Arhiva pentru ziua noiembrie 3rd, 2021

Tâlcuiri evanghelice sub formă de omilii şi cuvântări la Sfinţii Părinţi

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Sfinţii Părinţi, propovăduitorii credinţei creştine, sunt cei mai autentici şi originali tâlcuitori ai Sfintei Evanghelii şi a Sfintei Scripturi în general, autorităţi de drept, modele de urmat în acest domeniu. Din studiul prezent făcut asupra unui număr important de omilii şi cuvântări ale unor remarcabile personalităţi teologice, străluciţi părinţi şi dascăli ai Bisericii Creştine, din secolele IV-XIV, înţelegem rolul pe care l-au avut ei în răspândirea credinţei creştine prin cuvântul predicii, făcând cunoscută Evangheliei lui Hristos Domnul. Omiliile şi cuvântările pe care le avem în obiectiv sunt axate pe pericope evanghelice duminicale şi deci sunt axate pe Revelaţia nou-testamentară. Ele cuprind învăţătura propovăduită de Mântuitorul şi faptele Sale dumnezeieşti. Sunt izvorul de unde Sfinţii Părinţi pornesc şi pe care se întemeiază în îndoctrinarea păstoriţilor lor din această îndelungată perioadă de timp. Totodată sunt şi un indiciu şi o orientare în ceea ce priveşte interpretarea textului sacru, înţelegerea lui şi modul de prezentare a învăţăturii Sfintei Evanghelii, care reprezintă însăşi doctrina Bisericii.

Duminica a 8-a după Rusalii. Înmulţirea pâinilor (Matei 14, 13-22) (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 49 la Matei)

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte pericopa evanghelică în care Sfântul Matei descrie înmulţirea pâinilor de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. După ce ucenicii I-au adus vestea uciderii Sfântului Ioan Botezătorul, Mântuitorul S-a dus „în loc pustiu”. Dar mulţimile aflând au venit după El, căci „atât de mare le era dorul de Iisus, atât de mare le era dragostea faţă de El”, încât au înfruntat toate primejdiile. Iar Hristos, văzându-i, „I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor” (Matei 14, 14). Plin de o milă „adâncă şi copleşitoare”, îi vindecă pe toţi cei ce Îl căutaseră, plecând de la casele lor. La alte vindecări, El le cerea dovada credinţei, însă acum, datorită faptului că mulţimile îl urmează chiar în pustiu, fiind pline de râvnă, aceasta constituia dovada credinţei lor.

Predica Sfântului Ioan Gură de Aur este hristocentrică, avându-L în centru cuvântului său mereu pe Hristos Domnul, cum este şi în acest caz. Plecând de la minunea înmulţirii pâinilor, el scoate în evidenţă dumnezeirea Domnului Hristos. În dialogul dintre El şi ucenicii Săi, vedem cum le porunceşte acestora să le dea de mâncare mulţimilor de oameni. „Ucenicii mai vedeau încă în Hristos un om. După ce făcuse atâtea minuni înaintea lor, ucenicii încă nu se dumiriseră, toţi încă vorbeau cu El aşa cum vorbeau cu un om”. Iar când aceştia Îi spun că nu au decât cinci pâini şi doi peşti (Matei 14, 15), dovedesc „că n-au înţeles ce le spusese Hristos, că inima lor era împietrită”, iar gândurile lor erau încă pământeşti.

Binecuvântarea pâinilor, frângerea şi oferirea lor de către Hristos ucenicilor Săi prefigurează cele ce urmau să se întâmple mai apoi la Cina cea de Taină şi în Sfânta Biserică, prin Taina Sfintei Euharistii. Căci ridicarea privirii la cer şi binecuvântarea pâinilor este de fapt un act liturgic. Totodată, Sfântul Ioan Gură de Aur prezintă în această predică însăşi esenţa învăţăturii despre Sfânta Treime.

Şi arată că Hristos vrea să „încredinţeze pe oameni că El este de la Tatăl şi egal cu Tatăl”. Prin faptul că săvârşeşte totul cu puterea Sa dumnezeiască, dovedeşte egalitatea cu Tatăl. „Existenţa lui din Tatăl” o dovedeşte raportând totul la Tatăl, chemându-L atunci când săvârşeşte minunile Sale. Se vede aici o coparticipare. Hristos nu săvârşeşte minunile „numai cu propria Sa putere”, şi nici „numai cu ajutorul Tatălui”. El ridică ochii la cer, ca să arate că Îl cinsteşte pe Tatăl Ceresc, „ca să arate… Dumnezeirea, dar şi omenitatea, pentru a ne învăţa să-I mulţumim Celui ce ne dăruieşte hrana de fiecare zi”. Întrebat fiind Sfântul Părinte de ce Hristos nu face pâinile acelea din nimic, ci le înmulţeşte pe cele cinci, care existau deja, Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: „Ca să închidă gura marcioniţilor şi maniheilor (eretici), care spun că lumea nu-i creaţia lui Dumnezeu”.

Şi dacă de obicei Hristos săvârşea minuni pentru cei neputincioşi şi bolnavi, acum primitorii minunii pâinilor sunt cei mulţi, ca şi ei să se bucure de darul Lui. Chiar locul unde se petrece minunea, în pustiu, este un argument care spulberă orice îndoială, cum că pâinea fusese adusă dintr-un sat învecinat. Faptul că mulţimile sunt hrănite de Hristos prin mâinile Apostolilor, arată cinstea pe care El o are faţă de ei, ca slujitori ai Săi. Vedem că aici toţi cei prezenţi primesc exact aceleaşi bucate, în mod egal. Astfel, „Hristos îi învaţă smerenia, înfrânarea şi dragostea, îi învaţă să se socotească egali între ei şi toate bunurile pământeşti să fie comune”. Hristos le porunceşte să rămână acolo, să-i înveţe. Le instruieşte sufletele. Numărul de douăsprezece coşuri cu firimituri rămase nu este întâmplător, că şi Iuda trebuia să poarte un coş. Ele reprezentau credibilitatea minunii împlinite.

Mai apoi, Hristos „a silit pe ucenici să urce în corabie” (Matei 14, 22). I-a silit, căci ei nu voiau să se despartă de Hristos. Îi învăţa să fie ataşaţi de El, dar nu în speranţa dobândirii celor materiale. Iar modele de comportare sunt atât ucenicii Domnului, cât şi mulţimile care-şi părăsiseră casele „şi stăteau în pustie şi nu plecau, deşi erau siliţi de foame”. Cu atât mai mult noi creştinii, să iubim mai întâi pe cele duhovniceşti şi apoi să ne îngrijim de cele materiale. Fiindcă „darurile materiale oricât de mari ar fi, sunt mici în comparaţie cu cele duhovniceşti”. Domnul Iisus îi sfătuieşte pe oameni să nu urmărească să fie slăviţi de oameni, de mulţimi, ci să păstreze un echilibru: „nici să nu ne amestecăm mereu cu mulţimea, dar nici să nu fugim de ea, ci să le împlinim pe amândouă cu folos, atât cât trebuie”.

Tâlcuirea acestei pericope evanghelice prilejuieşte Sfântului Ioan Gură de Aur o largă abordare a temei morale a milosteniei creştine, al cărei Dascăl este Însuşi Hristos Domnul.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că prin milostenie dobândim bunuri necesare vieţii, dar şi bunătăţile cereşti şi slava nespusă, împreună cu cele pe care mintea şi cuvântul nostru nu le pot grăi.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Sfântul Antim Ivireanul – păstorul şi învăţătorul neamului românesc

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Antim Ivireanul, între multele daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu şi pe care le-a cultivat şi desăvârşit prin truda şi perseverenţa sa, se remarcă şi prin calitatea de propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, întemeiat şi permanent călăuzit de Sfinţii Părinţi, la scrierile cărora avea acces, datorită vremurilor în care a trăit. Iar dragostea pentru neamul nostru, cu care şi-a identificat toate aspiraţiile vieţii sale, a dovedit-o prin slujirea şi lucrarea învăţătorească de propovăduire a Sfintei Evanghelii.

Astfel, în Cuvântul de învăţătură din duminica lăsatului sec de brânză vorbeşte în introducere păstoriţilor săi despre dragostea pe care o are de a-i „ospăta sufleteşte” cu „cuvinte de învăţătură”, cerându-le insistent să fie ascultat, „neuitându-se la neputinţa sa”, ci mai mult la dragostea pe care o are pentru ei, pentru că „deşi ei nu pot să postească, totuşi sfinţii îngeri îi feresc de toate primejdiile, aşa precum diavolii le sunt păzitori celor care nu postesc şi-i îndeamnă la multe păcate”.

La Sfântul Antim, învăţătura despre rugăciune este împletită cu învăţătura despre post, pe care trebuiau să o practice şi păstroriţii lui, după pilda şi învăţătura Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul.

În Cazania la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, un veritabil panegiric, sunt cuprinse minunate învăţături care, după propria expresie, „întrec la număr nisipul mării şi stelele cerului”, fiindcă „slăvitele lor fapte covârşesc tot cuvântul şi fac fără graiu toată mintea spre lauda şi cinstirea pomenirii lor” (p. 125).

În Cuvântul de învăţătură şi umilinţă din duminica Floriilor, Sfântul Antim Ivireanul stăruie nu numai asupra evenimentelor Intrării în Ierusalim a Domnului, ci şi asupra învierii lui Lazăr, legând-o de învierea fiicei lui Iair şi a fiului văduvei din Nain. Şi face deosebire între cele trei învieri prin persoanele asupra cărora s-au săvârşit şi starea de păcătoşenie a fiecăreia în parte, raportată la vârsta fiecăreia – o copilă, un tânăr şi un om matur, lucru extrem de important pentru ascultătorii români de toate vârstele.

În Cuvântul de învăţătură din 26 octombrie, în ziua Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir, făcând reflecţii asupra cutremurului, Sfântul Antim ia ca motto un verset din Sfânta Evanghelie după Matei: „Doamne, miluieşte-ne că pierim” (Matei 8, 25). Acest motto reprezintă tema cuvântării, în care spune cu modestia caracteristică: „Eu, ca un neputincios la vorbă, mă silesc cu tăcerea şi mă întorc cu vorba iară, la începutul cel dintâi: Doamne, miluieşte-ne că pierim” (Matei 8, 25) (p. 224).

Întemeindu-se pe tâlcuitorii Evangheliei, predicatorul spune că „numai rugăciunea ce au făcut-o apostolii cu un glas şi un suflet…” aduce roade (p. 225). În acest caz, vorbeşte despre acea rugăciune pornită din inimile şi sufletele apostolilor aflaţi pe marea învolburată, care a fost cu adevărat ascultată de Domnul.

Concluzionând, că păcatele sunt pricina neascultării şi neîmplinirii rugăciunilor şi cererilor poporului de către Domnul, predicatorul îi îndeamnă pe ascultători şi prin ei pe întreg norodul: „Să cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătăţile, urâciunea, vrajba, zavistia şi atunci să ne rugăm, pentru că atunci vor afla ascultare urechile lui Dumnezeu” (p. 230). Aici îl citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care zice: „Când din buze curate iese rugăciunea, atunci (ea) ajunge lor nemomita urechia Stăpânului. Când noi suntem curaţi, atunci ajunge şi rugăciunea noastră în ceruri”.

În Cuvânt de învăţătură în ziua de 8 noiembrie, închinată sfinţilor îngeri, vorbeşte despre cinstea care se cuvine tuturor oamenilor, nu numai celor mari şi bogaţi, dar şi celor mici şi smeriţi, pentru că toţi au la fel pe îngerii păzitori şi care în ceruri pururea văd faţa lui Dumnezeu.

Sfântul Antim Ivireanul se adresează celor mari şi puternici, pentru ca să înţeleagă că ei nu au niciun drept „de a-i obidi” pe cei săraci şi lipsiţi de ajutor, fiindcă, făcând aşa, păcătuiesc grav. Aceşti oropsiţi sunt săracii şi preoţii.

Iar în Cuvântul de învăţătură la Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Antim, ca în toate introducerile la panegirice, îşi exprimă nevrednicia în a face cunoscute măreţiile dumnezeieşti, zicând: „După putinţă vom zice ce ne va lumina cea prin rugăciunile ei (Născătoarea), despre lumina cea adevărată Hristos (p. 198). „Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca I, 48).

Sfântul Antim Ivireanul, inspirându-se din scrierile Sfinţilor Părinţi, îndeosebi din Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur, îi ia ca pilde pe aceştia, care se adresau ascultătorilor prezenţi în Biserică, îndemnându-i să ducă la casele lor din merindele duhovniceşti primite aici (prin intermediul predicii) şi celor de acasă şi spune: „Şi (acum) când eşim de a Biserică, să nu eşim deşerţi (goi) şi să facem cum face ariciul că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri şi apoi scutură viţa de cad broboanele (boabele) jos şi se tăvăleşte pre dânsele de se înfig în ghimbii lui şi duce şi puilor săi. Aşa să ducem şi noi, fieştecine, pe la casele noastre, copiilor şi celor ce n-au mers la biserică”.

Despre această imagine artistică-literară şi procedeu oratoric, „nemaipomenit” nici că se mai poate comenta. Să admirăm pe cel care s-a întrecut pe sine prin mintea şi înţelepciunea sa. Amin !

Bibliografie: Antim Ivireanul, Predicii, Ediţie critică (G. Ştrempel), Editura Academiei, 1962.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Sfintele Mironosiţe – primele femei creştine

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Domnul nostru Iisus Hristos a fost însoţit de Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli şi de mulţime de popor, dornică să-I asculte cuvintele Vieţii Celei veşnice, în vremea activităţii Sale mesianice. „Că îi învăţa pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7, 29). Cele care L-au urmat şi L-au slujit pe Mântuitorul au fost şi femeile mironosiţe. Ele ascultau cuvintele dumnezeieşti şi puneau averea şi osteneala lor în slujba propovăduirii Evangheliei. În felul acesta, ele desfăşurau o lucrare apostolică, în preajma Mâtuitorului, asigurând hrana cea de toate zilele, căci de multe ori, mulţimile uitau de foame şi de oboseală.

Ataşamentul şi iubirea sinceră, cât şi curajul lor, ies în evidenţă cu ocazia mântuitoarelor patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Au fost de faţă în cele mai grele momente ale prigoanei sălbatice a Apostolilor Săi şi au participat la cea mai cumplită şi zguduitoare dramă din istoria omenirii: moartea Fiului lui Dumnezeu pe Cruce şi îngroparea Lui. Ele nu se tem de prigoana iudeilor, nici de straja de la mormântul Domnului. Mai curajoase decât Apostolii, au venit la mormânt ca să ungă cu miresme trupul Domnului Iisus şi cu acest prilej au fost martore ale Slăvitei Sale Învieri. Iisus cel înviat le întâmpină, zicând: „Bucuraţi-vă!”. În acest moment, femeile mironosiţe merg şi vestesc Apostolilor „bunele vestiri de bucurie ale Învierii lui Hristos”, ele devenind mărturii vrednice de crezare ale Învierii, „primii evanghelişti ai Bisericii Creştine”, cum le numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfânta Scriptură menţionează numele a şapte mironosiţe, iar cea mai cunoscută este Maria Magdalena. Numele ei provenea de la locul ei de naştere, cetatea Magdala, un orăşel din Galileea, aflat pe marginea lacului Tiberiada, la sud de Capernaum.

Sfânta Evanghelie ne istoriseşte că Maria Magdalena a fost prezentă în clipele tragice ale răstignirii Mântuitorului alături de Maica Domnului şi de alte sfinte femei, privind cu durere şi cu cutremur sufletesc cele ce se petreceau în acel moment. După ce Mântuitorul Îşi dă sufletul în cele mai cumplite chinuri şi după ce iudeii plecaseră la casele lor, singura, Maria Magdalena şi o altă Maria rămân neclintite lângă cruce, până spre seară, când Iosif din Arimateea coboară de pe cruce trupul lui Iisus şi îl pune în mormânt. După trei zile, în „ziua întâi a săptămânii” (Duminica), Maria Magdalena vine la mormânt să ungă trupul Domnului. Ea ajunge prima la mormânt, în zorii zilei, împreună cu cealaltă Marie, găsesc mormântul gol şi primesc vestea de la înger că a înviat Hristos, apoi se întorc la Iersusalim să binevestească Apostolilor Învierea Mântuitorului. Pe când mergeau ele pe cale, „iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă ! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” (Matei 28, 9).

Aşa a fost rânduiala de la Dumnezeu ca femeiele să constate cele dintâi adevărul învierii, că dacă prin femeie „a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 15, 12), se cuvenea ca tot prin femeie să se vestească izbăvirea din păcat şi din moarte, prin Învierea Domnului.

Bibliografie: Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie şi de educaţie religioasă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2005.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Predica sau Cuvântarea creştină, raportată la discursul laic

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Abordarea acestei teme este importantă, cu atât mai mult atunci când este tratată şi din punct de vedere teologic. Deoarece credinţa creştină s-a transmis prin intermediul cuvântului.

Fiul lui Dumnezeu este Logosul, Cuvântul care S-a întrupat. „Şi cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi…” (Ioan I, 14). Cuvântul devine pentru oameni o realitate vazută, fiindcă El se face om, se descoperă oamenilor, le aduce vestea cea bună a mântuirii lor. El este Mântuitorul lumii. Şi este nu numai văzut de oameni, dar şi auzit. Le vorbeşte în limba lor. Este ascultat şi înţeles în graiul şi pe înţelesul lor. „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul; oricine este din adevăr, ascultă glasul Meu” (Ioan XVIII, 38). Sunt cuvintele pe care le rostea într-un moment şi într-o împrejurare unică pentru întreaga omenire, Cel ce era Adevărul Întrupat, în momentul aflării Sale la judecată, în faţa lui Pilat.

Tot El a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6). Acest Eu puternic subliniat atrage evident atenţia întregii omeniri spre El, care cuteza să spună răspicat acestea, ceea ce nimeni altul în afară de El nu făcuse. Căci de fapt până atunci nimeni, în afară de Dumnezeu, nu mai rostise acest Eu. Această exprimare a Sa nu venea din afară, ci de El, prin confirmarea Tatălui Ceresc. Iar mărturie dau toţi Sfinţii Evanghelişti şi Apostoli (Matei 3, 17; Matei 17, 5; Marcu 1, 11; Luca 3, 22; Luca 9, 35; Ioan 5, 37; II Petru 1, 17). Toţi aceştia, într-un glas, redau întocmai mărturia Tatălui Ceresc. Iar cuvântul Eu în gura Sa înseamnă mărturia adevărului Dumnezeirii Sale.

El este „Adevărul adevărat”. „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Şi astfel descoperă Taina Sfântului Botez, cea de a doua naştere, spirituală, poarta prin care omul intră în împărăţia lui Dumnezeu.

Atenţionarea mult repetată: Adevărat, adevărat grăiesc vouă!, reprezintă un artificiu oratoric, dar care la Domnul este un mod de a vorbi. Este o expresie, parte constituantă din cuvântările Sale, pe care o întâlnim des rostită ascultătorilor, pentru ca ei să fie cu luare aminte la învăţătura Sa dumnezeiască, ce cuprindea adevărul mântuirii, ce trebuia transmis şi transpus în viaţă.

În general, cuvântarea hristică poate fi definită după tematica ori conţinutul ei – mărturisirea adevărului despre Împărăţia lui Dumnezeu.

Porinind de la cuvântarea hristică, cuprinsă în Sfintele Evanghelii şi raportând-o la ceea ce noi numim discurs, putem găsi elemente comune, atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al formei. Al conţinutului, fiindcă în cuvântarea hristică este expus adevărul mântuitor într-o formă accesibilă, pe înţelesul ascultătorilor, adeseori folosindu-se parabolele sau pildele. Iar predica creştină urmează acest model, atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al formei.

Însă problema conţinutului, atât în cuvântarea hristică sau cuvântarea bisericească, cât şi în cea laică, discursul, elementul comun pe care-l au în obiectiv este adevărul care trebuie prezentat ascultătorilor, fie ştiinţific, filozofic, social, moral, sau religios. Însă deosebirea apare în forma sau modul de prezentare, la care se adaugă subiectivismul, în detrimentul prezentării adevărului. Şi aici forma îşi are rolul ei, atunci când autorul cuvântarii este onest, sincer, conştiincios, moral.

Este necesară o prezentare corectă din punctul de vedere al conţinutului, într-o formă accesibilă, exactă, în afara oricărei ambiguităţi. Aici se intră în zona calităţii stilului, a corectitudinii în care vorbitorul face uz de cuvintele cele mai potrivite şi pe înţelesul ascultătorilor. De aici urmează precizia, corectitudinea şi exactitatea exprimării ideilor şi toate cele ce generează un stil concis, care ne conduc la cuvintele Mântuitorului: „Iar cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ceea ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37).

Claritatea şi limpezimea feresc pe ascultători de înţelegeri greşite sau abstracte, lipsite de interes şi de viaţă.

Calităţile stilului contribuie la scopul urmărit: convingerea, persuasiunea auditoriului, împlinirea adevărului expus. Forma de expunere a cuvântării sau discursului impune mijloace de exprimare, care să le facă cunoscut ascultătorilor adevărul, pe care ei vin să-l primească de la vorbitor.

Produs al raţiunii, cuvântul transmis poate influenţa gândirea şi simţămintele ascultătorilor. După venirea lor, oamenii sunt fraţi după raţiune, după expresia filosofică antică.

Orice greşeală în construcţia frazelor sau propoziţiilor îngreunează înţelegerea celor transmise de vorbitor, încât limba şi stilul definesc valoarea cuvântării.

Aşadar, discursul sau cuvântarea laică poate fi raportată la predica creştină cu aprecierile ei, dar şi cu deficienţele evidente în ceea ce priveşte conţinutul şi forma. Poate fi raportată la predica creştină, întrucât credinţa s-a transmis prin intermediul cuvântului. Însăşi cuvântarea hristică, conform Sfintelor Evanghelii, prezintă adevărul dumnezeisc, mântuitor pentru oameni, într-o limbă aleasă, clară, literară şi înţeleasă, pe care într-un fel anume o făceau şi oratorii laici. Dar forma literară reprezintă un mod aparte de exprimare a adevărului din conţinutul cuvântării bisericeşti, diferit de cel al discursului. Cuvântarea bisericească are în centrul ei adevărul revelat, dumnezeiesc, are în centru pe Hristos, este hristocentrică, şi îşi pune încrederea în succesul ei, având pe Hristos Domnul, care luminează pe predicator şi pe ascultători. Cuvântarea bisericească are totodată în centrul conţinutului ei învăţătura Bisericii, care este dreaptă şi este păstrată de ea şi deci este eclesiocentrică. Exprimă viaţa şi trăirile creştinilor, care se mântuiesc în Sfânta Biserică, pentru că în afara ei nu există mântuire.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Icoana ca obiect de cult în Biserica Ortodoxă

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

În Biserica Ortodoxă, cinstirea icoanelor ocupă un loc de frunte. Icoana este un mijloc de cinstire adusă lui Dumnezeu şi sfinţilor. În cultul icoanelor se vede credinţa noastră în Dumnezeu şi cea mijlocitoare a sfinţilor. Noi nu cinstim materialul din care este făcută icoana, ci cinstim chipul reprezentat pe ea. Icoanele constituie un mijloc de exprimare a dorinţei creştine, un mijloc de învăţătură şi educaţie religioasă a creştinului. Creştinii cinstesc icoanele încă din secolul al IV-lea. Prin icoană înţelegem orice reprezentare picturală a unui personaj sfânt, sau a unei scene sfinte, pe o bucată de lemn, pânză sau hârtie, pe sticlă sau pe zidul bisericii. Icoana ortodoxă este sfinţită de preot prin rugăciune, stropire cu aghiasmă, devenind astfel obiect sacru, demnă de cinstire, ca orice obiect de cult.

„Atât din punct de vedere artistic, cât şi sub raport spiritual, icoana este una dintre cele mai mari descoperiri ale secolului XX”[1]. Decadenţa spirituală s-a manifestat prin ignorarea icoanei, iar trezirea spirituală a făcut ca ea să renască în prezent. Icoana nu reprezintă doar o valoare artistică sau culturală, ea este o revelare prin artă, a experienţei spirituale ortodoxe.

Icoana este o carte deschisă care ne dezvăluie istoria revelaţiei dumnezeieşti şi întreaga operă de mântuire a lumii, numită şi „Biblia celor neştiutori de carte”.

Icoana este o rugăciune exprimată prin imagini şi este înţeleasă prin rugăciune. Creştinul ortodox caută în icoană frumuseţea duhovnicească, nu pe cea trupească, pentru că scopul vieţii creştine este urcarea pe treptele virtuţilor spre Dumnezeu Însuşi, care este Binele absolut. În faţa icoanelor „nu ne închinăm în rugăciune chipului zugrăvit, ci ne înălţăm către Prototip”[2], aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare.

Biserica primelor veacuri s-a confruntat cu multe greutăţi în privinţa icoanelor Domnului nostru Iisus Hristos, a Sfintei Fecioare Maria şi a sfinţilor, însă icoana a avut apărători în rândul preoţilor, călugărilor, ierarhilor şi credincioşilor, care au fost persecutaţi de ereticii iconoclaşti.

La Sinodul al VII-lea Ecumenic a fost proclamată importanţa cinstirii sfintelor icoane. Acum a fost restabilit cultul acestora în sfintele biserici şi în casele credincioşilor. Sfânta Liturghie şi icoana exprimă esenţa trăirii ortodoxe, fapt de prim rang în Ortodoxie, unde este chemarea: „Veniţi şi veţi vedea!” (Ioan 1, 39). Aici amintim icoanele marilor praznice. Ortodoxiei îi revine sarcina de a purifica iconografia bisericească de influenţele decadente şi tolerate multă vreme şi prin cultivarea dreptei credinţe să fie păzitoarea „apărării sfintelor icoane”.

Icoanele ne ajută să ne înălţăm mintea şi inima la cele mai presus de lume şi să vedem măreţiile şi descoperirile dumnezeieşti, să ne exprimăm credinţa în icoane în casele, sfintele locaşuri cu chipurile sfinte ale Mântuitorului, Maicii Domnului şi sfinţilor.

Bibliografie: Arhim. Lector Univ. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie Liturgică şi de educaţie religioasă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2015.

Pr. Băjău I. Marin Mirel


[1] Leonid Uspenski, Teologia icoanelor în Biserica Ortodoxă, trad. de Teodor Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 183.

[2] Monahia Iuliana, Truda iconarului, trad. de Evdochia Şavga, Editura Sopia, Bucureşti, 2001, p. 55.