Arhiva pentru ziua noiembrie 3rd, 2021

Despre Sfânta Taină a Spovedaniei

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Taina Sfintei Spovedanii este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe. I se spune Sfânta Taină a Spovedaniei pentru că între preot, credincios şi Dumnezeu se produce o minune, adică o lucrare tainică. Credinciosul îşi mărturiseşte păcatele, cu căinţă în faţa preotului şi Dumnezeu, fiind prezent în chip nevăzut, îl iartă şi îl dezleagă prin mâinile preotului. După ce credinciosul a spus tot ce avea pe suflet, preotul îi pune mâinile pe cap şi rosteşte formula: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Iar eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin” (din Molitfelnic).

După învăţătura Bisericii Ortodoxe, adevăratul săvârşitor al Tainelor este Mântuitorul Iisus Hristos, iar preotul este iconomul Sfintelor Taine (I Cor. 4, 1). În cazul Spovedaniei, cel ce primeşte mărturisirea este Mântuitorul Iisus, iar preotul este un martor.

Deci la Taina Sfintei Spovedanii, credinciosul se descarcă de tot răul adunat în timp, cu căinţă, preotul îl iartă şi îl dezleagă prin punerea mâinilor, iar harul (energia) Duhului Sfânt, vine în acel timp şi se revarsă peste acel credincios. De aceea, după Spovedanie, credinciosul simte o uşurare, o mângâiere. Puterea de dezlegare a păcatelor o primim numai aici pe pământ şi numai de la preoţi.

Fără preot şi puterea lui sfinţitoare nu putem trăi o viaţă creştină, sau dacă o trăim, suntem păcătoşi.

Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Altă cale şi adevăr nu există decât în Biserica Sa.

Puterea de a lega şi dezlega, Mântuitorul a dat-o numai Sfinţilor Apostoli şi aceştia la rândul lor, episcopilor şi preoţilor prin hirotonie, prin punerea mâinilor pe cap: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri” (Matei 18, 18; Ioan 20, 23).

Pe cel ce moare nespovedit, nedezlegat de păcate, dincolo de mormânt nu-l mai poate dezlega nimeni, „nici chiar îngerii”.

Un om păcătos, care nu se spovedeşte, nu ţine rânduielile bisericeşti: post, rugăciune şi ajunge la sfârşitul vieţii în acea stare păcătoasă, este o ramură uscată a neamului său. Numai Sfânta Spovedanie este remediul pentru vindecare, aici este: curăţirea, tratamentul şi vindecarea.

Creştinul trebuie să se spovedească cel puţin în cele patru posturi din an.

Ne mai putem spovedi în cazuri speciale: când mergem la spital, la examene, dacă avem un mare necaz, când mergem într-o călătorie, atunci când doi tineri se căsătoresc ş.a.

Orice om, începând de la vârsta de 7 ani, are păcate şi deci trebuie să se spovedească. Copiii primesc cea mai corectă educaţie la Sfânta Spovedanie şi tot aici Sfântul Duh lucrează peste ei, prin această Taină.

Fiecare creştin aparţine unei parohii şi trebuie să se spovedească la acea parohie. Din alt motiv, creştinul se poate spovedi acolo unde doreşte şi simte că este pe drumul cel mai bun.

Pentru a merge la Sfânta Spovedanie, trebuie să ne pregătim prin post, rugăciune, să nu uităm păcatele săvărşite pentru a le mărturisi preotului, deci să nu facem o spovedanie formală. Să ne spovedim cu sinceritate în faţa duhovnicului, altfel păcătuim.

Numai Sfânta Spovedanie ne poate curăţi şi pregăti pentru a intra în Rai. Această taină ne aduce smerenie, cea mai mare căinţă şi nădejdea mântuirii sufletului.

La Sfânta Spovedanie, toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, indiferent de viaţa socială, de pregătirea intelectuală, sunt egali din punct de vedere spiritual, toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată.

Spovedania ajută la însănătoşirea sufletului, care contribuie mai departe la însănătoşirea trupului. De foarte multe ori bolile trupului sunt cauzate de cele ale sufletului.

Sufletul fiind veşnic, lui trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită în viaţă, deşi omul se îngrijeşte mai mult de trup, ceea ce nu este bine.

Taina Sfintei Spovedanii se poate repeta ori de câte ori este nevoie în viaţă, urmărind nu numai a spune păcatele, ci şi a cere un sfat duhovnicului. Această Sfântă Taină împacă pe om cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Despre educaţia creştină

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

În general, educaţia este o funcţie umană şi de natură spirituală. Educaţia, ca acţiune începe de la o persoană, se îndreaptă spre altă persoană, apoi spre mai multe, cu care colaborează. Aceste persoane, prin relaţiile lor contribuie la formarea morală a lor şi se întemeiază numai pe latura spirituală. Fiind de ordin spiritual, are rădăcini adânci în viaţa intimă şi curată a omenirii din toate timpurile.

Educaţia este o funcţie a spiritului şi în orice parte a lumii, acest proces de educaţie a avut loc cu ajutorul voinţei omului. Astfel ea a contribuit la spiritul omului, pentru deplinătatea morală, mergând către spiritualitate şi desăvârşire şi prin acestea spre mântuirea omului.

Scopul principal urmărit de educaţia actuală este diferit: unii au căutat ştiinţa, pregătindu-se în acest domeniu, alţii s-au pregătit pentru viaţa practică, alţii au căutat educaţia în domeniul religios, alţii spre viaţa socială, urmărind formarea omului ideal, adică cu o viaţă completă, armonioasă.

Învăţătura creştină spre care năzuieşte tindă omul şi spre care să conducă preotul pe copii şi pe toţi păstoriţii săi, a putut să arate în mod concret perfecţiunea spre care trebuie să tindă omul şi copilul în general, folosind mijloacele harice necesare pentru înfăptuirea binelui şi creşterea continuă în Hristos, spre unirea cu Dumnezeu încă din viaţa pământească, fiind membru al Bisericii lui Hristos.

Educaţia morală creştină are două laturi, vizând cele două componente ale fiinţei omului: sufletul şi trupul, asupra omului întreg.

După învăţătura Bisericii Ortodoxe, prin suflet, participă la demnitatea de chip al lui Dumnezeu în om şi trupul însuşi. Trupul omului a fost creat ca să fie purtătorul unei vieţi spirituale, dat fiind tot de originea dumnezeiască a lucrării sufletului (Fac. 2, 7).

Prin moartea fizică, nu se întrerupe legătura dintre trup şi suflet, ci acestea rămân unite pentru vecie (Filipeni 3, 2). O dovadă în acest sens este Învierea lui Hristos şi învierea obştească a noastră la sfârşitul veacurilor.

În predarea cunoştinţelor de preot trebuie procedat natural, adică de la uşor la greu, aşa cum a procedat Mântuitorul, învăţând pe ucenici mai întâi lucruri uşoare din viaţa de toate zilele, apoi caută să-i ridice, încet şi cu îndelungă-răbdare, spre învăţături mai grele.

Învăţământul religios trebuie să fie educativ, căutând să transforme pe omul vechi, aşa cum face aluatul cu făina, trebuie să fie temeinic şi durabil. Mântuitorul Hristos a venit să sădească în inimile ascultătorilor săi învăţătura cea nouă, care, chiar dacă au fost prigoane, chinuri nesfârşite, nici moartea n-a putut-o smulge din inimile credincioşilor, cum ne mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „Au cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Iisus” (Rom. VIII, 25).

Credinţa în Hristos aprinde şi sporeşte iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de oameni, de creaţie şi de lumea întreagă.

Un alt scop al educaţiei creştine este de a face din fiecare copil şi tânăr, din fiecare creştin un om al rugăciunii. Pentru aceasta, preotul catehet trebuie să-i înveţe pe copii să se roage, învăţându-i rugăciuni de laudă pentru Dumnezeu, de mulţumire pentru ajutorul primit în viaţă şi rugăciuni de cerere pentru ce au de făcut pentru ei şi pentru ai lor şi pentru toată lumea. Că rugăciunea sporeşte credinţa, lărgeşte iubirea faţă de toţi oamenii, de care fiecare se simte legat prin fibrele tainice ale fiinţei.

În scopul întăririi credinţei şi a iubirii faţă de Dumnezeu, preotul catehet va deprinde pe copii cu reflexia religioasă, ajutându-i în acest sens. Sufletul creştinului aspiră după clipe de linişte şi de reculegere, după trăiri duhovniceşti, pe care le poate găsi în meditaţia religioasă. De exemplu, în meditaţia religioasă asupra Patimilor Domnului, tinerii pot încerca trăiri ziditoare de suflet, care-i duc lângă crucea lui Hristos de pe Golgota, încât meditaţia religioasă contribuie la adâncirea vieţii religioase şi a spiritualităţii.

Educaţia creştină trebuie să susţină şi urcuşul duhovnicesc al tânărului pentru unirea cu Hristos, deprinzând pe tineri cu smerenia şi pocăinţa ca stare şi virtute şi ca Taină de purificare a omului de păcatele şi patimile sale. Aşa omul se simte al lui Hristos şi pentru Hristos, că are mintea lui Hristos, cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. II, 16).

Pe plan social, scopul educaţiei morale creştine este de adâncire a relaţiilor de frăţietate şi solidaritate umane. În acest sens, copiii şi tinerii trebuie să fie deprinşi în lucrările care îi angajează solidar în săvârşirea lor: rugăciunea în comun, participarea la slujbele Bisericii şi îndeosebi la Sfânta Liturghie; curăţirea şi înfrumuseţarea interioarelor şcolii şi a curţii acestora, participarea în grup la acţiuni de inters obşesc şi naţional, practicarea milosteniei şi ajutorarea materială şi morală faţă de cei care au nevoie. Copiii şi tinerii trebuie să fie deprinşi să se stimeze şi respecte reciproc şi să se iubească, aşa cum Hristos ne iubeşte pe toţi. Cinstea şi omenia, dăruirea de sine şi chiar jertfa în folosul celor mulţi sunt expresii ale iubirii luminată de credinţa în Dumnezeu şi de iubirea lui Hristos faţă de toţi oamenii.

Educaţia creştină, ca să-şi atingă scopul, implică anumite condiţii şi factori, mijloace de care Biserica, prin organele ei va urmări prezenţa şi lucrarea acestor factori. Astfel în desfăşurarea ei, lecţia de religie va urmări principiile generale ale învăţământului, cu o atenţie sporită pentru orice lecţie bună, dar va acorda o atenţie sporită principiului educativ, întrucât învăţământul creştin-ortodox trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a credinţei în viaţa religios-morală a copiilor, tinerilor şi tuturor credincioşilor.

Religia creştină în şcoală nu este numai obiect de învăţământ, ci mai cu seamă un principiu educativ, o disciplină pusă în serviciul educaţiei creştine.

Educatorul se va baza pe aceste două principii şi anume: principiul eclesiologic şi principiul hristocentric. Primul principiu – cel eclesiologic, cere ca toate cunoştinţele predate în lecţiile de religie în şcoli şi catehezele în Biserică să fie acelea ale Bisericii, legate de spiritul şi de viaţa Bisericii noastre ortodoxe. Al doilea principiu – cel hristocentric, cere preotului catehet ca în toate lecţiile şi catehezele să sublinieze că în centrul ei, credinţa creştină are pe Hristos, Dumnezeu-Omul, adevăratul învăţător şi sursa de putere şi viaţă a creştinului.

Creştinul autentic este omul iubirii şi trăirii evanghelice, al iubirii faţă de Dumnezeu şi de oameni. Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de oameni sunt ca două aripi ale aceluiaşi suflet, ale sufletului creştin, două flăcări ale aceluiaşi foc, focul care nimiceşte păcatul şi susţine urcuşul omului spre Dumnezeu.

Bibliografie: Pr. Prof. Dr. D-tru Radu, Despre idealul educaţiei creştine, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 1-3/1990, pp. 29-40.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Cinstirea Sfinţilor în Biserica Ortodoxă

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Sfântul este un erou în viaţa morală creştină. Sfinţii sunt personalităţi religios-morale creştine. Ei sunt cinstiţi după cuviinţă de Sfânta Biserică, pentru viaţa lor curată, pentru credinţa lor nestrămutată pentru un ideal sfânt, pentru faptele lor mari, cinstire numită „Cultul sfinţilor”, sau „Cinstirea sfinţilor”.

Viaţa de sfinţenie sau desăvârşirea morală creştină este idealul la care este chemat fiecare creştin. Modelul este Mântuitorul Iisus Hristos, care ne-a dat pilda vieţii desăvârşite şi a chemat pe toţi cei ce cred în El să-L urmeze. „Pildă nouă am dat vouă” (Ioan XIII, 15), a spus ucenicilor şi tuturor celor care au vrut să-L urmeze.

Harul, care este o energie divină primită prin comuniunea cu Dumnezeu, trebuie valorificat prin împreună-lucrarea noastră cu el, în măsura de transformare morală. Folosind energiile divine primite din comuniunea cu Dumnezeu şi cele umane, se realizează scopul despre care Sfântul Apostol Pavel spune: ajungem la starea de om desăvârşit, la măsura deplinătăţii în Hristos (Efeseni IV, 13-14), la sfinţenie.

Sfinţii sunt modele de viaţă creştină, iar această cinstire adusă sfinţilor de către Sfânta Biserică Ortodoxă se face după anumite criterii: viaţă curată, dreaptă credinţă, săvârşire de minuni etc. Pentru cinstirea sfinţilor şi chemarea lor în rugăciuni ca mijlocitori ai noştri la Dumnezeu avem temeiuri în Sfânta Scriptură.

  • După învăţătura creştină ortodoxă, Biserica este Trupul tainic al Domnului, al cărui cap este El, iar credincioşii sunt mădulare ale acestui Trup. Biserica este un organism.

Între credincioşi, ca mădulare, şi Iisus Hristos este o legătură vie, organică, legătură care se realizează prin harul Său. Credincioşii devin prin această comuniune cu Mântuitorul Iisus Hristos, fii după har, iar această calitate o păstrează atât timp cât ei, ca mlădiţe, rămân în legătură cu Viţa cea adevărată, Iisus Hristos, viţă care le dă viaţă, care le transmite seva dătătoare de viaţă (Ioan XV, 1-6).

Comuniunea care se realizează între credincioşi şi Iisus Hristos şi între ei înşişi, atât în viaţa pământească, se continuă şi dincolo, în veşnicie. Pe pământ, credincioşii luptă cu răul, cu păcatul, străduindu-se să păstreze harul divin, comuniunea cu Dumnezeu. Pentru acest motiv, Biserica sub aspectul ei de luptă se numeşte Biserica luptătoare. Credincioşii care au trecut din această viaţă cu credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, cei care s-au luptat lupta cea bună (II Tim. IV, 7), formează Biserica triumfătoare. Ambele alcătuiesc o unitate, un trup, cap fiind Iisus Hristos.

Există o legătură spirituală, vie, harică între credincioşii de pe pământ şi sfinţii din ceruri, care se realizează prin iubire. Sfinţii din cer se roagă pentru fraţii lor de pe pământ şi-i încurajează în lupta împotriva păcatului. Această legătură se numeşte „Comuniunea sfinţilor”.

  • Prin comuniunea cu ei le aducem prinosul nostru de laudă, îi cinstim după cuviinţă. Scopul cinstirii sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu, care le-a dat puterea de a-L urma, de a fi imitatorii Lui (I Cor. XI, 1). „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi”, spune Sfânta Scriptură (Ps. LXVII, 36). Dumnezeu este cinstit, atunci când cinstim şi pe cei ce sunt creaţi după chipul Său (Fac. I, 26).

Tot Scriptura ne arată că Mântuitorul se identifică cu sfinţii, prin cuvintele spuse Apostolilor: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” (Matei X, 40). Dumnezeu ne-a îndemnat să cinstim pe sfinţi, dar El Însuşi i-a cinstit. Despre Apostoli spune că sunt prietenii Săi (Ioan XV, 14). Sfinţii au primit de la Dumnezeu puterea de a face minuni în popor (Faptele Apostolilor V, 12; I Petru IX, 32-42).

  • Sfinţii fac parte din organismul Bisericii, care-i Trupul lui Hristos şi ei sunt mădulare ale Acestuia (Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte – I Cor. XII, 27); Efes. IV, 11-12; Rom. XV, 30).
  • Sfinţii mijlocesc pentru noi, iar aceasta este dovada că ei duc o viaţă conştientă dincolo de mormânt (Luca XVI, 19-31). Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El (Luca XX, 37-38; Matei XXII, 32).
  • Sfânta Scriptură ne dă dovezi că sfinţii s-au bucurat de cinstire încă fiind în viaţă. Sfântul Apostol Pavel spune: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa” (Evrei XIII, 7).
  • Răscumpărarea a fost adusă de Mântuitorul Iisus Hristos şi nimeni altul nu putea să o realizeze în afară de El. Noi cerem ajutorul sfinţilor, pentru mântuire, ajutaţi de harului lui Dumnezeu, iar din partea noastră sunt necesare credinţa şi faptele bune.
  • Comuniunea sfinţilor, adică legătura dintre noi cei de aici şi cei proslăviţi în cer, realizată prin dragoste care nu cade niciodată (I Cor. XIII, 8), cinstirea lor, mijlocirile lor la Dumnezeu au temeiuri scripturistice, dar putem afirma că, cinstindu-i şi lăudându-i pe ei, Îl lăudăm pe Dumnezeu aşa cum spune psalmistul: „Lăudat este Domnul întru sfinţii Săi” (Ps. CL, 1).

Bibliografie: Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 174.

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Cinstirea Sfintei Cruci

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Sfânta Cruce este cinstită ca obiect de cult. Ea se găseşte în Biserici, în orice casă de creştin, fiind legată de viaţa şi credinţa creştinilor. Este folosită la săvărşirea Sfintelor Taine şi Ierurgii. Orice rugăciune se săvârşeşte împreună cu semnul crucii, căci fără cruce nu există viaţă religioasă creştină. La cruce ne închinăm noi creştinii.

Sfintei Cruci îi sunt închinate zile speciale, adică sărbători, în tot cursul anului bisericesc. Astfel în Vinerea cea Mare, a Patimilor Domnului, Sfânta Biserică îmbracă veşmânt de doliu, de tristă şi dureroasă amintire, când prin faţa ochilor se perindă întreaga istorie a vieţii pământeşti a Domnului şi îndeosebi cele petrecute acum două mii de ani, când a suferit, răstignirea pe cruce, pe Golgota. Ştim că întreaga viaţă a Domnului Iisus Hristos, de la naştere şi până la moarte, este închinată răscumpărării neamului omenesc de sub blestemul păcatului. Căci nu există om străin de iubirea Lui şi fără să-l încălzească cu dragostea Sa, să-l mântuiască, fiind milostiv şi iubitor de oameni. Ura şi răutatea oamenilor nu-L părăsesc nici pe cruce, căci cei din jur Îl batjocoresc. Chiar şi asupra celor mai înverşunaţi duşmani, El revarsă râuri nesfârşite de iubire: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca XXIII, 34). Invidia, răutatea, mândria, păcatele oamenilor pironesc  pe cruce pe Cel fără de păcat, pe Fiul lui Dumnezeu.

Noi creştinii de astăzi, venind la biserică în această mare şi sfântă zi, participând la dumnezeiasca slujbă a Patimilor Domnului, privim Sfânta Cruce, pe care este răstignit Mântuitorul, privim la ochii Săi închişi, la rănile mântuitoare.

Suferinţele Mântuitorului nu pot fi izolate de păcatele oamenilor. Păcatele oamenilor sunt cauza suferinţelor, aşa cum orice suferinţă este consecinţa păcatului. Prin sângele lui Hristos, noi ne-am mântuit. Iar „prin rănile lui, noi toţi ne-am vindecat” (Isaia LIII, 5). Proorocul Isaia, supranumit evanghelistul Vechiului Testament, înţelege oemenirea atât înainte de Hristos, cât şi pe cea de după Hristos.

Iuda, cel ce L-a vândut pe Hristos, s-a căit şi a adus cei treizeci de arginţi primiţi ca plată pentru trădarea sa, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat… Apoi ducându-se de la templu s-a spânzurat (Matei XXVII, 3-5). Noi creştinii se cuvine să ne închinăm în faţa Sfintei Cruci, să urâm păcatul şi să-I aducem Domnului lacrimi de pocăinţă.

Înălţarea Sfintei Cruci este o altă sărbătoare dedicată Sfintei Cruci a Domnului. Acest praznic se ţine din timpul împăratului creştin Constantin cel Mare, care cunoscuse puterea Sfintei Cruci, cu care a învins, când se lupta cu Maxenţiu şi pe care îl biruise cu ajutorul ei. Mama sa Elena a mers la Ierusalim şi a aflat Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Şi atât de mulţi oameni au venit să se închine Sfintei Cruci, încât patriarhul Macarie al Ierusalimului a trebuit să o înalţe deasupra amvonului, ca să fie văzută şi cinstită de toţi. De atunci această zi a rămas în pomenirea şi cinstirea Înălţării Sfintei Cruci şi care se prăznuieşte la 14 septembire.

Crucea Domnului este o întruchipare a dragostei dumnezeieşti. Crucea este semnul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, este semnul văzut al mântuirii noastre. Crucea este simbolul biruinţei dragostei asupra păcatului, asupra morţii. De aceea noi cerem ajutor prin semnul crucii, la Dumnezeu. Ea este armă asupra diavolului şi a morţii.

Duminica a III-a din Postul Mare este închinată de asemenea Sfintei Cruci (Marcu VIII, 34-38; IX, 1). „Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 3-4).

Chemarea omului de a-L urma înseamnă reintegrarea lui în viaţa de creştin, de apropiere de Dumnezeu prin Hristos Domnul. Iar urmarea cere dăruire, eforturi, „lepădări de sine”, o purtare a crucii, care înseamnă înlăturarea păcatelor, pasiunilor, viciilor şi a tot răul. De obicei cuvântul „cruce” sugerează ideea de suferinţă, de răbdare, perseverenţă în înfrângerea răului, dar cu iubire. Dacă noi creştinii vrem să urmăm calea Domnului, este bine să nu uităm cuvintele Sale, din Predica de pe munte: „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă” (Matei VII, 14), calea care duce la împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi au fost drepţii şi sfinţii, în căutarea lui Dumnzeu, ei fiind în comuniunea rugăciunii cu El.

Şi nouă Dumnezeu ne-a dăruit cea mai mare mângâiere: Crucea lui Hristos, căreia ne închinăm şi ea ne înlătură tot răul, toate chinurile sufleteşti. Crucea Domnului este aşezată în această zi de duminică din mijlocul Postului Mare, pentru ca noi să o sărutăm.

Sfintei Cruci îi este dedicată încă şi o altă zi de sărbătoare, Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. Ea face parte din acest buchet de sărbători dedicate Sfintei Cruci şi ne ajută să înţelegem rolul Sfintei Cruci pentru mântuirea omenirii.

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ne cheamă să strângem într-un buchet ales învăţăturile ce izvorăsc din Crucea cea de viaţă dătătoare a Domnului, pentru a ne pregăti sufleteşte să păşim pe calea pecare a mers Domnul nostru Iisus Hristos şi care ne duce la Împărăţia veşnică, iar Crucea ne ajută în acest sens. Crucea este semnul biruinţei, arma păcii, biruinţă asupra diavolului şi a puterilor lui. Crucea nu este numai tristeţe, ci ea este şi bucurie. Să nu uităm de această cruce a noastră, care face parte din Crucea Domnului. Ea priveşte greutăţile pe care le avem faţă de noi înşine, faţă de cei apropiaţi ai noştri şi de toată lumea care ne înconjoară şi de care nu ne putem lepăda. Sfânta Cruce există spiritual în propriul nostru suflet.

Semnul sfintei crucii este împreunat cu permanenta rugăciune ce o înălţăm către Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care S-a răstignit pentru noi.

Miercurea şi vinerea din tot cursul anului sunt zile de post, dar sunt şi zile ale Crucii. Duminica este sărbătoarea Învierii, dar bucuria cea mare a Învierii a venit tot prin Cruce.

Să credem în puterea Crucii şi s-o sădim adânc în sufletul nostru, făcând-o să crească şi să aducă roade bogate, de blândeţe, bunătate, pace, smerenie, îndelungă-răbdare. Aşa ea va face ca viaţa noastră şi a semenilor noştri să fie mai curată şi mai fericită. Amin!

Pr. Băjău I. Marin Mirel

Parcursul de la chip la asemănare

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Omul  a  fost  făcut  pentru  comuniunea  și  unirea  lui  tot  mai  deplină  și  maximă  cu Dumnezeu,  pentru imprimarea lui de plinătatea lui Dumnezeu, fără contopirea cu El. Aceasta constituie îndumnezeirea omului. În vederea acesteia este dat omului chipul lui Dumnezeu, ca aspirație ființară spre Modelul său absolut. 

În chip este implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea omului după îndumnezeire. ,,Omul este o făptură  care a primit poruncă să devină dumnezeu’’, spun Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Vasile cel Mare. Chipul lui Dumnezeu îl arată   pe   om   ca   fiind   destinat   îndumnezeirii,   întrucât   el,   chipul,   ,,presupune   prezenta indestructibilă  a  harului  inerent  naturii  umane  implicat  în  însuși  actul  creației’’[1]

Asemănarea nu este numai starea finală a îndumnezeirii omului, ci întreg drumul de dezvoltare a chipului, prin voința omului stimulată și ajutată de harul lui Dumnezeu. Toți părinții Bisericii, de la început până  la  Sfântul Grigorie Palamas, au accentuat faptul că ,,chipul’’ se dezvoltă în asemănare, îndeosebi prin virtuți  care  sunt lucrarea voinței ajutată de har, pe linia binelui moral[2].

Omul este expresia cea mai sublimă a activității creatoare a lui Dumnezeu. Adam și Eva, bărbat  și  femeie,  sunt  creați  după  ,,chipul  și  asemănarea  lui  Dumnezeu’’[3]. Dumnezeu este izvorul și  destinul vieții umane create. ,,Chipul’’ Său se realizează în ființele umane nu atât prin atribute particulare  (iubire, rațiune), cât prin calitatea personală distinctivă care le plasează deasupra altor ființe corporale. ,,Chipul lui Dumnezeu în om’’ este identificat de către mulți dintre teologii ortodocși greci contemporani (Cănăraș, Zizioulas, Nissiotis, Nellas) cu ,,personalitatea’’ umană: posibilitatea – ca dar divin – pe care o are omul de a intra în relație cu Dumnezeu, cu sine și cu alţii, exersată în libertate și iubire. Deci, noi suntem cu adevărat ,,persoane’’  doar  în  măsura  în  care  oglindim  personalitatea  esențială  a  lui  Dumnezeu, caracterizată printr-o reciprocitate totală a iubirii împărtășite între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Dacă într-adevăr suntem obligați, așa cum afirmă Cănăraș, să ne confruntăm înainte de toate  cu  ,,aventura  existențială  a  libertății  noastre’’,  aceasta  se  întâmplă  întrucât  căderea (individuală și colectivă) ne pune într-o continuă situație de ,,a alege’’. Decizia noastră liberă de a ne răzvrăti împotriva voinței divine ne-a alungat din Paradis. Cedând ispitei, ne-am înstrăinat de Dumnezeu și am trădat vocația noastră esențială.

În  Hristos avem posibilitatea progresării ,,din slavă în slavă’’[4]  spre acea comuniune deplină și perfectă cu Viața divină care  ne  oferă  temelia  indispensabilă  pentru  umanitatea  sau  personalitatea  autentică.  Totuși, nevoia constantă de a alege lumina și adevărul în locul întunericului și minciunii ne angajează într-o permanentă luptă lăuntrică împotriva  ispitei demonice și a tendințelor noastre de auto – idolatrizare. Adevăratul ascetism este esențial pentru creșterea noastră spre mântuire.

Aceasta înseamnă că inițiativa lui Dumnezeu trebuie dublată de ,,răspunsul’’ omenesc, de exercițiul voinței umane – prin pocăință, rugăciune și fapte ale iubirii – care ne ajută, ca purtători ai chipului  divin,  să  progresăm  printr-un  proces  de purificare  și sfințire  interioară,  până  la atingerea ,,asemănării’’ divine.


[1] PAUL EVDOKIMOV, Varstele vietii spiritual, Ed. Humanitas, București, 2010, p. 22.

[2] Ibidem, p. 21.

[3] Facere  1:  26.

[4] II Corinteni 3: 18.

Pr. Bogdan Samfira