Cultul la vechii egipteni era pe primul loc în preocupările lor spirituale. Despre această preocupare sau grijă a poporului de lângă Nil, Herodot spunea că este o consecinţă a devotamentului lor faţă de zei. Cuvântul egiptean folosit pentru a descrie sensul cuvântului de templu era ht ntr şi însemna casa divinității, ceea ce denotă pentru ce era folosit. La începutul istoriei lor, la egipteni templele aveau o statură modestă, fiind uneori doar simple colibe împletite din nuiele de răchită şi împrejmuite cu gard de pari. Mai târziu se vor construi temple din piatră, cu două uși care se vor păstra parțial datorită construcției lor durabile. Cel mai impresionant monument de acest fel, este templul lui Amon-Ra de la Kanrak, operă a două milenii, construcția lui începând din timpul dinastiei a XII-a şi durând până în timpul împăraților romani.
Între templul egiptean şi cel grecesc sau bisericile creştine nu există nici o asemănare. Templul egiptean este casa divinităţii, dealul sau colina primordială, semn al învierii divine exprimat convențional printr-o scară. Templul nu era deschis pentru oamenii de rând, cultul fiind săvârşit numai de faraon ajutat de preoți. Construcția templului forma o aură permanentă de mister pentru cei care erau afară.
Dintre cele mai importante temple care s-au păstrat menționăm templul de la Dendara – închinat zeiţei Hathor; cel de la Edfu – închinat zeului Horus; cel de la Luxor, având toate cam aceeași structură. Drumul spre templu era păzit de o parte şi de alta de sfincşi, iar înaintea intrării se găseau monolite foarte înalte acoperite de inscripţii (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 109). Pereții interiori erau pictaţi cu scene din viaţa zeului, iar cei exteriori erau gravați cu scene din viaţa faraonului, din luptele sale mai ales.
Cultul din templu era practicat de persoane autorizate, sacre, dintre care cea mai importantă era persoana faraonului, considerat a fi fiul zeilor. Ultimul nume al faraonului al V-lea era „fiul lui Ra”. Funcția reginei în cult era legată de calitatea ei de mamă a faraonului, monahul sacru. Regina este calea prin care se transmite natura divină noului născut; ea era cea care asigura legitimitatea la tron, iar în timpul dinastiilor 18 şi 20, regina purta numele de consoartă a zeului.
În situația în care faraonul nu putea să ia parte la cult, ele era înlocuit de perechi de preoți considerați şi ei la rândul lor ca persoane sacre. Existau cel puţin trei clase de preoți, dintre care cei mai importanți erau cei puri, fiind considerați slujitorii zeilor. Acestora le urmau ceremonialii sau lectorii, care recitau formulele sacre. Căpeteniile sacerdotale aveau denumiri sugestive ca: cel care vede secretele cerului, cel care deschide poarta cerului. De asemenea funcția sacerdotală putea să fie îndeplinită şi de femei, dintre care cele care slujeau zeițelor Nut şi Hathor erau cele mai cunoscute (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 110). În fruntea cultului se găsea un mare preot, de cele mai multe ori în cetățile capitală: Teba, Memfis etc. De cele mai multe ori sacerdoțiul era ereditar. Pe lângă numeroasele privilegii de care se bucurau preoții la egipteni, aceştia trebuiau să respecte şi anumite restricții: nu aveau voie să mănânce decât din carnea adusă la sacrificii fiindu-le strict interzisă consumarea cărnii de porc şi de pește; se îmbrăcau în de modă veche şi îşi rădeau capul. Pe plan moral, viaţa lor trebuia să fie exemplară, curată şi pilduitoare pentru credincioşi.
Dintre obiectele sacre folosite în cult (altare, vase pentru spălările rituale, coroana şi sceptru etc.), egiptenii țineau la loc de cinste statuile zeilor, dintre care însă nu s-au mai păstrat foarte multe.
Tot din categoria obiectelor sacre, numim obeliscurile şi sfincşi, care au un rol cultic foarte important. Printre cele mai importante piramide din epoca antică, enumerăm pe cele ale lui Keops, Kephren şi Mikerinos. Motivul pentru care suveranii Egiptului antic au ales aceste morminte somptuoase era credinţa lor în nemurire, iar piramida era locul în care ei puteau să dobândească acest lucru. Piramida era construită sub forma colinei creaţiei, regăsită în mitul zeului soare de unde şi simbolul învierii care i se atribuie (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 72).
Despre sfincşi istoricii spune că erau fiinţe mitice având trupul unui leu şi capul unui om. Îl reprezenta atât pe zeul soare, cât şi pe faraon. În simbolistica egipteană capul era considerat lăcaș al vieţii (Remus Rus, Curs de Istoria Religiilor, p. 73).
Sărbătorile la egipteni erau anuale sau periodice. Dintre cele anuale erau cele legate de revărsarea Nilului şi de Anul Nou, iar cele legate de anumite date variabile din cursul unui an erau sărbătorile închinate zeilor, faraonilor şi cele ce erau săvârșite în amintirea morților. Mai amintim şi sărbătorile lămpilor, menționate de istoricul Herodot, ca fiind sărbători în cinstea zeiței Neit de la Sais.
Poporul egiptean era un mare practicant al riturilor magice, existând pe această temă o bogată literatură magică. Mai ales zeița Isis era considerată ca având numeroase puteri magice. Legenda spune că aceste calități magice la zeița Isis au luat contur prin faptul că, printr-o viclenie, ea a reuşit să intre în posesia numelui celui ascuns al zeului Ra. În cultul morților, de pildă, vom întâlni un bogat caracter magic, toate riturile din cultul morților având ca scop ca cel care a părăsit lumea celor vii, să poată deveni un nou Osiris.
Pr. Daniel Cimpoeru