Arhiva pentru ziua octombrie 18th, 2021

Părintele Profesor Ilie Moldovan – despre cuprinderea noastră în Iubirea lui Hristos

luni, octombrie 18th, 2021

în ce priveşte semnificaţia procreaţiei, aceasta trebuie recunoscută în însăşi dimensiunea unui act teandric. Părintele Profesor Dr. Ilie Moldovan spune că „în actul iubirii se întâlneşte taina căsătoriei cu taina naşterii de prunci” care este taină a „iubirii divin-umane creatoare. Căsătoria creştină află, de asemenea, în comuniunea treimică un indiciu de supremă însemnătate privind menirea ei de a împreuna iubirea şi viaţa, dragostea de soţi şi naşterea de prunci… Astfel, pentru revărsarea Sa liberă, Treimea creează în afară de sine şi alte persoane, în stare să devină subiecte ale iubirii divine veşnice… Ipostasele noi aduse de Dumnezeu în existenţă aparţin modului în care Dumnezeu leagă iubirea de viaţă printr-un act creator şi care se realizează printr-un salt în afară de desfăşurarea firească a comuniunii treimice… Iubirea este de acum împreunată cu viaţa prin legătura unui «nod divin»”. (Pr: Prof. Dr. Ilie Moldovan, în Hristos şi în Biserica; Iubirea Taina Căsătoriei. Teologia iubirii I, Alba-Iulia, 1996, p. 27-31)

Din această perspectivă FIVET apare ca şi o tehnică sacrilegiuitoare ce rupe „nodul divin” al legăturii iubirii cu viaţa. Operează o răsturnare nefirească a valorii unui dat ontologic existenţial :viaţa îşi trage originea din iubirea creatoare dumnezeiască şi nu în condiţia unui acord sau a unui consens între soti.

Procreatia, din perspectiva FIVET „, nu se  mai întemeiază pe sensul divin al unui act şi anume pe sensul dăruirii” personale, ci pe un simplu act de voinţă sau pe „dorinţa de a avea copilul meu cu orice preţ”. Procreaţia ca şi act de voinţă sau de dorinţă chiar şi atunci când acestea se fundamentează pe satisfacerea unui nobil sentiment patern, sfărâmă condiţia sa de act personal. Procreaţia nu poate să fie obiectul unui joc între intelect, voinţă şi satisfacerea unor nevoi fizice, psihologice sau spirituale. „Originea vieţii este în iubire”; odată dislocată din acest context, ea va fi cu siguranţă profanată şi va deveni victima neglijenţelor de orice fel.

Spre sfârşitul articolului său „Life in the Body”, Clement încearcă să justifice FIVET din perspectiva aspectului său curativ şi face aluzie la posibilele reminiscenţe ale mentalităţii iudaice din creştinism ce ar putea provoca reacţii contrare: „după evenimentul Mesia şi după timpii mesianici, sterilitatea nu poate fi privită ca un blestem”. Nimic mai adevărat decât această afirmaţie a autorului, însă această practică nu are nimic de a face cu aspectul curativ al sterilităţii. Nu reprezintă un tratament al sterilităţii, femeia va rămâne sterilă; FIVET reprezintă, aşa cum am mai spus, o alternativă a actului procreativ, un înlocuitor al lui, iar păcatul ei primar nu este acela al artificialităţii ci, aşa cum vom vedea mai departe, tentativa de a-şi  asuma originea vieţii şi de a judeca valoarea ei. Din punct de vedere ortodox nu putem purta acest discurs într-un cadru pur tehnic.

Prin tehnica reproducerii medical asistate se bulversează reproducerea biologică şi putem asista, datorită păstrării anonimatului donatorului, la implantarea ovulului de la mamă la fiică, ce devine astfel soră cu propriul ei copil, sau putem asista la incest dacă o femeie primeşte sperma tatălui sau fratelui, sau se realizează fecundări cu sperma congelată a unui subiect care a decedat, realizându-se astfel saltul generaţiilor, când un copil poate fi fiul bunicului său. Trebuie, de asemenea, să ne gândim la consecinţele etico-sociale a tehnicilor de fecundare artificială. Având încă alura unor proceduri experimentale, copilul va avea trei mame (genetică, uterină şi socială) şi doi taţi (biologic şi social). De aceea, multe ţări din vestul Europei (Anglia, Franţa etc.) socotesc fertilizarea in vitroo violare a legilor naturale.

Deşi în însământarea artificială cu lichid seminal de la sot este păstrată filiaţia, trebuie remarcat faptul că lipseşte, totuşi, legătura completă, trupească şi sufletească a soţilor, lipseşte comuniunea conjugală şi iubirea în momentul zămislirii. Prin reproducerea artificială se disociază procreaţia de sexualitate care aduce disociaţia filiaţiei biologice de cea afectivă. In însământarea artificială cu lichid seminal de la donator se ivesc probleme legate de drepturile copilului care se va naşte, mai ales în cazurile femeilor singure sau a femeilor lesbiene, deci, cu un comportament sexual deviat.În acest fel copilul este chiar de la început dezavantajat prin lipsa tatălui sau, mai grav, prin existenţa relaţiilor familiale deviate. De aceea, însământarea cu spermă de la un donator este socotită de unii delict de adulter, fals intelectual în actele de naştere sau violare a prevederilor adopţiei.

Viaţa omului este un dar de la Dumnezeu şi nu un produs fabricat, iar cadrul tradiţional pentru perpetuarea vieţii este familia. După învăţătura Bisericii noastre, noile persoane umane se nasc din alte persoane umane prin puterea lui Dumnezeu, Care intervine în viaţa cuplului familial şi are un rol în aducerea la existenţă a fiecărui nou subiect uman, care poartă chipul Creatorului. Revenind la FIVET, autorii care au acceptat această practică, fie au dezapreciat viaţa în primele faze ale desfăşurării ei şi au desconsiderat actul conjugal ridicându-l la o simplă manifestare a biologicului, fie au aplicat în mod eronat unele principii morale ortodoxe.

Diac. Petre Bărănduţă

Olivier Clement – despre viaţă şi moarte

luni, octombrie 18th, 2021

Teologul ortodox francez Olivier Clement”dedică aproape în exclusivitate atenţia sa problemei fecundaţiei in vitro omoloage, deoarece în ceea ce priveşte însămânţarea intra-corporală omoloagă nu găseşte nici o dificultate în a o accepta; respinge însă categoric, în ambele cazuri, practica folosirii gameţilor de la o a treia persoană. Acestea nu sunt altceva decât barbarii, spune el, şi reprezintă pericolul instaurării unei „adevărate biocraţii a acţiunilor tehnicilor medicale de procreare umană”. „Progresul acestor tehnici riscă să favorizeze instaurarea unui fel de totalitarism biologic la o scară mondială în societatea noastră, exploatarea prometeică sau mercantilă a subiectivităţii cuplului şi în special a femeii. Se observăastfel, apariţia unei non-etici a dorinţei sau mai degrabă a capriciului  pe care tehnica, cu siguranţă, va face totul pentru a o satisface: „eu nu vreau un copil, spune acum această femeie, fac avort; eu vreau un copil, spune ea altădată, vreau să fiu însămânţată cu sperma unui premiu Nobel şi voi încredinţa purtarea sarcinii unei alte femei pentru a nu-mi periclita cariera, sau poate chiar unei „vaci purtătoare”… astfel încât copiii vor fi din ce în ce mai mult proveniţi din taţi necunoscuţi şi mame multiple”. ( Olivier Clement, Techniques de mort, techniques de vie, în „SOP” 126 (1988).

FIVET nu reprezintă altceva decât efortul omului autonom de a îndrepta natura decăzută şi în mod paradoxal, îi descoperă neputinţa lui: prin mulţimea numărului de embrioni sacrificaţi omul se revelă un simplu imitator al „naturii învârtoşate” purtătoare de moarte.

Diac. Petre Bărănguţă

John Breck – despre „darul sacru al vieţii”

luni, octombrie 18th, 2021

Părintele John Breck un alt teolog ortodox din America, afirmă că toţi cei ce acceptă experimentele asupra embrionilor în favoarea ştiinţei greşesc şi nu găsesc nici o justificare din partea ştiinţei, cu atât mai puţin a teologiei. „Fecundaţia in vitro, precum şi orice experiment asupra embrionilor, constituie manipulare care violează dreptul individului la protecţie. Şi, făcând abstracţia de felul în care a fost conceput, intenţia de a întrerupe sarcina în orice perioadă constituie de asemenea un act ilicit întrucât  împiedică dezvoltarea persoanei umane… Acest mod de gândire ridică probleme de substanţă în privinţa moralităţii procedurilor FIV sau a avorturilor, fie ele „terapeutice” ori de altă natură. Aşadar, perioada de două săptămâni, ce era considerată o „fereastră”, fie pentru facilitarea reproducerii, fie pentru întreruperea sarcinilor nedorite sau pentru a permite experienţe asupra embrionilor, recentele descoperiri ale embriologiei şi ale geneticii au demonstrat că nu există”. Într-un articol al său scris cu aproximativ opt ani mai devreme Breck a avut o poziţie diferită. Atunci scrisese de pe o altă poziţie şi dezvolta teoria sa dintr-o altă perspectivă, „întrebarea fundamentală, spunea el, este: trebuie încurajată tehnologia bio-medicală ca pe un potenţial dar dumnezeiesc în vederea îmbunătăţirii vieţii umane şi a valorii sale sau trebuie să fie condamnată ca şi o tentativă demonică din partea omului de a trece măsura chipului său?” (John Breck, Bio-Medical Technology: of the Kingdom or of the Cosmos?, în „St. Vladimir’s Theological Ouaterly” 1(1998), p. 5; vezi şi John Breck, Prevention and „The beginning of Life”, în „St. Vladimir’s Theological Quaterly” 3(1995)

În acest articol autorul încearcă să găsească, într-un cadru limitat, argumente în favoarea legitimităţii folosirii tehnicilor de procreare artificială. El caută să-şi fundamenteze teoria sa pe un dat antropologic existenţial: calitatea sufletului, imaginea lui Dumnezeu în om. Imaginea lui Dumnezeu în om, spunea  el, asigură omului trei condiţii: de auto-creare, auto-orientare şi realizare de sine. „In interiorul anumitor limite definite omul este chemat să-şi exercite stăpânirea asupra originii sale, asupra activităţii sale şi asupra menirii sale ultime”. In acest context, în mod aproape automat şi aparent corect, încearcă să descopere şi să aducă în prim-plan importanţa duhovnicului. Această intenţie este introdusă de afirmaţia preliminară „mai întâi, stă în obligaţia Bisericii de a evita să răspundă cu uşurinţă problemelor dificile… Ca şi în situaţia avortului, problema tehnicilor de fecundare artificială trebuie să fie rezolvată dintr-o dublă perspectivă: tradiţiaBisericii şi circumstanţele specifice ale cuplului”.          Am mai putea nota că autorul, în acest articol, respinge fecundaţia şi însămânţarea artificială eteroloagă şi le acceptă pe cele omoloage, condamnă producerea, conservarea, distrugerea şi folosirea embrionilor „supranumerari” pentttru experienţe medicale şi comerciale  precum şi practica folosirii mamei substitutive”, pentru ca mai apoi să concludă:”în viitor cu ajutorul harului divin, ar trebui să fie posibilă eliminarea genelor bolnave în stadiul embrionar şi practicarea „.chirurgiei corective, în uter şi asupra nou-născuţilor, malformaţi. Biserica, ca şi instituţiile publice sau private, trebuie să încurajeze şi să susţină cercetările necesare pentru perfecţionarea acestor tehnici terapeutice”.

Diac. Petre Bărănguţă

Elemente de bioetică (IV)

luni, octombrie 18th, 2021

Teologul ortodox american Stanley S. Harakas respinge cu fermitate practica
însămânţării eteroloage. El consideră că unitatea , sfântă a căsătoriei este ruptă în
momentul in care materialul genetic provine de la o a treia persoană. Copilul trebuie să aparţină din punct de vedere genetic celor doi soţi, altfel, se trădează obligaţia fidelităţii conjugale. O astfel de procedură este condamnată ca şi o formă de adulter „inacceptabilă din punct de vedere moral”, pe când însămânţarea artificială a femeilor necăsătorite este judecată desfrânare. Autorul schimbă tonul grav atunci când vorbeşte despre însămânţarea omoloagă. Pentru acceptarea ei, pune o singură condiţie: existenţa „consensului si cooperării” soţului”. Prin această observaţie respinge posibilitatea folosirii seminţei conservate a soţului decedat. Harakas nu vede nimic imoral în practica însămânţării artificiale cu condiţia ca gameţii să provină de la soţii în viaţă, condiţie a respectării „fidelităţii conjugale”.  Aceasta nu ar fi altceva decât „o procedură terapeutică care permite realizarea unuia dintre scopurile principale ale căsătoriei”. Observaţia că, copilul nu este conceput în urma unirii conjugale este respinsă. El consideră că din punct de vedere ortodox nu există o relatie indisolubilă între procreare şi actuLfizic al raportului sexual.

Autorul consideră că Biserica Ortodoxă nu trebuie să încurajeze pe credincioşii săi să facă o asemenea alegere în vederea procreării şi avertizează asupra potenţialelor daune pe care le-ar putea suferi copiii născuţi cu ajutorul acestor tehnici precum şi pericolul de a se forma, în urma acestor practici, o mentalitate ce ar putea fi desemnată ca şi un posibil „pas care dezumanizează viaţa şi care separă atât de dramatic relaţiile personale ale cuplului căsătorit de sarcină”. Respinge în termeni categorici tehnicile care implică folosirea unei mame substituţive deoarece: „această procedură este contrară eticii ortodoxe cu privire la relaţia specială, naturală, spirituală şi emoţională care există între mamă şi copil în timpul sarcinii”. Părintele Harakas respinge şi posibilitatea folosirii uterului artificial, considerându-1 împotriva naturii, fiind în realitate „o tristă tentativă a creaturii de a imita funcţia unică a Creatorului… O negare a plenitudinii existenţei noastre fizice sfinţită prin întruparea Domnului nostru şi consacrată slujirii lui Dumnezeu în toate aspectele sale, cuprinse fiind funcţiile sexuale şi reproductive”. Folosirea uterului artificial sau a unei „mame substitutive” pune sub semnul întrebării identitatea copilului; iar cu privire la prima situaţie adaugă: „trebuie să menţinem sfinţenia pântecelui matern dacă dorim să păstrăm pe deplin umanitatea noastră”.

Diac. Petre Bărănguţă

Elemente de bioetică (III)

luni, octombrie 18th, 2021

În cadrul tehnicii fecundării in vitro trebuie să discutăm si problema „mamelor substitutive” (a „mamelor de împrumut”). Acele femei care, din cauza unor malformaţii  ale uterului sau a extirpării acestuia datorită unei patologii precedente, nu pot să poarte sarcina, au nevoie de pântecele altor femei care pot purta sarcina la termen. Din punct de vedere genetic copilul va fi al cuplului, mama purtătoare făcând doar o demonstraţie de solidaritate, un „gest umanitar”, fără pretenţia unei recompense din punct de vedere economic, astfel ca mama genetică şi cea purtătoare să aibă acelaşi rang şi demnitate.Însă datele indică că „mamele substitutive” sunt adesea „utere închiriate” cu preţuri care oscilează în funcţie de caz. Au existat cazuri în care „mamele substitutive” au refuzat să cedeze „mamelor genetice” copilul pe care l-au purtat în pântece timp de nouă luni şi au existat „mame genetice” care s-au dovedit în momentul naşterii incapabile de a accepta fiul dorit cu atâta ardoare. Nu trebuie să uităm nici situaţiile în care s-au născut copii cu grave malformaţii, aceştia fiind refuzaţi atât de o parte cât şi de alta. Pentru a evita astfel de situaţii  grave  se  studiază şi se fac teste asupra posibilităţii utilizării uterelor de cimpanzei: experimente ce au drept ţintă finală crearea uterului artificial. Edwards, de exemplu, a cerut autorizaţia de a transplanta embrioni umani într-o femelă de porc sau de iepure.

Dat fiind faptul că tehnica FIVET este alcătuită dintr-o succesiune de etape şi proceduri complicate, costul ei este foarte ridicat. Acesta este unul dintre motivele pentru care se transferă simultan, în uter, un număr de până la patru embrioni, conservându-se în acelaşi timp, prin congelare, un alt număr de rezervă. Se evită astfel, în cazurile de insucces repetarea laparoscopiei pentru recoltarea ovulelor şi riscurile corelate anesteziei.Crioconservarea  embrionilor comportă întreruperea maturării embrionale si poate fi utilizată în programele de donare evitându-se riguroasele şi extrem de greu realizabile sincronizări între „donatoare” şi „primitoare” în situaţia donării de ovule. Congelarea embrionilor a generat în mod automat existenta „băncilor de embrioni umani”; gravitatea problemelor de natură morală ridicate de existenţa acestora este lesne de înţeles. Este de ajuns să privim această realitate doar din perspectiva juridică pentru a realiza dimensiunea monstruozităţii ei: soarta embrionilor este decisă sau rămâne nedecisă în funcţie de acordul sau dezacordul unuia dintre soţi,soarta lor trebuie să fie decisă prin testament în cazul morţii unuia, dintre soţi: când nu se mai doreşte transferarea lor in uter sau,când aceasta nu mai este realizabilă, au părinţii dreptul să decidă moartea lor  sau donarea unui cuplu steril!? Producerea mai multor embrioni are următoarele grave consecinţe practice: un număr ridicat de embrioni netransferaţi; un număr ridicat de avorturi, înainte de transfer; un număr mare de avorturi provocate după transfer; un mare număr de avorturi datorat procedurilor de decongelare (astăzi posibilitatea de a readuce la viaţă embrionii congelaţi oscilează între 60 si 75%); un număr mare de embrioni congelaţi existenţi astăzi în băncile de embrioni din lume şi care au o soartă incertă; posibilitatea de a dispune de „embrioni supranumerari” şi de a-i conserva prin congelare a deschis porţile folosirii embrionilor în experimente, în industrie (în special pentru realizarea anumitor produse cosmetice) şi în anumite practici clinice. Iată ce declara deputatul Geyselings în parlamentul belgian la data de 23 ianuarie 1986: „cu toţii o ştim: femei însărcinate care nu-şi doresc copiii sunt plătite pentru a prelungi sarcina până în a şasea, dacă nu a şaptea lună, pentru a putea oferi cercetării ştiinţifice şi industriei de cosmetice un făt cât mai bine dezvoltat cu putinţă. Comerţul internaţional este un dat de fapt”.

Diac. Petre Bărănguţă