Viața creștinului autentic este într-o permanentă căutare a așezării lui sufletești, în respectarea unei rânduieli în relația sa cu Dumnezeu și în a fi permanent, într-o împreună lucrare, participativă prin rugăciune și har la lucrarea divină. Un rol covârșitor în acest sens îl are rugăciunea, fie ea de obște în biserică, sau cea particulară.
Cuvintele: „Rugați-vă neîncetat” cu siguranță pe mulți ne-au pus pe gânduri, dar în viața noastră apar nenumărate probleme cotidiene. Putem să ne ocupăm numai cu rugăciunea? S-ar părea că această cerință este imposibil de îndeplinit. Dar a te ruga neîncetat nu înseamnă doar a sta la rugăciune, a citi rugăciuni, a face metanii, a merge mereu la biserică doar pentru a îndeplini un ritual. Pentru a te ruga neîncetat este necesar ca în inimile noastre să existe mereu o stare de rugăciune.
Avem nevoie ca inima noastră să fie mereu plină de căință pentru nevrednicia și noastră, să fie plină de frică în fața lui Dumnezeu, pe Care neîncetat Îl întristăm. Și, dacă această stare de smerenie, de dispoziție sfântă nu ne va părăsi niciodată, atunci ne vom ruga mereu și oriunde, cu toate problemele noastre cotidiene, în timp ce ne îndeplinim activitățile zilnice, în timp ce practicăm meseria noastră.
Sfântul Siluan Athonitul un trăitor al sfântului Munte ne îndeamnă, la adevăratul mod de a rămâne în rugăciune: „Mulți oameni se roagă cu buzele și le place să se roage din cărți de rugăciune. Și este un lucru bun acesta. Domnul primește rugăciunea lor și revarsă asupra lor harul Lui. Dar dacă te rogi gândindu-te la altceva, Domnul nu va asculta o astfel de rugăciune. Cel ce se roagă din obișnuință nu încearcă schimbări în rugăciunea lui, care rămâne aceeași, dar cel ce se roagă din toată inima sa cunoaște multe încercări în rugăciune. Se luptă când cu Vrăjmașul, când cu sine însuși, când cu patimile lui, când cu oamenii, și în toate acestea trebuie să fie un învingător” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994).
Părintele Arsenie Papacioc avea o vorbă despre rugăciunea unora: „Tipic, tipic, și la inimă nimic”. Cuvintele acestea nu au în vedere un canon de rugăciune respectat zilnic, ci vizează pravila făcută din obligație, fără trăire. Față de acea rugăciune, după ce se termină, omul se consideră achitat și se retrage fără să dobândească ceva care să-l țină permanent prezent înaintea lui Dumnezeu. Avem nevoie de o prezență continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relație cu Dumnezeu. Asta ar fi esența rugăciunii. Canonul făcut fără străpungere de inimă e neroditor.
Suferințele și primejdiile i-au învățat pe mulți să se roage, reușind să se cufunde în Dumnezeu în rugăciunile lor. Atunci când necazurile vin omul caută în orice loc și în orice chip să-L întâlnească pe Dumnezeu. Atunci în timpul oricărei activități, întotdeauna și oricând ne putem ruga. Atunci există dorință de rugăciune, iar inima se îndreaptă neîncetat către Dumnezeu.
Rugăciunea neîncetată se naște cu precădere din iubire, dar se pierde și moare prin judecăți, vorbe deșarte și neînfrânare. Cel care îl iubește pe Dumnezeu Îl poate avea în mintea și inima sa, ziua și noaptea, căci nimic nu te poate împiedica să-L iubești pe Dumnezeu.
„Domnul iubește pe toți oamenii, dar cel care are mai mare iubire de Dumnezeu, acela va primi plată mai multă. Domnul ne-a dat poruncă de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul și din tot sufletul nostru” (Matei 22, 37). Dar cum poți să-L iubești pe Dumnezeu fără să te rogi? Pentru aceasta mintea și inima omului trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune.
(Pr. Eugen Băcioiu)