Arhiva pentru ziua 27 septembrie 2021

Premisele cunoștinței despre bine și rău

Publicat în: Vechiul Testament la 27 septembrie 2021

Teologii consideră că esența răului a constat în ruperea existenței comuniunii cu Dumnezeu, datorită faptului că răul constituie o stare care se împotrivește virtuții, prin îndepărtarea exponenților de Dumnezeu. Răul se manifestă într-o formă a binelui, se travestește. Astfel și rodul pomului, al fructului oprit, a provocat plăcere ochiului, a înduplecat femeia, făcând-o să guste și să simtă bunătatea, dar dedesubtul acestei plăceri se ascundea de fapt durerea.

Când a vorbit despre pomul cunoștinței binelui și răului, Sfântul Grigorie de Nyssa a considerat că „pomul din care culegem o cunoaștere amestecată, face parte din numărul pomilor opriți. În schimb, rodul lui, al cărui apărător s-a făcut șarpele, e un amestec de contradicții, poate că din pricină că, potrivit firii sale, răul nu ni se oferă direct și pe față. Căci dacă, într-adevăr, răul nu lasă urme atât de nenorocite, n-ar fi fost împodobit cu eticheta bună, pentru ca să trezească pofte în cei pe care i-a înșelat. Așa se face că, răul a fost înfățișat în chip învăluit, dar… ascundea, pieirea omului… el poartă la arătare chipul binelui..”[1]

Sfântul Maxim Mărturisitorul, interpretând cei doi pomi, evidențiază faptul că răul, odată împropriat de firea umană, coboară atenția omului spre cele materiale și sensibile: „întrucât omul a venit în existență, alcătuit din suflet mintal și din trup înzestrat cu simțuri, după un prim înțeles, pomul vieții este mintea sufletului, în care își are scaun înțelepciunea, iar pomul cunoștinței binelui și răului este simțirea trupului, în care este vădit că-și are imboldul mișcarea irațională…”[2] Îndată ce a călcat porunca Creatorului, omul își pătează sufletul lui curat și lucrează cele iraționale, fiind legat de plăcerea senzuală.


[1] Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, ,XX, trad. Pr. T. Bodogae, în P.S.B. 30, edit I.B.M., București, 1998, p. 58.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, P.G. 90, 412-413, apud D. Stăniloae, Ascetica și mistica, ed. cit., p. 87.

Pr. Paul-Matei Gheorghe

Despre căderea omului în păcat

Publicat în: Vechiul Testament la 27 septembrie 2021

Dumnezeu a dăruit omului libertate și, astfel, omul a avut de la începutul începuturilor starea, puterea, de a se supune sau de a nu se supune voinței lui Dumnezeu. Dumnezeu a dăruit ființelor ascultătoare posibilitatea de a se mișca liber pentru a putea să-și dobândească un bun propriu pe care să-l păstreze prin liberă voință, însă nelucrarea și nepăsarea pentru păstrarea binelui a dus la căderea lui în rău, înțeles ca lipsirea de bine sau absența binelui.         Păcatul este conceput ca neascultare de Dumnezeu (Fac. 2,16; 3,11) și se pedepsește în chip diferit (Fac. 4,9-16; 6,5-7; 11-13). „A dat apoi Domnul Dumnezeu poruncă lui Adam și a zis: Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el vei muri.” (Fac. 2,16-17)

Primul om a primit ca răsplată moartea sufletească și trupească, deși putea să nu moară: „Nu zicem că Adam a pierdut totul, că a murit și a dispărut. El a murit față de Dumnezeu, dar trăiește după firea sa.”[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul a considerat că primul efect al păcatului a fost despărțirea dintre voia noastră gnomică (arbitrară) și voia lui Dumnezeu, ca urmare a ispitei diavolului, „pe care șarpele cel gândit l-a introdus, înduplecând pe om prin înșelăciune să calce porunca dumnezeiască și să prețuiască cele vremelnice decât cele veșnice.”[2]

Ispitirea și căderea omului în păcat  este prezentată în Sfânta Scriptură (Fac. 3, 1-24): femeia Eva, este cea care a gustat prima din pomul oprit, interzis, și apoi bărbatul, Adam. Este prima și singura poruncă pe care Dumnezeu a dat-o primilor oameni. Apoi este prezentată și izgonirea din Rai. Diavolul le-a promis primilor oameni că dacă vor mânca din pomul oprit vor fi asemenea lui Dumnezeu și vor cunoaște atât binele cât și răul. (Fac. 3,5). Consecința a fost că prin păcat centrul stabilit în cele inteligibile a fost mutat în cele sensibile, pentru că gustarea din fructul oprit a trezit în trupul omului simțurile și plăcerea (Fac. 3,6), iar prin deschiderea ochilor s-a arătat goliciunea primilor oameni. Gustatul din pom, din fructul oprit  nu le-a deschis de fapt ochii, întrucât omul vedea și înainte de căderea sa pomul și fructele lui, dar înainte omului nu îi trecea încă prin minte să încalce sau să înșele porunca și voința Creatorului său.

Sfinții Părinți au considerat mereu că procesul psihologic prin care s-a zămislit păcatul este același și s-a realizat în mai multe momente sau etape.[3] Dintre Sfinții Părinți, Isihie Monahul enumeră patru momente, și anume: atacul, însoțirea, consimțirea și fapta sensibilă, iar Sfântul Ioan Damaschin numește următoarele șapte momente: atacul, însoțirea, patima, lupta, robia, consimțirea și făptuirea.


[1] Sfântul Macarie Egipteanul, Omilia a XII-a, în „Scrieri (Omilii duhovnicești)”, trad. De Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, în P.S.B., vol. 34, E.I.B.M. al B.O.R., București, 1992, p. 142.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistolele Sf. Maxim Mărturisitorul despre cele două firi ale lui Hristos și despre viața duhovnicească, în „Scrieri”, partea a doua, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în P.S.B., vol. 82, E.I.B.M., București, 1990, p. 146.

[3] Pr. D. Stăniloae, Ascetica și mistica, I, 5, I.B.M., București, 2002, p.114.

Pr. Paul-Gheorghe Matei

Starea omului în Rai

Publicat în: Fără categorie, Vechiul Testament la 27 septembrie 2021

Rânduit de Dumnezeu să trăiască în grădina Edenului într-o stare paradisiacă, omul a trăit permanent epectasic și a ieșit biruitor din sine spre Dumnezeu, spre celălalt semen (Eva), spre creație și a dorit să fie cu toate și prin toate cu Dumnezeu. Toate acestea se datorează înrudirii după chip îl așează pe om într-o relație, într-om legătură apropiată cu Creatorul, cu Arhetipul său, prin care se împărtășește de toată  de toată comuniunea dumnezeiască. Adam a intrat în relație directă cu Creatorul său, I-a auzit glasul ( Fac. 3,8), a vorbit cu El. Acest fapt ne arată starea de deplină funcționalitate  a chipului. Dar dacă Adam ar fi continuat, ar fi persistat, ar fi stăruit în bine, înmulțirea sa ar fi fost ca a îngerilor și ar „fi putut ajunge până la limita rânduită  de voința Creatorului… Cel ce a chemat toate la viață și a fost în măsură să modeleze pe om cu totul în mod liber după un tipar sau calapod dumnezeiesc…”[1]

Sfinții Părinți mărturisesc că înrudirea omului cu Dumnezeu este dată de partea spirituală, rațională din om, ci nu de partea materială: „căci înrudirea cu Dumnezeu este firea rațională care se poate sesiza numai cu mintea; iar lumea materială este cu totul depărtată de el, pentru că ea cade sub simțuri.[2] Starea lui Adam, creată după chipul lui Dumnezeu, prin rațiune și libertate avea în sine nepătimirea, nestricăciunea, fiind pură și inocentă și fără griji: „nu pentru că ar fi fost incapabil de a păcătui, ci, mai mult, libertatea voinței era imaculată”.[3]

Despre mintea, rațiunea lui Adam spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că nu era pătrunsă de închipuire, ci doar chipul și asemănarea construiau un zid în jurul ei, care nu îi permitea să se alipească de cele lipsite de rațiune. Libertatea umană își manifestă adevărata ei stare, mintea primului om, Adam, a fost în permanentă stare de trezvie pentru că nu avea gânduri duplicitare, iar cunoașterea lui era dată de har, întrucât trăia învăluit de har și tindea în mod ființial spre asemănarea cu Dumnezeu în virtute. În rai, starea lui Adam era una de pruncie, chipul său era ființial legat de asemănarea cu Dumnezeu la care credea că va ajunge dacă se împărtășea din pomul vieții. Astfel, păstrarea chipului lui Dumnezeu implica permanenta ședere înspre îndumnezeire, care nu este o stare finală, ci reprezintă întregul drum de dezvoltare a chipului numai prin voința omului și conlucrarea cu Dumnezeu, cu harul divin.


[1] Sfântul Grigore de Nyssa, Despre facerea omului, XVII, trad. Pr. T. Bodogae, în P.S.B. 30, I.B.M., al B.O.R., București, 1980, p. 52

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, XII, 3, trad. Pr. D. Feciorul, edit. I.B.M. al B.O.R., București, 2001, p. 82

[3] Ibidem, p. 83

Pr. Paul-Gheorghe Matei

Chipul lui Dumnezeu în om: voinţă, sentiment, raţiune

Publicat în: Fără categorie, Vechiul Testament la 27 septembrie 2021

Omul este o ființă personală fiindcă a fost creat după chipul lui Dumnezeu și de aceea tinde spre Arhetipul său divin. Persoana întrunește mai multe funcții între care cele mai importante sunt rațiunea, voința și sentimentul.

Rațiunea este  înțeleasă ca putere cognitivă prin care omul se gândește pe sine, lumea înconjurătoare și sensul existenței sale. Sfântul Maxim Mărturisitorul distinge două nivele ale puterii cognitive, și anume:

logosul (rațiunea propriu-zisă), care are o funcție analitică;

nousul (mintea), care are funcție sintetică.

Rațiunea preia datele furnizate de simțuri și le prelucrează, apoi le cercetează, le descrie și le transmite minții care le înțelege. Actul intelectiv presupune raportarea acestor date la sensul lor; orice înțelegere are un rost, un sens.

Voința. Sfântul Maxim Mărturisitorul face distincția între voința firii (cea fizică) și voința gnomică:

voința firii este prin puterea teocentrică. Ea reprezintă voința de a exista.

voința gnomică este liberă – libertatea. Voința gnomică are două posibilități de activare: poate urma pe cea fizică și, astfel, se orientează spre Dumnezeu, sau i se poate opune și refuză comuniunea cu Dumnezeu.

O aleasă interpretare o dă Sfântul Ioan Gură de Aur care îl prezintă pe omul creat după chipul lui Dumnezeu îmbrăcat în purpură de împărat, îl consideră coroana creației și inel de legătură intre imanent și transcendent: „… omul e mai de cinste decât toate ființele create, pentru el au fost zidite toate…”[1] și este chipul Celui care stăpânește toate în libertate.

Dar, căderea omului în păcat produce conflict între voința firii și voința gnomică, întrucât omul tinde mai mult spre ceea ce este potrivnic firii.

Afectivitatea este puterea de relație, de relaționare. Dacă omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană, aceasta implică faptul că el este deschis relației, comuniunii. Puterea relației îl scoate din individualismul propriu și îl deschide pe om spre comunicare. Dintru început omul a știut că nu se poate cunoaște pe sine și nici lumea nu o poate cunoaște decât în Dumnezeu și din perspectiva lui Dumnezeu, iar această capacitate duhovnicească s-a manifestat pentru că omul a fost orientat, îndreptat, spre Dumnezeu.


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, VIII, trad. Pr. D. Fecioru, în P.S.B. 21, I.B.M. al B.O.R., București, 1987, p. 100.

Pr. Paul-Gheorghe Matei

Omul în Referatul Creaţiei

Publicat în: Vechiul Testament la 27 septembrie 2021

Din referatul biblic al Facerii aflăm că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său: „Și a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră… Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Fac. 1, 26-27).

Crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu l-a determinat pe Părintele Dumitru Popescu să afirme că  de vreme ce omul este o icoană vie a lui Lui, existența reală a omului nu e determinată de elementul creat din care este făcută icoana, ci este determinată de Arhetipul ei necreat. „A treia relatare a referatului biblic (Facere 2, 4-25) este mai puțin sistematică și cronologică și este centrată asupra omului. Omul apare în istorie printr-un act expres al lui Dumnezeu, el este opera directă a divinității. La crearea sa participă întreaga Sfântă Treime: „Și a zis Dumnezeu să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării… și tot pământul” (Facere 1, 27). Dintre toate făpturile, numai pe om îl creează Dumnezeu în mod special, el nefiind rezultatul poruncii divine, căci pământul nu era în stare să producă o ființă înzestrată cu rațiune, libertate, conștiință și voință, ci numai Dumnezeu, prin marea Sa putere și iubire, creându-l după chipul Slavei Sale, dându-i asemănarea la care trebuie să ajungă prin propria lucrare”.[1]

Din versetul biblic se observă distincția dintre forma de singular „și a zis” și forma de plural „să facem om” (singular) „după chipul și asemănarea (singular) Noastră” (plural). Rezultatul acestei observați este acela că omul este un reflex al chipului treimic sau, altfel spus, poartă în sine pecetea Aceluia Care este chipul „Dumnezeului nevăzut” (Coloseni 1,15), deci omul a fost creat după chipul lui Hristos Întrupat. Din forma pluralului „să facem” deducem  că Dumnezeu cel unul în Ființă și întreit în Persoane, creează întreaga fire umană ca un om, arătând adevăratul ei sens și rațiunea ei care trebuie să trăiască în unitate, acea unitate primită prin unirea cu Hristos, Arhetipul după care a fost creat omul (Galateni 3,28; 2,20).

Biserica răsăriteană a încercat să definească adevărata fire a omului pornind de la chipul lui Dumnezeu, chip după care a fost creat omul, Astfel, în primul capitol al Epistolei către Coloseni întâlnim următoarea afirmație a Apostolului Pavel: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut din toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte de toate și toate prin El sunt așezate. Și El este capul trupului, al Bisericii, El este începutul, întâiul născut din morți ca să fie El cel dintâi dintre toate.” (Col.I, 15-18).

Deci, chipul nu poate fi redus doar la o parte a ființei umane, deși uneori se atribuie caracterul de chip al lui Dumnezeu demnității împărătești a omului, superiorității sale în lumea sensibilă, (microcosmos = cel ce însemnează toate elementele creației). Uneori, chipul se vrea văzut în  firea duhovnicească a ființei umane, în suflet  sau în ceea ce reprezintă partea principală și conducătoare a ființei sale și anume în minte (νους),  în (λογος) sau în libertatea omului ca facultate de a determina din interior, de a decide asupra faptelor sale. Alteori, chipul lui Dumnezeu este asimilat cu acea calitate a sufletului – simplitatea -, cu nemurirea, cu puterea de cunoaștere și participare la Dumnezeu.


[1] Bugiulescu Marin, Creația darul iubirii lui Dumnezeu, în revista „Biserica Ortodoxă”, Anul IX, nr. 2, iulie-decembrie, editată de Episcopia Alexandriei și Teleormanului, 2007, p. 176

Pr. Paul-Gheorghe Matei,

Parohia Corbeni-Oboga, jud. Olt