Posibilitatea omului de a se mântui, unindu-se cu Hristos şi repetând drumul lui Hristos prin Sfintele Taine se află numai în mediul vast al Duhului Sfânt din Biserică în care vieţuieşte în chip nevăzut Hristos însuşi (Pr. Prof. D. Stăniloaie, Sinteza eclesiologică, în S.T nr. 5-6/1955, p. 263).
Biserica este comuniunea şi comunitatea sfântă întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, prin întruparea, moartea şi învierea Să, şi apoi desăvârșită prin pogorârea Duhului Sfânt şi prin propovăduirea şi jertfa Sfintilor Apostoli şi a urmasilor lor. Biserica este deci obştea tuturor creştinilor care cred în Hristos, care mărturisesc aceeaşi dreaptă credinţă în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ea este extinderea lui Hristos în oameni, laboratorul în care se realizează treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel înviat. Ea constituie organismul celor adunaţi în Hristos, câmpul de acţiune al energiei harului ce ţâşneşte din Hristos, extensiunea socială a lui Hristos cel înviat (ibidem, p. 262).
Termenul de Biserică indică două realităţi: Biserica-lacaş de comuniune şi închinare (ea se zideste pe loc înalt, fiind Biserica, icoana bisericii lui Hristos, „cetatea de deasupra muntelui”, ca aducere aminte de cetatea Sionului ceresc din Apocalipsa 21,10 (Victor Aga, Dicţionar…, p. 53) şi Biserica-comunitate de credincioşi ai lui Hristos şi împreună cu Hristos, în biserica lacaş. Între aceste două înţelesuri fundamentale există o legatură foarte strânsă, în sensul că Biserica-comunitate determină şi explică biserica-lacaş de închinare.
Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos prin însăşi jertfa Sa de pe Cruce (Fapte 20, 28) şi Învierea din morţi şi a făcut-o văzută ca o comuniune şi comunitate sfinţită a oamenilor cu Dumnezeu, la Cincizecime când Apostolilor investiţi acum în mod distinct cu toată puterea Duhului Sfânt (Fapte 2, 1-4) li s-au adăugat toţi cei care ,,simţindu-se pătrunşi la inimă”de puterea Duhului, s-au botezat primind darul Sfântului Duh (Credinţa ortodoxă, p. 129). Dumnezeu Însuşi este sufletul Bisericii, adică principiul creator, realizator şi unificator al ei, ea fiind extensiunea vieţii divine unei mulţimii de creature (Staniloaie, Sinteza, p. 269).
În Dumnezeu găsim temeiul etern al Bisericii în ambele sensuri. În primul sens cel de comunitate, temeiul ei etern este dat în viaţa internă de perfectă comuniune a Dumnezeirii şi ca atare e constituit de toate Persoanele divine. În al doilea înţeles cel de locaş, temeiul ei e dat în viaţa divină întoarsă spre făpturi, ca locaş în care au să se adune făpturile, şi rolul acesta îl are în special Fiul care face şi în opera creaţiei şi în a mântuirii legătura între Dumnezeu şi lume (Staniloaie, Sinteza, pp. 272-273). Aşadar comuniunea treimică ni se face, prin Fiul, locaş nouă, celor de jos, întâi la creaţie şi apoi prin Întruparea, Jertfa şi Învierea Domnului de unde putem vorbi şi de un temei natural-omenesc al Biserici, de fundamental etern eclezial ce se reflectă din Dumnezeu în natura umană (Staniloaie, Sinteza, p. 273).
În ceea ce priveşte existenţa Bisericii Sfinţii Părinţi ne vorbesc şi despre o Biserică ce a existat în paradis. După Mitropolitul Filaret al Moscovei ,,creaţia e deja o pregătire a Bisericii, care va avea începutul în paradisul terestru, cu primii oameni…” După căderea în păcat ,,Domnul pune bază la ceea ce se cheamă Biserica Vechului Legământ. Chiar în sânul întunecimilor păgânismului…exista o stearpă Biserică păgână, cum spun cântările liturgice”, mai mult ca o aspiraţie decât ca o împlinirea a omului cu Dumnezeu. ,, Dealungul tuturor vicisitudinilor, care au urmat după căderea umanităţii şi după distrugerea Bisericii prime, Bisericii paradisiace, creatura a păstrat idea voacaţiei sale şi în acelaşi timp ideea Bisericii, care se va realize deplin după Golgota, după Cincizecime, ca Biserică propriu-zis, ca Biserică indestructibilă a lui Hristos ( Lossky, apud. Staniloaie, Sinteza, p. 273).
Pr. Elisei Drăghia,
Parohia Steic, Protopopiatul Tg. Jiu Sud