Egiptenii, aşa cum ne mărturiseşte Herodot, au fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea sufletului. Acest lucru a fost demonstrat şi susţinut prin numeroasele săpături arheologice, în care cultul morților apare ca fiind unul foarte complex. Împreună cu cultul soarelui, cultul morților forma una dintre cele mai importante preocupări ale poporului egiptean.
Credinţa în existenţa sufletului la egipteni este aproape incontestabilă, dat fiind interesul pentru construirea de locașuri funerare, şi de asemenea, pentru numeroasele procese de mumificare la care erau supuși egiptenii. Credinţa în existenţa sufletului a generat la poporul egiptean o întreagă filosofie: pentru ei sufletul nu era altceva decât diferitele aspecte ale subdiviziunii activităţii spirituale (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 114). Fiecare dintre aceste subdiviziuni purta un nume deosebit: bai, ka, ran, akh.
Bai – este sufletul care în timpul vieţii ţine trupul în viaţă, iar după moarte trece într-o altă viaţă. Era reprezentat de un cocor, care avea un cap de om. Logica acestei interpretări era aceea că după moarte sufletul va părăsi trupul luându-şi zborul asemenea unei pasări pentru a putea petrece în lumea cerească a zeilor.
Ka – este sufletul care nu părăsește niciodată trupul rămânând cu el în pământ până acesta se descompune. Conceptual de ka stă la baza credinței vechilor egipteni în păstrarea trupurilor cât mai multă vreme cu putință și este un argument pentru mumificare. În cazul în care trupul nu se conserva în totalitate, sufletului ka i se construia statui în care să locuiască. El era hrănit, pentru ca nu cumva să devină strigoi printre oameni (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 114).
Ran – este numele omului, care la fel ca şi conceptual de ka, trebuia păstrat cât mai mult timp cu putință pe pământ, el fiind gravat pe pietrele funerare ale celor morţi. A distruge numele unui mort în mormânt era considerată a fi o mare crimă.
Ach – era inima, ca sediu al tuturor activităţilor sufletului. Inima defunctului la judecată, ne mărturisește Cartea Morților, la judecată era cântărită pe o balanță.
Tema eshatologică la vechii egipteni viza mai ales situația sufletului după moarte. Concepțiile erau diferite, în funcție de caracterul local al zeității centrale. Astfel la Memfis se credea că sufletele morților merg într-un loc trist, spre apus, în deșertul Libiei unde se găsea Sikoris, zeul funerar al cetății. La Heliopolis se credea că sufletele călătoresc fericite împreună cu zeul Ra, în barca acestuia. Pentru cei ce locuiau în cetatea Abydos, împărăţia morților se găsea în apus, acolo unde, barca soarelui se strecura în fiecare seară printr-o crăpătură de munte, ducându-i pe cei răposați pe tărâmul acesta. Cea mai vestită eshatologie este bineînţeles cea osiriană, călătoria sufletului după moarte având ca țintă împărăţia lui Osiris, câmpiile Iaru sau Amenti, unde sufletele duceau o viaţă fericită servind pe Osiris aşa cum l-au servit în viaţa pământească pe faraon.
Judecată sufletelor
La judecată, Thot este prezent în calitate de avocat al celui decedat. La tribunalul lui Osiris, el, șezând pe un tron, pune în balanță: pe de o parte, sufletul mortului şi pe de altă parte adevărul pe care el îl reprezintă. Un monstru, jumătate hipopotam, jumătate crocodil așteaptă decizia pentru a înghite sufletele netrebnice. Thot, după ce defunctul şi-a făcut mărturisirea, măsoară cele două talere şi scrie rezultatul. „Defunctul a fost cumpănit în balanță, nu e greșeală în dânsul, sufletul lui e potrivit adevărului, acul cântarului arată drept, căci fără îndoială piesele sale sunt perfecte” (Cartea morților egipteni, p. 120).
În timpurile vechi, mormintele egiptenilor se rezumau la o singură groapă săpată în pământ sau în stâncă şi acoperită pentru a nu intra într-însa fiarele sălbatice. Mormintele regale au cunoscut o evoluție continuă, de la aceste morminte simple şi până la locuințe, adevărate fortărețe, având cinci camere, una mai mare în centru în care se depunea mortul, iar altele mai mici pe lateral, care serveau pentru depozitare uneltelor şi proviziilor necesare celui decedat. Această casă mortuară purta denumirea arabă de mastaba (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 118). Aceste monumente cuprindeau o cameră mortuară unde era pus un sarcofag pe o piatră dură. Piramida apare pentru întâia oară la Sakkarah (Piramida în trepte) datorită talentului arhitectural al regelui Zser, renumitul Inhotep.
Mai târziu, locul în care se depuneau morţii, era în subteranul acestei camere, fiind acoperit cu moloz pentru ca nimeni să nu pătrundă înăuntru. Mormintele faraonilor pe care le cunoaștem sub denumirea de piramide nu sunt altceva decât mastaba de dimensiuni monumentale, care avea alături un templu destinat oficierii cultului faraonului. În perioada Regatului mijlociu, faraonii obișnuiau să-şi sape mormintele în stâncă, în aşa numită vale a regilor, din vestul orașului Teba. Acestea erau săpate foarte adânc – trecând de 100 de m. Având pereţii decoraţi cu mai multe scene dintre care cea mai des întâlnită era aceea a circuitului soarelui în lumea subpământeană.
De-a lungul timpului în jurul marilor locașuri s-au creat explicații fanteziste dată fiind mărimea, soliditatea şi perfecțiunea lor arhitectonică pentru care au fost considerate cele șapte minuni ale lumii antice (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 119). Mai târziu nu numai regii aveau morminte somptuoase în formă de piramidă, ci se observă şi o mare tendință a celor mai înstăriți de a construi astfel de morminte, piramide sau sanctuare mai mici, aceasta deoarece în cultura egipteană locuința veșnică a sufletului era mormântul (Emilian Vasilescu, Curs de Istoria Religiilor, p. 120).
Pr. Daniel Cimpoeru