunt înalți, iar câmpiile, adică șesurile, sunt josite, și așa și munții și câmpiile rămân în locul acela pe care l-ai rânduit lor, Doamne”. Teodorit spune că dacă vom înțelege aceasta pentru apele mării, să știm că valurile mării se înalță ca munții și se pogoară, trebuie să înțelegem că se smeresc și se josesc ca și câmpiile.


[1] Ibidem, p. 371

[2] Ibidem, p. 372

[3] Ibidem, p. 372

Pr. Paul-Gheorghe Matei

Comentariu la Psalmul 103 (versetele 4-6)

luni, septembrie 27th, 2021

4. Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor;

Prin faptul că Dumnezeu umblă „peste aripile vântului”, Cuviosul Eftimie Zigabenul consideră că David arată că Dumnezeu este pretutindeni și folosește norii cape o trăsură, arătându-se oriunde, precum S-a arătat și în muntele Sinai, și umblă peste aripile vânturilor. Dumnezeu este pretutindeni asemenea vântului care este ceva pornit din fire, care străbate foarte iute întreaga lume de la o margine la alta. Teodorit afirmă că „prin aceasta a arătat Pronia lui Dumnezeu ceea ce pretutindeni ocârmuiește și că stăpânește și vânturile, și nourii, și că Însuși le îndreptează și le învistierește pe acestea (cf. și Ps.134,7) și dă la vreme trebuința ceea ce din acestea se înființează.” „Nourul însă, spune Hrisostom, este simbol al cerului; pentru aceasta și Hristos S-a înălțat pe nouri, ca simbol al dumnezeieștii puteri, că nicăieri nu se vede pe nouri vreo altă oarecare dumnezeiască putere” și  „Vântul decât nourii este mai subțire și mai ușorȘ drept care nu s-a îndestulat cu zicerea despre vânturi și a căutat iarăși altceva mai iute și mai grabnic, adică numirea aripilor; și prin obiceiurile limbii, și pe cât era cu putință, să arate ușurința, subțirimea și iuțimea voinței lui Dumnezeu cea de pretutindeni ori că vântul este o pornire a aerului.”[1]

5. Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc;

Prin aceste cuvinte, David propovăduiește pe Dumnezeu ca „Făcător al firii celei gânditoare și nevăzute. Iar pe îngeri i-a numit David și duhuri, și foc, arătând cu aceste numiri mișcarea lor cea iute și grabnică, ori însemnând  și firea și ființa lor. Sunt însă duhuri, adică înțelegătoare, și foc nematerialnic”.[2] O interpretare asemănătoare aparține și Sfântului Vasile cel Mare.

Interpretarea Sfântului Grigorie Teologul vine în completare: „Vezi dar că nu putem nici pe firea cea gândită și cerească să o vedem fără trup, deși ea este netrupească, foc și duh numindu-se; că numai Cel ce-i face îi poate zice cu adevărat duhuri și pe slujitorii Săi, pară de foc; că a face înseamnă a-i păstra prin cuvântul prin care ele au fost făcute. Iar când auzi că sunt duh și foc, prima numire înseamnă firea inteligibilă, iar a doua înseamnă că este curățitoare; căci știm că și prima ființă (adică a lui Dumnezeu) are aceleași numiri. Dar aceasta este pentru noi netrupească sau e foarte neapropiată”.[3] In interpretarea Sfinților Părinți focul are menirea de curățitor  sau lucrarea cea pedepsitoare.

6. Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea Lui și nu se va clătina în veacul veacului.

Dumnezeu a întemeiat pământul și întărit temelii asupra hotarului, adică a poruncii Sale, fiindcă „aceasta se face pământului în loc de reazem și de temelie” pe care îl întărește. Pământul este întemeiat pe porunca lui Dumnezeu și nu se va abate niciodată și nici nu se va strămuta din locul său.

Sfântul Vasile cel Mare se întreba: „Cum stă pământul întărit și neclintit? Pe ce se poartă? Și ce este ceea ce-l sprijinește? Și iarăși aceea, pe ce? Că nici cuvântul nostru nu are pe ce să se reazeme, decât pe dumnezeiasca voie”[4], pe când Hrisostom întreba retoric pe profetul David: „Care întărire, o, Proorocule? Unde este atâta apă cât stă sub dânsul? Aceasta nu este întărire, ci temelie putredă. Care dar este întărirea? Puterea Celui ce l-a lucrat, hotărârea Făcătorului, voia lui Dumnezeu, care este mai tare decât toate”.[5]

Sfântul Grogorie Teologul faci deosebirea între sintagmele „Cel ce l-ai întemeiat” și „Cel ce întemeiezi”, ca și când nu ar fi vorba de o lucrare încheiată, trecută, ci de un prezent continuu prin pronia cerească. Se pare că Biblia sinodală ar fi tradus incorect. „Pentru aceasta n-a zis „Cel ce l-ai întemeiat”, ci „Cel ce întemeiezi”, precum nici la înger, „Cel ce ai făcut”, ci „Cel ce faci pe îngeri” care însemnează iconomia și împreună-ținerea celor făcute; odată întemeiate și făcute; astfel îi este și tunetului întărirea și zidirea  de către Duhul pe care le-a arătat odată cuvântul, drept care acum lucrarea este necurmată”.[6]

Isidor lămurește despre cutremurarea și clătinarea în veac: „Nu este împotrivire între zidirea Cel ce-l faci pe el de se cutremură și nu se va clătina în veac, că nu se va clătina adică, dar se va clătina.. Căci cutremurul, mărturisindu-și robia, nu iese din rânduiala sa, ci dumnezeiasca hotărâre o vestește”[7], iar Teodorit considera că „Pe însuși pământul pe dânsul întărindu-l, i-a dat lui nemișcare, și în acest chip va rămâne până când va voi Dumnezeu. Așa zice și în altă parte: Cel ce spânzuri pământul pe nimic (Iov 26,6)”.[8]  De aici rezultă că pământul nu se ține singur pe sine în virtutea nemișcării, ci nemișcarea este dependentă de voința lui Dumnezeu și nu se abate de la porunca Lui.


[1] Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți, Transliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștefan Voronca, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Ecumenița, 1862, pp. 369-370

[2] Ibidem, p. 370

[3] Ibidem, p, 370

[4] Ibidem, p. 370

[5] Ibidem, p. 371

[6] Ibidem, p. 371

[7] Ibidem, p. 371

[8] Ibidem, p. 371

Pr. Paul-Gheorghe Matei

Comentariu la Psalmul 103 (versetele 1-3)

luni, septembrie 27th, 2021

1. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte!

Psalmistul începe printr-o binecuvântare, mărturisind că Dumnezeu S-a făcut cunoscut oamenilor din lucrarea cea mare și Pronia zidirilor Sale.[1] „Binecuvântează, zice, și slavoslovește, o, suflete al meu, pe Domnul. Doamne, Dumnezeu meu, cunoscutu-Te-ai de noi, cei cuvântători, mare foarte, după toate dumnezeieștile Tale însușiri și desăvârșiri – de unde? -, din lucrarea cea mare și Pronia zidirilor Tale”, spune Cuviosul Eftimie Zigabenul, interpretând acest verset.[2]

2. Întru strălucire și în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină; / „Întru mărturisire și mare cuviință Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”;

Aici, David numește  „mărturisire” mulțumirea, iar „mare-cuviință” drept cuvenita cinste a celui mare. ”Cu acestea două, zice, Te-ai îmbrăcat, o, Doamne, prin lucrarea cea mare a zidirilor Tale, mulțumindu-Ți-se adică pentru că ai lucrat astfel de zidiri minunate și cinstindu-Te pentru că ești un Ziditor cu atât de mare cuviință”.[3]

Isihie înțelege prin „mărturisire” și „mare cuviință”, întruparea Mântuitorului: ”că, deși sunt destule spre arătarea lui Dumnezeu – zidirea îngerilor, întinderea cerurilor, întemeierea pământului și celelalte -, însă decât acestea mai destulă (mai cu mai multă încredere) este întruparea Mântuitorului, adică a Se face El om și a rămâne Dumnezeu; și deși acestea sunt al doilea cu rânduiala (arătării/slăvirii lui Dumnezeu), mai întâi decât celelalte le-a rânduit Dumnezeu, fiind mai întâi cu puterea (fiindcă sunt primele puteri și mărturisiri peste care dăm în calea cunoașterii marii-cuviințe a Mântuitorului)”(nota 51).

Despre partea a doua a versetului, „Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”, Cuviosul Eftimie Zigabenul spune: ”Tu, Doamne, zice, Te-ai mărit foarte, pentru că te îmbraci cu lumina ca și cu o haină și Te acoperi de lumină”. Aici face o asemănare cu ceea ce spune Apostolul Pavel: „Cel ce locuiește în lumina cea neapropiată” (I Cor.5,16). Se observă că atât David cât și Apostolul Pavel învață „cum că Dumnezeu este după fire nevăzut și nepriceput, care însușiri nu sunt potrivnice, după Teodorit, cu zicerea aceea: Pus-a întuneric ascunderea Sa (Ps. 17,11), deoarece lumina care este neapropiată și nevăzută săvârșește și întunericul cel nevăzut, pentru că și una, și alta opresc ochiul de a vedea printr-însele: că lumina cea neapropiată oprește adică ochiul din pricina covârșirii strălucirii, iar întunericul îl oprește din pricina lipsei luminii. Și, dacă cea din afara dumnezeieștii lumini este nevăzută și neapropiată, cu mult mai vârtos, ființa cea dinăuntru a luminii acesteia. Alții însă, prin lumină, înțeleg aici nemărginita curăție, iar alții, cunoștința”.[4]

3. Cel ce întinzi cerul ca un cort (piele); Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui;

Teodorit consideră că David a înțeles prin piele (cea din care era confecționat  cortul) ușurința, repeziciunea, prin care Dumnezeu a zidit cerul. Isaia, când spune: „Cel ce ai pus cerul să stea ca o boltă (Is. 40,22) a arătat nemișcarea și forma cerului. Dacă înțelegem prin piele un cort de piele, atunci David arată prin acest cuvânt forma cerului. Atanasie arată că precum cortul are forma, asemănarea unei bolte, la fel și cerul este o boltă. Hisostom merge mult mai departe și spune că „Încă și altă noimă a însemnat aici, că mergem către altă viață, iar cele de acum sunt umbră a celor viitoare, și că nu am ajuns la cele neapuse, ci în viața aceasta încă suntem în cort: căci cortul este făcut din cele ce se schimbă și se topesc, tot astfel și cerul, schimbându-se, ia alt chip de viață, mai bun decât al acesteia, că va fi cer nou și pământ nou (cf. II Pt. 3,13; Apoc. 21,1), că nu a zis „ai întins”, ci „Cel ce întinzi”.

Hrisostom arată că prin faptul că Dumnezeu a acoperit „cu ape cele mai de deasupra ale lui”, trebuie să înțelegem că a acoperit „ cu apă părțile cele mai înalte ale cerului, adică cerul al doilea”, care în Sfânta Scriptură este denumit tărie: Că a despărțit Dumnezeu apa de sub tărie de apa cea de deasupra tăriei (Fac. 1,7). Rămâne mirarea „cum de se ține nerevărsată curgătoarea și în jos pogorâtoarea fire a apei deasupra tăriei celei rotunde, care și aceasta este ca o boltă, precum o arată vederea”.[5] El înțelege că „toate acestea nu sunt lucruri ale firii, ci ale Proniei cele mai presus de fire”.


[1] Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți, Transliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștefan Voronca, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Ecumenița, 1862, p. 366.

[2] Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți, Transliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștefan Voronca, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Ecumenița, 1862, p. 366.

[3] Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți, Transliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștefan Voronca, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Ecumenița, 1862, pp. 366-337

[4] Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți, Transliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștefan Voronca, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Ecumenița, 1862, pp. 367-338

[5] Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea Sfinților Părinți, Transliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștefan Voronca, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Ecumenița, 1862, pp. 369

Pr. Paul-Gheorghe Matei

Învăţătura despre om la Sf. Vasilie cel Mare

luni, septembrie 27th, 2021

Crearea lumii este actul de voință divin, după planul Său din veșnicie și vrednic de mărire acest plan, după cum mărturisește și Sfântul Apostol Ioan: „Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava și cinstea și puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile și prin voința Ta erau și s-au făcut” (Apoc. 4,11). Actul de voință divin a făcut trecerea de la existența potențială din Rațiunea divină la existența materială a lucrurilor. Dumnezeu nu a creat lumea din necesitate internă, ci aceasta apare din iubirea și libertatea divină, din veșnicie și pentru veșnicie, la începutul timpului: „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor; El a pus în inima lor și veșnicia, dar fără ca omul să poată înțelege lucrarea pe care o face Dumnezeu de la început până la sfârșit” (Ecclesiastul 3,11).

Învățătura creștină susține că lumea a fost creată de Dumnezeu din nimic în șase zile. Dar, cu toate că în „Sfânta Scriptură” și în „Simbolul de Credință” se spune că Dumnezeu este „făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute”, lucrare  atribuită Tatălui prin apropriere, întreaga Sfânta Treime a participat la creație: Tatăl  „creează din nimic chipuri și forme ale rațiunii Sale, prin Fiul, pe care le imprimă materiei prin Duhul Sfânt care însemnează materia cu aceste chipuri create ale Fiului, ca rațiune a Tatălui”.

Pr. Paul-Matei Gheorghe

Primele consecinţe ale păcatului strămoşesc

luni, septembrie 27th, 2021

Faptul că păcatul a fost grav și că a avut urmări se vede încă din momentul în care a fost încălcată porunca dumnezeiască, încălcare care a însemnat totodată și ruperea comuniunii omului cu Dumnezeu. Căderea în păcat a primilor oameni a dus la cunoașterea celor ce țin de partea trupească, materială: „atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunză de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Fac. 3,7)

Schimbarea veșmântului luminos cu hainele sau tunicile din piele constituie o altă consecință directă a păcatului strămoșesc: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și l-a îmbrăcat.” (Fac. 3,21)

Însă cea mai gravă consecință a păcatului este moartea, fiindcă: „plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23), întrucât prin păcat omul a rupt relația cu izvorul vieții – Dumnezeu – și a pierdut harul dătător de viață, primind în schimb stricăciunea care alterează strălucirea chipului.

Consecințele prezentate mai sus  constituie aspectul material al păcatului strămoșesc. Păcatul adăugat la firea umană devine pentru om o a doua fire și de aceea este făcut cu multă ușurință, firea fiind aplecată spre păcat, spre cele ce o duc la pieire neexistență. Aspectul formal al păcatului strămoșesc și vina pentru păcat așează responsabilitatea umană în fața dreptății, a justiției divine.

Pr. Paul-Gheorghe Matei