După vacantarea scaunului episcopal de la Râmnic, în urma plecării lui Antim Ivireanu în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, a fost ales, cu acordul domnitorului Constantin Brâncoveanu, un nou episcop în persoana ierarhului de la Buzău și anume Damaschin, supranumit și Dascălul, un ierarh cărturar al cărui nume era cunoscut în cercurile cărturarilor vremii încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, când acesta semna pe mai multe lucrări „smeritul între ieromonahi Damaschin Gheberest Tiparnicul” (1).
În ceea ce priveşte originea Episcopului Damaschin ştim că acesta se trăgea din localitatea Voineștii Dâmboviței, nu departe de cetatea de scaun a Țării Româneşti, iar numele de Gherbest putea fi un pseudonim însemnând „plecat” ori „supus”, trăsături care îl caracterizau şi i se potriveau ieromonahului Damaschin (2). Un document, datat la 13 ianuarie 1741, vorbește despre un anume Ștefan Voinescu, „logofăt la scaunul Craiovei, fiu al răposatului logofăt Stan Voinescu, văr cu Radu ce avea împreună cu frații şi verii moșie la Voinești” (3).
El avea și o bună pregătire cărturărească, fiind un fin cunoscător de slavonă, greacă și latină (4).
După alegerea în scaunul de la Râmnic, întâmplată în anul 1708, episcopul Damaschin a continuat activitatea gospodărească începută de înaintașul său, Antim Ivireanul, fiind în special preocupat de „păstrarea, sporirea și buna îngrijire a averii Episcopiei” (5). Astfel, a cumpărat moșii, vii, case și vaduri de moară, a refăcut schitul Iezerul și a zidit schitul Păpușa (6).
Episcopul Damaschin nu a rămas însă cunoscut în istorie pentru activitatea sa gospodărească, ci mai cu seamă pentru măiestria și talentul cu care a știut să traducă în limba română cărțile de slujbă.
Deși păstoria sa s-a desfășurat în împrejurări foarte grele, după anul 1716, Oltenia fiind cucerită de către austrieci (7) și obligată să renunțe și la legătura religios-canonică cu Mitropolia Ungrovlahiei, totuși episcopul Damaschin Dascălul a știut să găsească cele mai bune soluții pentru a putea să-și apere credincioșii, atât de pericolul înstrăinării naționale, cât și de primejdia înstrăinării spirituale și religioase, prin pierderea credinței strămoșești.
Pus în fața acestor grele circumstanțe, episcopul Damaschin s-a comportat „ca un adevărat diplomat” (8); în noiembrie 1719, a fost conducătorul unei delegații de boieri la Viena, pentru a duce tratative privind situația viitoare a Olteniei, prilej cu care a realizat un memoriu în 11 puncte, memoriu prin care cerea ca Biserica să-şi păstreze vechile drepturi. În prealabil, organizase și un sinod la care participaseră egumenii Ioan de la Hurezi, Ștefan de la Arnota și Pahomie de la Govora.
Printre cele mai importante cereri formulate de episcopul Damaschin se numărau: ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de mitropolie și punerea acesteia sub directa conducere a Patriarhiei Constantinopolului (aducea ca argument existenţa unei mai vechi mitropolii în Oltenia, cu reședința la Severin); dreptul de îndrumare şi control al mănăstirilor pentru ierarhul de la Râmnic, ierarh ce trebuia să fie, pentru totdeauna, de neam român; înființarea unei școlii româneşti la Râmnic, pusă sub îngrijirea episcopului Damaschin şi a unei școli latinești la Craiova, pusă sub îngijirea şi cheltuiala autorităților austriece (9).
Din nefericire, noile autorități nu au aprobat cererile episcopului Damaschin. Chiar și așa, lupta acestuia pentru păstoriții săi nu a încetat, ci a continuat într-un alt plan, cel cultural. Astfel, a pus la cale un plan bine întocmit ce urmărea românizarea cărților de slujbă și răspândirea acestora la toate parohiile din eparhie. Și-a făcut ucenici pe care s-a putut baza în demersul său, astfel că după 15 ani de la ocuparea scaunului ierarhicesc de la Râmnic a căutat să dea la lumină roadele ostenelilor sale prin înființarea unei tipografii (10). S-a lovit și acum de refuzul autorităților habsburgice, care nu vedeau cu ochi buni strădaniile episcopului cărturar. După mai multe demersuri și „daruri” pe care le-a trimis conducătorilor politici și militari de la Sibiu, a primit, în 1723, aprobarea de a înființa o tipografie eparhială, tipografie ce a funcționat până în jurul anului 1830. În acele vremuri grele, Damaschin a rămas singurul luptător pentru drepturile conaționalilor săi (11).
Până la mutarea la cele veșnice a reuşit să îmbrace în haină românească mai toate cărțile de slujbă. Vroia ca de aceste cărți în românește să se bucure și românii din Transilvania, Banatul Timișoarei şi din districtul Aradului, și ei aflați sub stăpâniri străine.
Prima carte care vede lumina tiparului sub păstorirea episcopului Damaschin a fost un Ceaslov (1724), fiind urmat de o carte intitulată Învăţătură despre șapte taine. În anul următor (la 31 ianuarie 1725) apărea o Psaltire. Aceasta este ultima carte tipărită din porunca şi cu grija episcopului Damaschin, cel care avea să se mute la cele veșnice în anul 1725. Tiparnița înființată de el va continua însă și în anii următori să dea la lumină alte lucrări traduse de acesta, prin purtarea de grijă a urmașilor săi (12).
Traducerile sale au fost valorificate de urmașii săi în scaun și de ucenicii săi. Astfel, dintre tipăriturile ulterioare ce îi aparțin lui Damaschin Dascălul consemnăm: Molitvelnicul din 1730, Triodul din 1731, Liturghierul din 1733, Catavasierul din 1734, Antologhionul din 1737, Penticostarul din 1743, Ceaslovul din 1745, Evanghelia din 1746, și chiar Mineiele revizuite și tipărite de episcopii Chesarie și Filaret între 1776-1780, dar și alte lucrări (13). Toate acestea au apărut apoi în mai multe ediții, încât cercetătorul Barbu Teodorescu afirma, pe bună dreptate, că „tipografia Râmnicului nu a făcut altceva, între 1724 și 1830, decât să tipărească și să răspândească în toată țara” manuscrisele rămase de la Damaschin.
Cărți care purtau amprenta episcopului Damaschin au continuat să apară și la mai mulți ani după trecerea la cele veșnice a vrednicului ierarh. Astfel, edițiile Octoihului de la Râmnic își au rădăcinile tot în traducerile episcopului Damaschin, fapt susţinut şi de episcopul Iosif al Argeșului, la anul 1811 (14).
Așadar, un mare patriot, episcopul Damaschin Dascălul, fin cunoscător al limbilor greacă, latină şi slavă, a avut un mare rol în românizarea cărților de slujbă, conștientizând că poporul avea nevoie să audă Liturghia în limba pe care o cunoștea. A dorit ca toate cărțile sale să circule în toate străvechile teritorii românești (Țara Românească, Moldova, Transilvania și Banat), contribuind și el la formarea unei conștiințe naționale românești.
Note:
- Gabriel Cocora, 250 de ani de la păstorirea Episcopului Damaschin la Buzău, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVIII (1960), nr. 3-4, p. 869.
- Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, în „Mitropolia Olteniei”, anul LIX (2007), nr. 5-8, p. 140.
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a II-a, București, 1994, p. 328.
- Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 141.
- Ibidem.
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 328.
- În urma războiului turco-austriac, încheiat prin tratatul de pace de la Passarowitz (21 iulie 1718), Oltenia a fost ocupată de către austrieci si rămasă sub ocupație o bună perioadă de timp până în anul 1739, dată la care a fost realipită Țării Româneşti printr-un nou tratat de pace, de această dată încheiat la Belgrad.
- Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 142.
- Ibidem.
10. Gabriel Cocora, 250 de ani de la păstorirea Episcopului Damaschin la Buzău, p. 871-872.
11. Doru Căpătaru, Damaschin, episcopul, dascălul și diplomatul Râmnicului, p. 143.
12. Sergiu Popescu, Un luptător pentru Ortodoxie și Românism – episcopul Damaschin Dascălul, în volumul „Mehedinţi, istorie, cultură şi spiritualitate”, vol. VI, Drobeta Turnu Severin, 2013, p. 830-841.
13. Ibidem.
14. Ibidem.
Pr. Florea Aurel