Sfânta Scriptură este un mijloc esenţial în reuşita educaţiei creştină, iar Sfântul Ierarh sfătuia pe fiecare om ca să o aibă în casa sa. Sărăcia nu poate fi acceptată ca motiv în justificarea lipsei ei. Cât despre greutatea înţelegerii unor texte scripturistice de către creştinii simplii, Sfântul Ioan se pronunţă: „Unele drumuri şi străzi sunt netede şi drepte, altele anevoioase şi cu urcuşuri. Tot aşa, unele locuri din, Dumnezeieştile Scripturi sunt tuturor uşor de înţeles, iar altele au nevoie de multă luare aminte.” De aici nevoia de a fi „foarte atenţi şi cu ochii deschişi” când drumul acesta al înţelegerii este povârnit şi strâmt urcând spre vârf. Aici intervine rolul interpretului de a-i conduce pe ascultători spre locuri mai grele uşurându‑le osteneala şi alungându-le neatenţia (1).
În Omilia a XVI-a la statui, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea următoarele, despre tâlcuirea Sfintei Scripturi în Biserică: „iată, sunt doi ani de când vă predic şi n-am reuşit să vă explic o sută de rânduri din Sfânta Scriptură. Cauza este că voi aveţi nevoie să învăţaţi din gura noastră ceea ce puteţi să realizaţi prin voi înşivă. Aproape toate învăţăturile noastre sunt consacrate îndemnurilor morale. Nu ar trebui să fie aşa. Ar trebui să vegheaţi voi înşivă la formarea moravurilor voastre, în timp ce ne redaţi nouă explicarea sensului şi gândirii Sfintei Cărţi” (2).
Vorbim deci pe de o parte de dorinţa Sfântului Părinte de a face cunoscută Sfânta Scriptură tuturor credincioşilor din amvonul bisericii, dar şi din afara lui. Pe de altă parte se subliniază faptul că ereziile provin tocmai din necunoaşterea aceleiaşi Sfinte Scripturi. În al treilea rând, ca o consecinţă a unei stări nefireşti de ignoranţă, se atrage atenţia chiar asupra pericolului pierderii mântuirii (3). În spiritul ei autentic creştin, Scriptura constituie un mijloc de educaţie doar dacă este tâlcuită în Biserică, iar „beneficiarii” ei sunt integraţi în aceasta, respectându-se ierarhia, cu dreptul ei învăţătoresc. Aşa se explică faptul că în Şcoala antiohiană avem reprezentanţi de frunte numai dintre ierarhii cei mai importanţi ai locului, nu dintre laici. Iar metodele folosite în tâlcuire îl arată pe Marele Ierarh ca pe un pedagog ilustru, ca pe un îndrumător al credincioşilor în citirea cu folos şi înţelegerea corectă a Sfintei Scripturi (4). El reaşează textul Sfintei Scripturi în drepturile ei de călăuzitoare vie şi de neînlocuit, prin grai, a credincioşilor.
Rolul Sfintei Scripturi în trăirea virtuoasă
Sfântul Ioan Gură de Aur cere neîncetat păstoriţilor săi grijă şi stăruinţă, pentru ca ei să lucreze la propria lor desăvârşire şi să nu le rămână „nimic ascuns” din cele pe care Dumnezeiasca Scriptură le cuprind într-însa. Fiindcă ea poate să îmbunătăţească foarte mult viaţa noastră, adăugându-ne râvnă în înfruntarea ostenelilor dobândirii virtuţii. În ea găsim pilda sfinţilor, cu viaţa lor plină de încercări, cu multa lor răbdare şi mulţumirea pe care au arătat-o lui Dumnezeu, dar şi cu acea răsplată de care s-au învrednicit şi pe care o dorim toţi. Râvna ascultătorilor îl întăreşte pe Sfântul Părinte în continuarea lucrării sale, zicând: „Când vă văd nesăturaţi de învăţătura cea duhovnicească, nu încetez… a vă întinde în fiecare zi ospăţ din cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi” (5).
În decursul timpului au existat opinii dintre cele mai diferite privind dreptul credinciosului simplu de a citi Sfânta Scriptură în mod individual. Aceste opinii mergeau de la interzicerea totală, până la deplina libertate, ba chiar până la tâlcuirea textului sfânt fără a avea o pregătire potrivită. Vorbind despre această temă, Sfântul Ioan Gură de Aur arată moderaţie, subliniind dreptul fiecărui creştin de a citi Sfânta Scriptură, dar şi datoria de a păstra legătura cu ierarhia bisericească, singura care poate să tâlcuiască cuvântul lui Dumnezeu. Citind, el poate astfel să devină un dascăl de prim rang, ce ne ajută, prin lectura neobosită, să pătrundem în adâncurile tainelor dumnezeieşti, comoara de mult preţ (6).
Citirea Sfintei Scripturi este o necesitate în viaţa creştinului, asaltat de „nenumărate păcate” şi care are atâta nevoie de mângâiere a ei. Pe câmpul de luptă al acestei vieţi, unde primim atâtea răni, simţim, spune Sfântul Părinte, nevoia de a avea mai multe leacuri, simţim „nevoia necontenită de armele Scripturii”. Pe scurt, se subliniază neputinţa mântuirii, fără citirea necontenită a „cărţilor duhovniceşti” (7).
Urmările necitirii Sfintei Scripturi. Celor care găseau diverse motive pentru a-şi justifica lipsa de interes faţă de citirea Sfintei Scripturi (ca de exemplu, grijile casnice), Sfântul Ioan Gură de Aur le cere măcar atâta râvnă, cât să asculte cele spuse de alţii. Fiindcă „de la necunoştinţa Sfintei Scripturi izvorăsc mii de rele; de aici necazurile cele fără folos… Cei ce nu se uită la raza Sfintelor Scripturi, sunt siliţi de multe ori a păcătui într-una” (8).
Tot el îi îndeamnă pe creştini să se îngrijească de virtute, străduindu-se să placă lui Dumnezeu. Nici o grijă nu este un motiv de slăbire a zelului: nici grija de casă, nici de soţie, nici de copii. În ce priveşte citirea Sfintei Scripturi, ea se adresează tuturor, mustrând pe aceia care consideră preocuparea de cele duhovniceşti ca o datorie numai a monahilor. Lor le răspunde: „Să nu ne înşelăm singuri, ci … să primim leacurile citirii Dumnezeieştilor Scripturi”. Ca exemplu ne sunt daţi drepţii Vechiului Testament, între care şi Noe, pentru care familia nu a fost o piedică în calea virtuţii. De aceea, nu trebuie să citim superficial cuvintele Dumnezeieştilor Scripturi, ca să culegem din ele mult folos şi să ne îndemne pe calea virtuţii. De aceea, nu trebuie să citim superficial cuvintele Sfintei Scripturi ca să culegem din ele mult folos şi să ne îndemne pe calea virtuţii.
Fiecare creştin poate avea alături de el nu numai cărţile Sfintei Scripturi, ci pe Însuşi Hristos şi alte „multe amintiri de evlavie” (9). Indiferenţa faţă de citirea Sfintei Scripturi este însoţită însă, mărturiseşte cu durere Sfântul Ioan Gură de Aur, de multă strădanie pentru „fleacuri” şi alte sfaturi diavoleşti. Unor astfel de creştini, care spuneau că nu pot învăţa pe de rost versete din Cartea Sfântă, le răspunde: „Spuneţi-mi, vă rog, care din cei de faţă ar putea, dacă i-aş cere, să-mi spună un psalm sau un text din Dumnezeieştile Scripturi? Nici unul!… De v-aş întreba de ştiţi cântece de lume…, aş vedea că mulţi le ştiu pe de rost”. Era adusă aceeaşi scuză pierzătoare de suflete, a neapartenenţei la monahism, când tocmai laicilor le este mai de folos să citească Sfânta Scriptură, ei având, mai ales, nevoie de acel leac. Căci „a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi” (10).
În fine, necesitatea citirii Sfintei Scripturi de către toţi oamenii este întărită de posibilitatea înţelegerii ei, fiindcă a fost scrisă pe înţelesul tuturor. Ea este o comoară din care, luând o parte oricât de mică, oricine se poate îmbogăţi. Căci „într-un cuvânt cât de mic poţi găsi putere mare de gânduri şi nespusă bogăţie” (11).
Multe sunt foloasele pe care creştinii le dobândesc din citirea Sfintei Scripturi şi Sfântul Părinte le scoate adeseori în evidenţă în operele sale. Sfânta Scriptură expune principii de vieţuire morală, descoperă adevărurile dumnezeieşti neschimbabile, înlătură pericolul de a cădea în erezii şi greşeli de orice fel, fiind izvor şi carte de învăţătură veşnică. Sfânta Scriptură constituie o preocupare sufletească de zi cu zi, plecând de la citire şi înţelegere, până la trăirea preceptelor ei mântuitoare de fiecare creştin (12). Din scrierile hrisostomice reiese dorinţa autorului de a face pe toţi creştinii să ajungă la aceeaşi treaptă cu el în înţelegerea şi cunoaşterea Scripturilor (13).
Citirea Sfintei Scripturi este „preadulce”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „mai plăcută decât orice grădină şi mai desfătătoare decât raiul”. Florile grădinii şi podoaba pomilor încântă privirea, dar după puţine zile se vestejesc, în schimb, citirea Scripturilor „întăreşte ca un zid mintea, curăţă conştiinţa, risipeşte patimile nedemne de un om liber, sădeşte în om virtutea, înalţă şi subţiază cugetul”. Citirea ne fereşte de „săgeţile diavolului”, ne aşează cu locuinţa în ceruri, dezlegându-ne sufletul de legăturile trupului şi dându-i aripi. Conştiinţa celui ce ascultă neîncetat şi cu luare-aminte Sfânta Scriptură, devine astfel curată (14). Aşa cum într-o livadă găsim flori, în Dumnezeieştile Scripturi găsim „virtuţile drepţilor”, din care culegem „necontenit folos”, aşezându-le în „sânurile minţii noastre”, desfătându-ne de buna lor mireasmă (15).
Citirea Sfintei Scripturi „ne face sufletul filosof”, mutându-ne mintea la cer, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate cele primite şi înfruntând cu mare râvnă „ostenelile virtuţii”. Dintr-însa învăţăm să nu ne pierdem curajul în faţa greutăţilor, ci să avem încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, citind cu multă râvnă şi evlavie, încordându-ne mintea, adunându-ne gândurile (16). Găsim „leac potrivit pentru fiecare necaz ce tulbură mintea omenească”. Sfânta Scriptură „scutură” tristeţea, zdrobeşte necazurile ce se abat asupra noastră, îmbogăţeşte limba, înalţă sufletul, îl luminează „cu lumina soarelui dreptăţii”, scapă de vătămarea gândurilor rele, aduce tihnă, linişte. „Ceea ce este hrana trupească pentru menţinerea tăriei noastre trupeşti, aceea este pentru suflet citirea Dumnezeieştilor Scripturi”. Această „hrană duhovnicească” face sufletul mai puternic şi nu îl mai lasă ca să „alunece” spre patimi, ci îi dă aripi, care îl înalţă la cer (17).
Sfântul Părinte numeşte Sfânta Scriptură „depozit de medicamente”, în care găsim mângâiere pentru suferinţă. Cel care a fost păgubit, care a pierdut pe cineva din ai săi, va găsi acolo vindecare. Căci: „Aceasta este cauza tuturor relelor, de a nu cunoaşte Sfintele Scripturi. Plecăm la război fără arme…” (18). Şi „cum vom putea vieţui creştineşte, când nici nu cunoaştem legile după care trebuie să vieţuim?”. Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu, poartă toate bunătăţile (19). Cu ea, creştinul îşi făureşte sufletul. Dacă este stricat, îl îndreaptă, iar dacă este învechit, îl înnoieşte. Fie şi numai vederea Sfintei Scripturi face pe om mai trândav pentru săvârşirea păcatului, sau îi mustră cugetul, spre a nu mai cădea uşor în vechile păcate. Nu în ultimul rând, ea întăreşte pe omul ce duce o viaţă sfântă. Numai simpla privire a Evangheliei îl îndepărtează de cele lumeşti, iar „dacă citirea se face cu atenţie, sufletul, slujind ca în altar, se curăţeşte şi ajunge mai bun, pentru că Dumnezeu vorbeşte cu el prin cuvintele Evangheliei” (20).
Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne cercetăm mintea şi să ne gândim la ce ne aduce în faţă preocuparea pentru cele lumeşti, comparativ cu citirea Sfintei Scripturi. Ce gânduri se abat asupra noastră când suntem în Biserică şi ce gânduri la teatru, înţelegând „câtă deosebire este între o stare sufletească şi alta, deşi sufletul este unul”. Diavolul unelteşte împotriva noastră, îndepărtându-ne de la auzirea cuvintelor Sfintei Scripturi, ca să nu ne lase să vedem comoara cuprinsă într-însa şi să nu ne „îmbogăţim” (21). Fiecare cuvânt al cărţii sfinte este însoţit de „un noian nemărginit de cugetări” (22).
Sfântul Părinte îndeamnă pe creştini să continue citirea Sfintei Scripturi la ei acasă. Face aceasta din motive practice, căci credinciosul care citeşte mai înainte de a veni la slujbă pericopa evanghelică ce va fi tâlcuită la biserică, se va putea concentra în timpul predicii asupra semnificaţiilor înalte, cunoscând deja textul pe care preotul îl va explica. Strădania să continue însă şi după sfârşitul slujbei sfinte. De aceea, îndeamnă: „După ce plecăm de la biserică…, îndată ce ajungem acasă, să luăm Biblia, să chemăm în jurul nostru soţi şi copiii şi să le împărtăşim şi lor cele spune la biserică”. Să nu lăsăm furia treburilor lumeşti să se abată asupra noastră, mai înainte ca în suflet să se întărească folosul celor aflate la lăcaşul sfânt. Mai mult, ar fi cu totul lipsit de sens ca pentru treburile lumeşti să lucrăm şase zile pe săptămână, iar pentru cele duhovniceşti, nici măcar o mică parte din zi. Să nu fim proprii noştri duşmani, turnând în suflete învăţăturile folositoare precum într-un vas găurit (23). Continuând şi acasă pe cele sfinte, auzite la biserică, întindem acolo „masa întregii virtuţi”, iar istorioarele auzite vor face mai cuminte soţia, mai înţelept copilul, mai iubitori pe prieteni, căci „cele auzite în biserică sunt pentru toţi învăţături mântuitoare” şi cu cât auzim mai mult acele cuvinte, cu atât mai uşor ne vom curăţi de „veninul păcatului” (24). Se vede clar de aici că intensitatea citirii cuvântului lui Dumnezeu şi consecvenţa reprezintă o modalitate de instruire, de cunoaştere, dar mai ales de trăire a lui. Se simt roadele citirii permanente.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte adeseori despre nevoia râvnei din partea cititorilor Sfintei Scripturi. El ne îndeamnă să nu trecem cu uşurinţă pe lângă cele spuse în paginile ei, ci „să cercetăm fiecare cuvânt, să ne coborâm în adânc, spre a descoperi puterea ascunsă în cuvinte scurte”. Creştinul să fie precum cel care, căutând aur, „nu sapă numai la suprafaţă, nici nu caută aurul numai acolo, ci… sapă sânurile pământului”. La citirea Sfintei Scripturi, osteneala este mult mai mică, pe când averea este „nespusă”, ca de altfel în toate cele duhovniceşti. Tot la fel, creştinul trebuie să fie precum plugarii cei harnici, care, văzând câmpul că este arat adânc, aruncă seminţele din belşug, îngrijindu-l necontenit, cercetându-l în fiecare zi, „ca nu cumva buruienile, care-i pot vătăma semănăturile, să le zădărnicească mai dinainte toată osteneala”. O altă asemănare relevantă este între creştinul plin de râvnă şi culegătorul de perle, ce vrea să găsească pietrele preţioase din mare şi pentru aceasta nu stă pe ţărm, nici nu numără valurile, ci „se coboară chiar în adâncul mării”.
În cadrul omiliilor, Sfânta Scriptură ocupă un loc fundamental pentru Sfântul Ioan Hrisostom, ea fiind izvorul de inspiraţie, un nesecat tezaur de învăţătură revelată.
Primele două omilii sunt o adevărată introducere în studiul Sfintei Scripturi, Sfântul accentuând veridicitatea şi armonia celor patru redactări ale Sfintei Scripturi, problemele fundamentale tratate în Evanghelie precum şi relativitatea scrierilor profane în raport cu Scriptura: „Dar dacă sunt patru cei care scriu Evangheliile şi dacă nu le scriu nici în acelaşi timp, nici în acelaşi loc, dacă nu le scriu adunaţi împreună sfătuindu-se unii cu alţii şi dacă totuşi istorisesc toate ca şi cum ar fi rostite de o singură gură, atunci avem cea mai mare dovadă că spun adevărul. Lucrurile nu stau însă tocmai aşa, ci dimpotrivă, pentru că în multe locuri cei patru evanghelişti se deosebesc. Dar tocmai această deosebire este cea mai mare dovadă a adevărului. Dacă toate spusele lor s-ar fi potrivit cu de-amănuntul în ce priveşte timpul şi locul, iar asemănarea ar fi mers chiar până la cuvinte, nici unul din duşmani n-ar fi crezut că evangheliştii n-au alcătuit Evangheliile fără să se adune şi fără să urmărească vreun scop omenesc oarecare” (25). Se reliefează ideea că în problemele esenţiale nu există deosebiri, iar acolo unde acestea apar sunt explicate cu deosebită competenţă, explicaţiile sale inspirate uimind până astăzi.
Afirmaţiile sale nu sunt gratuite, alegând cu grijă cuvântul potrivit pentru a reliefa ideea pregnantă în contextul respectiv: „Unii îl defăimau pe tânărul acesta, spunând că e viclean şi rău… Nu-l socotesc deloc viclean. Şi e primejdios să îndrăzneşti să te pronunţi asupra unor lucruri pe care nu le cunoşti, mai cu seamă atunci când ai de gând să învinuieşti” (26). Deosebirile discutabile în Sfânta Scriptură sunt explicate şi pe baza logicii omeneşti, care nu poate fi nesocotită, precum şi prin puterea rugăciunii, a privegherii (27).
Apărarea Evangheliei nu este întemeiată pe argumentele scriitorilor profani: „Să mă ferească Dumnezeu să apăr Evanghelia pe nebuniile cuprinse în cărţile lor şi nici nu vreau să apăr adevărul sprijinindu-mă pe minciună” (28), puterea dumnezeiască fiind aceea care „săvârşea totul în toţi”, scriitorii profani fiind inspiraţi de demoni (29).
Scrierile acestora de multe ori îndeamnă la imoralitate, la păcat, fiind ancorate în realităţile pur umane: „Pe bună dreptate şi-a intitulat Matei lucrarea sa Evanghelie, adică Vestea cea bună. A vestit tuturor, duşmanilor, neştiutorilor, celor ce şedeau în întuneric: eliberare de pedeapsă, dezlegare de păcate, dreptate, sfinţenie, răscumpărare, înfiere, moştenirea cerurilor, înrudirea cu Fiul lui Dumnezeu. Care bunătăţi ar putea egala aceste bunevestiri ale Evangheliei Sale? Dumnezeu pe pământ, om în cer… toate celelalte scrieri ale lumii acesteia cuprind numai cuvinte lipsite de conţinut, vorbesc de pildă de avuţie, de bani, de măreţia puterii, de funcţii înalte, de slavă, de cinste şi de celelalte câte se socotesc bune de oameni” (30).
Problemele fundamentale tratate în Evanghelie vizează înomenirea Fiului lui Dumnezeu, patimile, învierea, înălţarea, judecata lumii, divinitatea Mântuitorului, viaţa virtuoasă: „Lăsând deoparte pământul, vorbeau de cele din ceruri. Aducându‑ne pe lume o altă vieţuire şi un alt trai, toate au dobândit o nouă înfăţişare: bogăţia şi sărăcia, libertatea şi robia, viaţa şi moartea, lumea şi traiul în lume” (31).
Sfântul Ioan Hrisostom nu îndepărtează pe credincioşi de Scriptură ca în Scolastică, ci îi îndemna să citească în prealabil pericopa evanghelică pe care avea să o tâlcuiască la următoarea întâlnire: „Vă cer şi vă rog – să citiţi mai dinainte pericopa evanghelică pe care o tâlcuiesc, pentru ca citirea mai dinainte a pericopei să fie deschizătoare de drum conştiinţei, aşa cum a făcut eunucul” (33).
Dacă tonul Sfântului este calm, călduros, chiar când îi îndeamnă pe credincioşi la studiu, se schimbă, devine tăios, tranşant, atunci când credincioşii sunt delăsători, nepăsători faţă de învăţătura Scripturii: „Spuneţi-mi, vă rog, care din cei de faţă ar putea, dacă i-aş cere, să-mi spună un psalm sau un text din dumnezeieştile Scripturi? Nici unul! Şi nu-i numai asta grozăvia. Grozăvia este alta, că suntem atât de nepăsători faţă de cele duhovniceşti, pe cât suntem de iuţi, ba mai iuţi decât focul, faţă de cele satanice. De v-aş întreba de ştiţi cântece de lume, cântece de dragoste, cântece desfrânate aş vedea că mulţi le ştiu pe de rost şi că le cântă cu multă plăcere… voi aveţi cu mult mai multă nevoie de ele decât călugării, pentru că voi trăiţi în lume, voi vă răniţi în fiecare zi şi de aceea voi aveţi mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor Scripturi. Prin urmare, a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău decât a nu le citi” (34).
Cuvintele Sfântului menţionate mai sus sunt astăzi mai actuale ca niciodată, ignorarea, necunoaşterea Scripturii fiind semnul depărtării de Biserică, slăbirea conştiinţei de credincios: „Gândeşte-te acum ce mare vină avem că nu voim să dobândim harul Duhului, nici după ce am primit ajutorul Sfintelor Scripturi, ba, dimpotrivă, dispreţuim Scripturile, socotindu-le zadarnice şi fără de rost! Prin aceasta ne atragem mai mare osândă. Dar, ca să nu se întâmple asta, să citim cu toată atenţia cele scrise în Scripturi şi să cunoaştem cum a fost dată Legea Veche şi cum a fost dat Noul Testament” (35).
Sfântul Ioan îşi sfătuieşte credincioşii să citească acasă din Scriptură pericopa tâlcuită în biserică şi să-şi îndrume astfel soţia şi copiii, pentru a nu se stinge focul râvnei de cele sfinte: „N-ar trebui ca, după ce plecăm de la biserică, să ne ocupăm cu lucruri care n-au nici o legătură cu biserica, ci îndată ce ajungem acasă să luăm Biblia, să chemăm în jurul nostru soţia şi copiii şi să le împărtăşim şi lor cele spuse la biserică şi numai după aceea să ne apucăm de treabă” (36). Credincioşii care cunosc Scriptura sunt asemănaţi cu „stăpâni de casă” (37).
Atunci când Sfântul Ioan Gură de Aur socotea de cuviinţă, nu le explica un anumit text controversat tocmai pentru a nu deveni indiferenţi. Probabil că ulterior li se explica textul respectiv dacă erau interesaţi şi îi cereau Sfântului acest lucru. „Nici nu-i nevoie să vă dezleg eu însumi toate locurile grele pentru ca să nu vă trândăviţi” (38). Mântuitorul Însuşi spunea uneori iudeilor cuvinte greu de înţeles pentru a-i sili la întrebări şi a-i face activi spre folosul lor spiritual (39).
Note:
- Sfântul Ioan Gură de Aur, La cuvântul Profetului Ieremia, PG , 56, col. 153-162, trad. Pr. Dumitru Fecioru în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1969, p. 321.
- Arhim. Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Ortodoxia, an XXXII, nr. 2/198o, p. 275 şi urm., aici p. 291-29.
- M. Bulacu, Şcoala…, op. cit., pp. 29, 33.
- Pr. Teodor Baba, Opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur; în rev. Mitropolia Banatului, anul XXXVIII, nr. 4/1988, pp. 33-34.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 28, PG 53, col. 252.
- Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Ioan, 15, PG 59, col. 97; Idem, Omilii la Facere. 3, PG 53, col. 32; Arhimandrit Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Ortodoxia, anul XXXII, nr. 2/1980, p. 275.
- Sfântul Ioan Gură de Aur, La Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Cuvântul III, PG 48,
col. 992-993. - Idem, Omilii la Epistola către Romani, 1, PG 60, col. 391.
- Idem, Omilii la Epistola către Romani, 30, PG 60, col. 666.
10. Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, 2, PG 57, col. 30.
11. Idem, Omilii la Facere, 3, PG 53, col. 32.
12. Arhidiacon Prof. Dr. Constantin Voicu, Concepţia patristică despre Tradiţia biblică, în rev. Mitropolia Ardealului, anul XXX, nr. 7-8/1985, pp. 415-417.
13. Pr. Gheorghe Busuioc, Sfântul Ioan Gură de Aur; Apostol al dragostei, în rev. Mitropolia Banatului, anul XIX, nr. 1-3/1969, pp. 22-23.
14. Sfântul Ioan Gură de Aur, Catehezele maritale. Omilii la căsătorie, traducere din limba greacă de Pr. Marcel Hancheş, Sibiu 2004, p. 71.
15. Idem, Omilii la Facere, 43, PG 54, col. 395.
16. Ibidem, 35, PG 53, col. 321.
17. Ibidem, 29, PG 53, col. 262.
18. Idem, Omilii la Epistola către Coloseni, 9, PG 62, col. 361.
19. Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie dupa Matei, 47, PG 58, col. 483, 485.
20. Idem, La Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, Cuvântul al treilea, PG 48, col. 992, 994.
21. Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, PG 57, col. 31-32.
22. Idem, Omilii la Epistola către Romani, 28, PG 60, col. 654.
23. Idem, Omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, 5, PG 57, col. 55.
24. Idem, Omilia a şasea, despre post, PG 49, col. 315, 317.
25. Omilia 1.2, p. 17-18
26. Omilia LXIII.1, p. 726;
27. v. Omilia XXXVI.2, p. 445. Asupra acestei probleme nu vă voi spune numai părerile mele, ci voi aduce şi spusele altor interpreţi ai Scripturii, pentru ca prin compararea acestor păreri să fac mai clar adevărul.
28. v. Omilia VI.1, p. 76.
29. Omilia I.4, p. 20.
30. cf. Omilia I.4, p. 21.
31. Omilia I.2, p.17.
32. Omilia I.4, p. 21
33. Omilia I.6, p. 23.
34. Omilia II.5, p. 35.
35. Omilia I.1, p. 16.
36. Omilia V.l, p. 66; aceeaşi idee o întâlnim la Omilia XI.8, p. 143.
37. Omilia XLVII.3, p. 550.
38. Omilia IV.l, p. 46.
39. v. Omilia XXXVII.3, p. 456.
Pr. Ştefăniţă Fleşcan,
Pr. Ion Roman