Arhiva pentru luna octombrie, 2021

Elemente de bioetică (II)

luni, octombrie 18th, 2021

În privinţa asistenţei medicale pentru a procrea distingem două situaţii: 1) „asistenţa medicală fără intervenţia unui donator şi 2) asistenţa medicală cu intervenţia unui donator. Asistenţa medicală fâră intervenţia unui terţ donator înseamnă facilitarea fertilizării unei femei prin înseminarea cu spermă provenind de la soţul său, depusă într-o bancă de spermă. In cadrul acestei asistenţe medicale fără intervenţia unui terţ donator se înscrie şi feitilizarea in vitro şi transplantul embrionului în uter FIVET în ambele cazuri pe care le-am descris nu apar probleme serioase din punct de vedere juridic. Asistenţa medicală cu intervenţia unui terţ donator, deci cu intervenţia unei persoane dinafară cuplului creează unele probleme. În acest caz trebuie luate măsuri de protecţie atât pentru cuplu, cât şi pentru copilul rezultat. Persoana care donează spermă în scopul înseminării artificiale a femeii nu are dreptul de a avea legături de familie cu copilul născut astfel. Se face apel la un donator numai în cazul în care nu există alte soluţii pentru cuplu şi în acest caz se pot dona gameţi sau embrioni crioconservaţi depuşi în bănci specializate. În general, embrioiul se donează unui cuplu steril, care va da naştere unui copil a cărui mamă legală nu este mamă biologică, iar tatăl legal nu este tatăl genetic.

După recoltare, sămânţa este supusă anumitor tratamente, încercându-se realizarea prin mijloace artificiale a procesului natural de capacitare. Cei ce lucrează la programul FIVET (fecundarea in vitro urmată de transferul de embrioni) aşează originea acestei practici în tentativa cercetătorilor de a rezolva problema sterilităţii salpinxului, recunoscută ca şi cauză majoră a infertilităţii cuplurilor. Ei văd în fecundarea extracorporală rezolvarea acestui tip de sterilitate. Fertilizarea in vitro, când este folosită ca şi tehnică clinică, este în mare măsură indicată pentru rezolvarea cazurilor de ocluzie a salpinxului. Insă cazurile cele mai frecvente de ocluzie a salpinxului, adică un procentaj de 90%, se datorează avorturilor precedente, folosirii steriletului ca şi dispozitiv contraceptiv şi bolilor transmise pe cale sexuală. Am spus „când” deoarece există cercetători care” văd FIV (fertilizarea în vitro) şi în cercetarea relativă acesteia un interes prevalent ştiinţific, legat de recentele studii asupra ADN-ului recombinat, asupra infirmităţilor ereditare etc.

Diac. Petre Bărănguţă

Elemente de bioetică. Despre reproducerea in-vitro (1)

luni, octombrie 18th, 2021

Familia bazată pe căsătorie este cea mai veche instituţie socială, fiind întemeiată de Dumnezeu în rai (Fac. 2, 18). Ea a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină, prin care se împărtăşeşte, prin preot, harul Sfântului Duh, care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică. Fără a dispreţui trebuinţa unirii trupeşti între bărbat şi fenieie^ffiserica socoteşte că această relaţie trupească numai în Căsătorie devine un mijloc de promovare a unirii sufleteşti. Numai Taina Căsătoriei transfigurează şi spiritualizează unirea trupească. Pe lângă transfigurarea unirii trupeşti. Căsătoria are şi rol de a da naştere la prunci. Naşterea şi creşterea de prunci este un important mijloc care ajută pe cei doi soţi să înainteze spre o unire sufletească tot mai desăvârşită. Responsabilitatea asumată pentru creşterea pruncilor face ca actele de unire trupească să se îmbibe de un element spiritual şi mai accentuat.

Biserica ne învaţă să ne îngrijim de sănătatea trupului, pentru a-1 folosi în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui. De aceea, ea este de acord cu tratamentul medical al infertilităţii în vederea naşterii de prunci. In ultimul timp, în cazurile în care tratamentul medical al infertilităţii nu este eficient, se apelează, tot mai frecvent, la reproducerea artificială, care se substituie actului natural procreativ, „se opune reproducerii naturale şi bulversează concepţiile clasice privind filiaţia dintre părinţi şi copii”. (Gheorghe Scripcaru, Medicina legală, Bucureşti, 1993, p. 350) „Progresul” biologiei şi al medicinei a facilitat posibilitatea dislocării omului în primele sale zile de existenţă din contextul său natural. Omul, prin tehnica sa, vrea să devină stăpânul absolut al vieţii şi e indiferent la preţul pe care trebuie să-1 plătească. încet, încet, el pierde orice punct de referinţă, se rătăceşte şi se orientează spre „nicăieri”. Embrionii congelaţi sunt simbolul acestei realităţi. Torturarea acestor fiinţe mici, simboluri în Hristos ale victoriei vieţii asupra morţii, e indiciul că omul păcătuieşte, îl neagă pe Dumnezeu şi încearcă să mănânce din „pomul vieţii”.

De obicei, recursul la noile tehnici de fecundare artificială are loc când cuplurile căsătorite nu reuşesc să aibă copii după o perioadă adecvată de tentative, sau când fecundarea artificială reprezintă unicul tratament posibil, o alternativă, pentru cuplul recunoscut steril. „Actorii” acestor tehnici artificiale de procreare sunt: biologul, care face cercetarea în domeniu, medicul, care asistă procrearea, „agentul procreant”, în general doi soţi (se poate opera chiar o substituţie de persoană: fecundaţie sau însămânţare artificială eteroloagă), în fine, acel „tainic actor” care este embrionul, legislatorul şi, de ce nu, chiar şi societatea.

Diac. Petre Bărănguţă

Iubirea în familia creştină (3)

luni, octombrie 18th, 2021

Menirea familiei este, în primul rând, aceea de a asigura dezvoltarea societății, conform poruncii Creatorului: „Creșteți şi vă înmulțiți şi umpleți pământul şi-l stăpâniți …” (Geneză: 1, 28); așadar, datori sunt soții să aducă în lume florile cele mai alese – copiii. Devenind părinți, soții primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilități. Iubirea lor părintească este chemata sa devina pentru copiii lor semnul vizibil al iubirii lui Dumnezeu însuși, de la Care vine orice paternitate în cer și pe pământ (Ef. 3, 15).

„Aducând un copil în lume, părintii zidesc o nouă biserică lui Dumnezeu. Lucrarea această îi împovărează cu o mare răspundere, dar în același timp îi înalță la aceea vrednicie care sunt chemați prin Taina Căsătoriei.”

Copiii devin centrul de preocupare al părinților, bucuria şi speranța lor de mai bine. Dar cum îi creștem? Pentru ca bucuria să nu se transforme în durere şi speranța în deznădejde, copiii trebuie crescuți în spiritul moralei creștine.

“Voi sunteți lumina lumii.. Nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri.”(Mt 5,14-16)

Isus le spune discipolilor săi, astăzi ca şi ieri: “Voi sunteți lumina lumii, voi sunteți sarea pământului”. Rostirea acestor cuvinte în celebrarea euharistică nu are doar scopul de a ne readuce în memorie un document antic, ca şi cum ar fi o frază frumoasă ,scrisă de un celebru scriitor. Cuvântul celebrat este rostit mereu, pentru noi, astăzi.

Cuvintele lui Iisus, “voi sunteți lumina lumii”, ne sunt adresate, în egală măsură, şi nouă: părinți, copii, bunici! De ce e mai ușor pentru noi să recunoaștem lumina numai în sfinți, în cei mari, în cei ce săvârșesc opere extraordinare? De ce să nu medităm la misiunea extraordinară a mamei şi tatălui de a fi “sare a pământului” pentru familia noastră, pentru cei de lângă noi, pentru cei care au nevoie de modele?

Să ne gândim: cei cărora Isus le adresa aceste cuvinte, cine erau? Oameni obişnuiţi, tineri şi bătrâni, pescari şi prostituate, farisei şi cărturari, oameni ai timpului său. Oameni din familii normale care mergeau la El, fiecare cu necazul lui, bolnavi şi păcătoși, entuziaști şi îndrăgostiți de El, fascinați de Împărăția lui Dumnezeu. Şi lor le- a spus Isus: “Voi sunteţi sarea pământului”. Da, şi noi, familii care alcătuim poporul Său, părinţi, copii şi bunici, suntem chemați să fim “lumina lumii” şi “sarea pământului”. De ce tocmai noi? Şi în ce mod recunoașterea noastră ca lumină a lumii poate da forță, putere, încredere?

Exemplul personal al tatălui şi al mamei este “lumină” pentru micuțul care privește cu maximă curiozitate fiecare gest, ascultă fascinat fiecare cuvânt care iese din gura părinților, învață de mic “legea” care guvernează micul univers al familiei. Așa cum e normal, fiii urmează exemplul părinților.

Părinții sunt “pietre vii” la temelia formării copiilor lor. Ei caută în părinți, în tot ceea ce aceștia fac, modele de viață. Iată de ce familia își pune amprenta asupra comportamentului şi personalității fiilor. Dacă în familie copiii descoperă adevăratele valori religioase, etice, moral- creștine, cu siguranță, la rândul lor, vor trăi viața proprie în conformitate cu aceste valori. Călăuziți de “lumina” părinților, copiii nu vor umbla în “întuneric”, ci vor descoperi calea adevărului. Astfel Biserica zidește familia și familia zidește Biserica. Biserica găsește în familia născută prin Taina, leagănul sau, locul si mediul în care se pregătesc noi generații de membri ai Bisericii iar familia, susținută și întărită de harul lui Dumnezeu își găsește împlinirea în Biserica și amândouă în Împărăția lui Dumnezeu.

„Venirea copilului în lume deschide o nemurire, dar în același timp angajează şi pe părinți la veșnicia vieții lui.” (Preot Prof. Ilie Moldovan,”În Hristos și în Biserică”Adevărul și frumusețea căsătoriei / Teologia iubirii II,p. 213).

Diac. Petre Bărănguţă

Iubirea în familia creștină (II)

luni, octombrie 18th, 2021

Teologia patristică, definește căsătoria, actul de întemeiere a familiei, ca unirea a doua persoane – bărbat și femeie – într-o singura ființă, o singura substanța, adică unirea într-un trup și un suflet, rămânând totuși două persoane. Iubirea care unește cele două persoane căsătorite, reflectă taina unității divine.

Sfântul Teofil al Antiohiei, afirma că „omul conjugal este chipul Dumnezeului treime și dogma trinitara este Arhetipul divin, icoana comunității conjugale”, iar Sfinții Ioan Gura de Aur și Chiril al Alexandriei, văd în căsătorie o icoana vie a lui Dumnezeu, o teofanie.

„Căsătoria este sfânta”, spune sfântul Chiril al Alexandriei, pentru ca ia parte la împărăție și constituie deja o mica împărăție, cum apare dupa restaurarea ei in Hristos la Sfântul Ioan Gura de Aur care numește familia creștină „ecclesiola”, „mica Biserica” .

Noțiunea de căsătorie, în calitatea ei de Taina, presupune că omul nu este numai o ființă cu funcțiuni fiziologice, psihologice și sociale, ci mai înainte de toate, omul este fiu al împărăției lui Dumnezeu, ceea ce înseamna că viața lui în întregime, pune în discuție valorile veșnice,și chiar pe Dumnezeu.”Căsătoria nu este un contract sau o încercare,ci este confruntarea cu realitatea spiritului…ea este măsura comuna a întâlnirii noastre cu Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă a acordat și acordă o importanță majoră căsătoriei și familiei creștine, deoarece de acestea depind nu numai destinul unei perechi, ci și al comunității umane în general, al unei națiuni și al unei Biserici locale care creşte în orizontul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu. Căsătoria cu roada ei fireasca, familia ,se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trai în comunitate, ci și pe comuniunea care există între Dumnezeu și omenirea pe care o iubește. De aceea, Biserica dă prioritate familiei faţă de toate formele de comunitate umană; din punct de vedere teologic şi eclesial, rolul familiei nu poate fi pus niciodată în discuție.

Mărturisind originea dumnezeiască a așezământului căsătoriei, Biserica a recunoscut, de fapt demnitatea acordată de Dumnezeu căsătoriei, pe temelia căreia se zidește orice familie omeneasca și planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie și familie.

„Pentru cel care iubește, pământul se transformă în rai, pentru că el însuși poartă raiul în el, într-o statornică împărtășire cu Dumnezeu.”3

Așadar, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa (Fac. 1, 26-27); chemându-l la existență prin iubire el l-a chemat în același timp la iubire. Căci Dumnezeu este iubire (1 In. 4, 8) și El este în El însuși taina iubirii și a comuniunii personale a iubirii. Creând pe om după chipul Său, Dumnezeu l-a adus la existență ca ființă personală în dualitatea neuniforma, ci complementară de bărbat și femeie: “Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat și femeie i-a făcut pe ei” (Fac. 1, 27). Dar “vorbind de doi ,Dumnezeu vorbește de unul singur”, notează Sf. Ioan Gura de Aur.

Creând pe om în această dualitate personală și complementară, Dumnezeu a înscris în el vocația și deci capacitatea și responsabilitatea corespunzătoare pentru iubire și comuniune. Iubirea și comuniunea sunt așadar vocația fundamentală și înnăscuta oricărei ființe umane.

Comuniunea intre Dumnezeu și oameni își găsește împlinirea definitivă în Iisus Hristos, darul suprem al iubirii lui Dumnezeu către noi. Cuvântul lui Dumnezeu, asumând natura noastră umana, revelează adevărul originar al căsătoriei (Fac. 2, 24; Mt. 19, 5), iar prin participarea la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvântează căsătoria luând-o sub protecția sa.

  • Preot Prof. Ilie Moldovan,”În Hristos și în Biserică”Adevărul şi frumusețea căsătoriei / Teologia iubirii I,Alba Iulia,1996,p.38

Eliberând omul din egoismul său, El întărește legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie și o înalță din ordinea naturii în ordinea harului, făcându-l pe om capabil sa se realizeze in întregime după voia lui Dumnezeu.

Prin jertfa și Învierea Sa, Hristos se dăruiește ca Mântuitor al omenirii pe care și-o unește ca trup al Său în Biserică, mireasa Sa (F.A. 20, 28; Ef. 5, 23-27). În jertfa și Învierea Domnului se manifesta în întregime planul pe care Dumnezeu l-a imprimat căsătoriei de la creație, acela de a fi în Hristos o icoană concretă a legăturii dintre Hristos și Biserică (Ef. 5,

23-32), deci o Taină, iar familia ce rodește din ea să fie o imagine miniaturală Bisericii. Aşa se explica faptul ca de câteva ori în Noul Testament, familia creștină este denumita cu termenul de “biserică” (Rom. 16,5; I Cor. 16, 19).

Prin crucea și Învierea lui Hristos și harul Său izvorât din acestea, familia creștină și Biserica sunt legate indisolubil și se susțin reciproc. Harul lui Hristos le dă o inima nouă și-i face pe bărbat și pe femeie capabili să se iubească aşa cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin credință și prin har,dragostea conjugală este transfigurată și devine filantropia conjugală. Aceasta este modul propriu şi specific în care soții, participând la filantropia lui Hristos se dăruiesc ei înșiși pe crucea familiei și sunt chemați la viata.

Conform planului lui Dumnezeu, căsătoria este fundamentul acestei comuniuni mai largi care este familia, pentru ca instituția însăși a căsătoriei și iubirea conjugală sunt ordonate spre procrearea şi educarea copiilor în care ele își găsesc încoronarea.

În realitatea sa cea mai profunda, iubirea , antrenând soții în cunoașterea reciproca, făcându-i sa fie “un singur trup” (Fac. 2, 24), îi face capabili de dăruirea cea mai mare posibilă prin care ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viață unei alte persoane umane.

Diac. Petre Bărănguţă

Iubirea în familia creștină (1)

luni, octombrie 18th, 2021

„Să aveți dragoste unul către altul, să vă iubiți unul pe altul precum eu v-am iubit….” (Ioan 13, 34-35).

Aplicând acest îndemn, nu facem altceva decât să lăsăm să se manifeste viața lui Hristos în fiecare dintre noi. Porunca: „să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”, o imprimă Iisus în toate Evangheliile ramase în urma Sa, (Matei 9, 19; 22; 39; Marcu 12, 31; Luca 10, 27).

La întrebarea: „Ce este omul? Psalmistul răspunde: „omul e puțin mai mic decât îngerii, cu slava și cu cinste încununat” (8, 4).

Dar omul nu trăiește în izolare ci se încadrează în dragostea de viaţă a celorlalți. ” Nu e bine sa fie omul singur…, mai fericiți sunt doi laolaltă… dacă unul cade îl ajută celalalt, dar vai de cel singur” (Eclesiastul 4,9).În lumina acestui adevăr semenul e un frate care trebuie iubit.

Când Eclesisastul a spus aceste vorbe fără îndoială a rostit un mare adevăr. Viaţa în comun este tot aşa de veche ca însuși neamul omenesc. Nici o altă înjghebare socială nu asociază iubirea ca principiu și esență, cum o face familia.

Problema familiei este o problemă esențială. Familia este lucru mare și sfânt. Numai iubirea stabilește un raport loial între membrii familiei și între părinți și copii. Copiii sunt o binecuvântare și o podoabă a casei, dar nu natura ci iubirea face pe părinți. Nu nașterea de copii face pe cineva mamă, ci creșterea lor în virtute. La rândul lor copiii înțelepți înveselesc inima tatălui (Proverbe 10,1), și nu lapădă îndrumările mamei lor (Proverbe 1, 8).

„La fel, părinții aceluiași copil pot spune: „ești trup din trupul nostru şi sânge din sângele nostru”. Părnţii care primesc acest prunc se bucură de o îndoită împărtășire: împărtășire cu sfințenia lui Iisus şi împărtăşire cu iubirea creatoare a celuilalt soţ.”1

Iubirea este Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 16). Crearea omului „bărbat” și „femeie” după „chipul și asemănarea Sa” (Fc 1, 27), așează omul în starea de „coroană a creației” (Ps 8, 5) fiind expresia iubirii lui Dumnezeu, iar familia este instituită de Dumnezeu înaintea căderii omului în păcatul neascultării.

Potrivit moralei creștine, originea familiei stă în natura sociala a omului și în voința divina, exprimata pozitiv de crearea omului.

„Înainte de a fi o ființă cugetătoare, o fiinţă voitoare, omul este o fiinţă iubitoare. Omul este fiinţa prin care se descoperă, datorită învierii lui Hristos, o nouă rânduială în lume. „Ordo amoris „stabileşte premisele transfigurării cosmice. Raiul este zona spirituală a iubirii, iar acest spaţiu este în continuă extindere. încă în paradisul dintâi, fiinţa şi iubirea s-au arătat a fi realităţi care se întrepătrund şi se îngemănează.”2

Diac. Petre Bărănguţă