În toate aceste locaşuri de cult, prezenţa Logosului se făcea simţită, atât prin frângerea pâinii (aceasta în mod real), cât şi în mod sibolic, începând de la forma bisericii şi până la pictură şi obiectele de cult. Trebuie menţionat că există o mărturie despre existenţa unui sarcofag creştin din secolul al IV-lea, pe suprafaţa căruia Hristos Logosul este reprezentat ca Stăpân al Universului: Hristos cel Cosmic. „Între două cartuşe elaborat sculptate în centrul frizei de marmură de-a lungul sarcofagului stă Hristos îngropat, puţin mai înalt decât celelalte figuri aflate de o parte şi de alta a Sa…Sub picioarele Sale apare o personificare a cosmosului. „El trebuie să împărăţească” spune Pavel, „până ce va pune pe vrăjmaşii săi aşternut picioarelor Sale. Vrăjmaşul cel de pe urmă care a fost nimic este moartea” (I Corinteni 15, 25-26)
În timpul împăratului Constantin cel Mare, cel care prin edictul său (313) a dat libertate de manifestare creştinilor: biserica ca locaş de cult începe să îmbrace frumoase forme arhitecturale. Se remarcă biserici cu arhitectură splendindă cum ar fi: Biserica „Sfinţilor Apostoli” din Constantinopol, zidită de Constantin cel Mare, în formă de cruce, biserica Sf. Mormânt, având formă rotundă; biserica Înălţării Domnului, zidită de Împărăteasa Elena lângă Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, catedrala „Sf. Sofia” din Edesa şi Biserica Maicii Domnului din Amida – construită în formă de pătrat; Biserica Maicii Domnului – Vlaherul din Constantinopol; catedrala „Sfintei Înţelepciuni” din Constantinopol, zidită de Constantin cel Mare, fiind capodopera vremii sale şi a veacurilor următoare, neîntrecută în strălucire nici până astăzi.
În toate aceste lăcaşuri de cult, Logosul este o prezentă permanentă, deoarece biserica devine în cultul creştin o „interpretare a universului în lumina înţelepciunii dumnezeieşti, decât în cea a înţelepciunii omeneşti; întreaga creatură fiind pătrunsă de Cuvântul lui Dumnezeu de la început până în prezent” (Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor, Ed. Humanitas, Bucureşti 2000, p. 74).
Legătura intimă dintre Hristos şi Biserica Sa este dată, în arhitectura locaşurilor de cult şi de cult de prezenţa picturilor şi a icoanelor, în care sunt reprezentaţi Mântuitorul, sfinţii, Maica Domnului, precum şi scene din viaţa lor pământească. Cinstirea Logosului în iconografia Bisericii fiind susţinută de argumente istorice, raţionale, cât mai ales biblice şi tradiţionale. Argumentele istorice arată că icoanele sub formă de portrete sau tablouri au fost întrebuinţate şi s-au aflat la toate popoarele, creştine şi necreştine, în viaţa civilă şi familială.
Temeiurile scripturistice arată că icoana Fiului ne arată că nouă, celor de pe pământ, că şi Tatăl şi Duhul Sfânt este prezent în mijlocul comunităţii, şi aceasta deoarece Fiul este icoana Tatălui: „este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col 1,15). Dumnezeu a făcut omul „după chipul şi asemănarea Sa”(Facere 1,26), „Dumnezeu este Cel dintâi Care a făcut icoane” (Sf. Ioan Damaschin, Tratat III despre sfintele icoane, p.115, apud Ene Branişte, op.cit., p.117).
În Vechiul Testament, Dumnezeu a interzis închinarea la idoli prin prescripţia dată în Decalog (Ieşire 20,4); dar face aceasta, dată fiind înclinaţia evreilor spre politeism. În Legea cea Nouă, atunci când lumina Întrupării Logosului a descoperit popoarelor harul duhului Sfânt, Dumnezeu îngăduie ceea ce le interzisese evreilor în Legea cea Veche. Sf. Ioan Damaschin arată că: dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin cuvânt, în Noul Testament, această comunicare s-a făcut şi în chip: „căci Cel nevăzut S-a făcut văzut cu ochii, dar trupeşti, ceea ce în Vechiul Testament era prefigurat numai prin simboluri. Şi, în continuare Sf. Ioan Damaschin spune: „noi, însă, pentru că nu suntem prezenţi cu trupul,…ne închinăm cinstind sfintele cărţi…şi prin pictura icoanelor contemplăm icoana chipului Său, a minunilor şi a patimilor Sale,…cinstim, venerăm şi ne închinăm chipului Său trupesc…şi înţelegem cât este cu putinţă slava Dumnezeirii.
Sfinţenia icoanelor are un dublu izvor: legătura dintre prototip şi icoană, şi faptul că icoanele sunt sfinţite printr-o slujbă specială: „Icoanele sunt sfinţite prin numele lui Dumnezeu şi umbrite din cauza aceasta cu harul dumnezeiescului Duh”, zice Sf. Ioan Damaschinul.
(Pr. Cristian Nistorescu)