„Intrând în corabie, Iisus a trecut și a venit în cetatea Sa. Și iată, i-au adus un slăbănog, zăcând pe pat. Și Iisus văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te și umblă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au spăimântat și au slăvit pe Dumnezeu Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei IX, 1-8).
În Duminica a șasea după Rusalii, cea în care ne găsim astăzi, a fost rânduit de către Sfânta noastră Biserică să ascultăm la pericopa evanghelică de la Sfânta Liturghie istorisirea unei noi vindecări minunate săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos. Este vorba de un slăbănog care se găsea într-o asemenea suferință încât își ducea zilele țintuit pe un pat. Așa a ajuns și înaintea Mântuitorului Iisus Hristos, fiind purtat de alți semeni de-ai săi, poate rude, ori oameni simpli cărora nu le era indiferentă suferința acestui om. Au hotărât, deci, să-l poarte pe brațele lor pe acest semen până înaintea Mântuitorului Iisus Hristos, despre care auziseră că putea să tămăduiască orice suferință, ba chiar să învieze pe cei morți.
Primul aspect pe care trebuie să-l subliniem este dorința și efortul acestor oameni cărora evanghelistul nu le menționează numele, de a face un bine, de a ajuta, de a nu rămâne indiferenți față de suferința celor din jur, cu atât mai mult când semenii se găsesc într-o situație în care nu pot să răsplătească acest bine. În această situație avem de-a face cu o faptă bună, o faptă dezinteresată, izvorâtă doar din dragoste și compasiune. Fapta acestor oameni este și mai meritorie dacă ne gândim la faptul că ea a fost precedată de un efort intens. Nu le va fi fost ușor să poarte pe brațe pe acel slăbănog și nici să-l strecoare prin mulțimea de oameni care înconjura permanent pe Mântuitorul Iisus Hristos. Este prima învățătură pe care ne-o dă pericopa de astăzi.
Un al doilea aspect ce merită subliniat este legat de primele cuvinte spuse, în acest context, de Mântuitorul care, văzând credința lor (deci și a slăbănogului, dar și a celor care-l purtau pe brațe) a poruncit acestui grup de oameni să îndrăznească, să vină înaintea Sa, pentru că păcatele, cauza acelei suferințe, au fost iertate. Observăm aici legătura dintre credință și izbăvire. Într-adevăr, nu doar slăbănogul avea credință, nu doar el se ruga pentru izbăvirea sa, ci și cei care-l ajutau, cei care-l purtau pe brațe. Urmarea, păcatele au fost iertate. Am putea să ne punem întrebarea de ce Mântuitorul iartă mai întâi păcatele acelui slăbănog, de ce nu-l tămăduiește îndată, așa cum mai făcuse în alte situații asemănătoare? Răspunsul este simplu. Pentru că oamenii trebuie să înțeleagă gravitatea păcatelor și mai ales consecințele. Suferințele ce se abat asupra oamenilor sunt consecințe ale păcatelor. Iar pentru ca aceste urmări (suferințe) să fie înlăturate, este nevoie de izbăvire de păcate, o izbăvire pe care doar Mântuitorul ne-o poate da.
Cuvintele Domnului Iisus au stârnit mânia unora dintre căpeteniile religioase ale iudeilor care au socotit drept hulă vorbele adresate de Iisus slăbănogului. Nu au avut însă curajul să-și mărturisească acest gând cu voce tare. Dar nici nu a fost nevoie, pentru că Domnul, cunoscând aceste gânduri, i-a întrebat: Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te și umblă? Fără îndoială că primul răspuns care le-a trecut prin minte a fost acela că era mai ușor să zică Iertate sunt păcatele tale. Firesc, devreme ce nimeni nu poate „vedea cu ochii” iertarea păcatelor. Iar dacă Iisus Hristos ar fi fost un fals prooroc, atunci vorbele sale puteau fi socotite hulă, căci numai Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele. Dar pentru a le arăta celor din jur puterea Sa dumnezeiască (și puterea de a ierta păcatele) Mântuitorul continua și spune slăbănogului Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Dacă nu ar fi fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, fără îndoială că nu ar fi putut tămădui o astfel de suferință. Deci, mirarea cărturarilor și fariseilor trebuie să fi fost mare, la fel și așteptările. Se gândeau că-L vor prinde acum în cuvânt, că vor dovedi că este prooroc mincinos. Ei nu credeau că acel slăbănog se poate ridica dintr-o dată și apoi să meargă la casa sa. Dar înaintea lor era cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Iar de îndată ce a poruncit slăbănogului să se ridice și să umble, acesta s-a sculat și s-a dus la casa sa. Cuvântul lui Dumnezeu este Cuvânt cu putere multă, pentru că La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (Ioan I, 1).
Sfârșitul pericopei evanghelice ne spune că mulțimile, văzând acestea, s-au spăimântat și au slăvit pe Dumnezeu Cel care dă oamenilor asemenea putere.
În timp ce căpeteniile religioase huleau pe Dumnezeu, oamenii ale căror minți și inimi nu fuseseră întunecate de deșertăciunile lumești, se minunau și slăveau pe Dumnezeu pentru această minune săvârșită înaintea lor. Oamenii aceștia simpli, chiar dacă nu puteau înțelege dumnezeirea puterii Mântuitorului Iisus Hristos, fuseseră mai buni decât cărturarii cei strâmți la inimă.
Ceea ce nu au cunoscut acele mulțimi, cunoaștem noi astăzi, cu ajutorul Sfintei Biserici. Suntem „învățăceii bucuriei întru bine” (așa cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici), pentru că „tot binele de la Dumnezeu este, de la izvorul dătător de viață al veșnicei bucurii… Bucuria aceasta va deschide ochii noștri ca să vedem plinătatea adevărului întru Iisus Hristos Domnul nostru; ne va deschide buzele ca să-L slăvim pe El, Fiul lui Dumnezeu, singurul Mântuitor și iubitor de oameni. A Lui fie slava și lauda, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
Pr. Florea Aurel