Trăim într-o perioadă marcată de schimbări fundamentale în ceea ce privește comunicarea și comuniunea dintre oameni. Majoritatea observatorilor actualului mod de viață afirmă că trăim într-una dintre cele mai profunde transformări istorice. Metamorfoza acestei lumi nu este nouă și niciodată nu s-a desfășurat atât de subtil și rapid. Această epocă, deși este la fel de tulburătoare ca întreg Evul Mediu și Modernitatea la un loc, concentrează în transformările pe care le propune lumii perspectivele unui viitor lipsit de orizonturi.

Azi trăim în mijlocul unei revoluții digitale cauzată de cunoaștere, o societate în care cunoașterea influențează definitiv dezvoltarea omului, în care World Wilde Web reprezintă simbolul și spațiul suprem al exprimării omenești. La nivel global oamenii sunt conectați așa cum nu au fost niciodată, pe când, în sens spiritual și în același context, oamenii au rămas la fel de deconectați. Este evidentă așadar existența a două dimensiuni omenești contradictorii care sfâșie universul actual, o realitate despicată din ideea de comunicare care, deși pare că oferă lumii capacitatea inter-relaționării, în realitate, lumea aflată în procesul acestei comunicări nu se simte nici împreună și nici alături.

Această realitate este paradoxalul rezultat al faptului că suntem oamenii unei lumi inundată de informații, o lume care are acces la cunoaștere în mod exponențial. Literalmente, avem în palmă orizontul în care trăim, însă această realitate comunicațională nu ne face nici mai înțelepți, nici cu mai mult discernământ, ci doar să continuăm susținut să ne interconectăm pentru a ajunge în stadiul în care să considerăm că în afara acestui spațiu comunicațional nu mai suntem oameni, că ne pierdem propria identitate. Omul zilelor noastre simte ontologic nevoia de a rămâne permanent în contact cu această lume și își modelează, își perfecționează susținut instrumentele prin care comunică cu ea, ceea ce relevă incontestabil faptul că instrumentele comunicaționale pe care le concepe îl controlează și îl modelează la rândul lor inexorabil. În acest sens, universul virtual, la care omul stă conectat cu toate fibrele ființei sale, ajunge să propună lumii valori etice și morale inedite.

De exemplu, scuzele pe care le cerem prin intermediul spațiului online – lipsite de o relaționare umană directă pe care o presupune sinceritatea acestui act – adresate celor care am uitat să le răspundem într-un timp decent la mesajele/sms-urile transmise prin intermediul e-mail-ului sau al Whats-app-ului, reflectă deplin această problemă de … conștiință. Supraalimentat și supra-stimulat de informațiile oferite de fluxurile de comunicare ce îi inundă online conștiința, omul contemporan și-a extins valorile dincolo de lumea concretă, construindu-și o conștiință virtuală eliberată de norme și reguli, oferindu-i astfel gândirii un spațiu în care să manifeste dincolo de limitele lumii. Spațiul virtual a devenit o altă realitate omenească. Cu alte cuvinte, realitatea omului s-a extins în spațiul virtual, ceea ce a făcut ca omul să își alcătuiască un nou cod de valori specifice acestui spațiu, eliminând pe nesimțite valorile reale ale lumii, dintre care în primul rând pe Dumnezeu.

Acest spațiu virtual propune prin urmare omului un alt fel de a fi, de a gândi, de a relaționa. Apar reguli și coduri noi de comunicare și, totodată, orizonturi noi ce așteaptă să fie atinse.

Biserica lui Hristos vorbește despre lumea creată de Dumnezeu în vederea desăvârșirii omului și prin el a întregii creații. O lume care a fost creată pentru că Dumnezeu este creator prin definiție, o lume în care omul urcă prin creație prin lucrarea iubitoare a Duhului Sfânt, dar și cu ajutorul credinței și a legii morale pe care i le-a dăruit Dumnezeu. Ca atare, valorile și principiile acestei lumi sunt oferite omului de Creatorul pentru ca acesta să lucreze cu semenii și cu lumea în vederea îndumnezeirii tuturora. Așadar, chiar și spațiului virtual este menit să contribuie la îndumnezeirea firii omenești, ceea ce este paradoxal.

Pe de altă parte, constatăm că omul se comportă și se simte în spațiu virtual în același fel în care trăiește în lume, gândind și acționând în baza acelorași valori religioase și morale, ceea ce demonstrează atât universalitatea lor, dar și faptul că aplicarea acestora în spațiului virtual poate conduce la realități neomenești. În acest sens, spațiul virtual înghite omul din interiorul spațiului spiritual, ceea ce arată că spațiul, fie spiritual sau virtual, se manifestă în interiorul omului în aceiași măsură în care o face și înafara lui. O astfel de constatare relevă faptul că omul poartă în chipul său chipul lumii, adică a fost creat să fie cuprins în lume în aceiași măsură în care lumea este cuprinsă în el. De aceea, se poate vorbi despre realitatea omului virtual în aceiași măsură în care se poate vorbi despre a omul creat.

Cu toate acestea, există o distincție clară între ei, care este dată de valorile fiecăruia, valori ce sunt rezultat al lumii în care trăiește, pe care o percepe și a modului în care o reprezintă fiecare.

Valorile omului virtual, în acest caz, sunt simple imagini egoiste, monotone, amintiri ale unei realități create, de care el este sau nu este pe deplin conștient, deoarece ele sunt reprezentate de amintiri pe care mintea omului le pierde în timp, sunt trecătoare. Uitarea acestor lumi virtuale, create de mintea omului, relevă irealitatea și perisabilitatea lor și prin urmare a regulilor și principiilor acestora, ceea ce conferă omului virtual capacitatea de a decide încălcarea sau eliminarea lor. Lumea virtuală conferă omului puterea de a încălca regulile lumii pentru că aici pericolele și consecințele faptelor nu există. În realitatea virtuală este permis orice. Aici totul este liber într-o realitate alternativă, neordonată, aleatorie, lipsită de orice valoare… inclusiv aceea de a fi, de a exista. Cu toate acestea, chiar dacă această lume este numai o copie, o imagine contrafăcută a realității, ea este capabilă să ofere deplin plăcerea absolută a sentimentului de eliberare, de gândire fără margini care poate crea și recrea lumea de la început, de la un mereu început, potrivit propriilor impulsuri sau, mai bine spus, primelor impulsuri.

Într-un final, adică odată întors în realitatea creată, omului virtual îi rămâne amintirea plăcerilor pe care i le-a oferit universul imaginar pe care l-a creat și care începând de acum îl creează la rândul său pe omul din el, ceea ce îi menține aprinsă dorința de a repeta această potențială experiență: lumea virtuală, lumea valorilor dezlânate, lumea dulce care nu satură niciodată imaginația… În realitate, singura bucurie pe care o oferă lumea virtuală este iluzia. Și dacă iluzia poate da o asemenea dependență, lumea virtuală este foarte periculoasă, deoarece starea de melancolie pe care mediul virtual o induce omului tinde să facă din el un om lipsit de principii și, ceea ce este poate cel mai grav, să își piardă ca atare calitatea de om.

Din perspectivă creștină, însă, el își pierde înainte de toate pe aceea de fiu al lui Dumnezeu. Așadar, în mediul virtual Dumnezeu e mort, ceea ce nu este o noutate pentru nici-un creștin, deoarece cu toții știu că Dumnezeu a murit răstignit și că apoi a înviat, însă pentru omul virtual Dumnezeu nu mai poate învia, pentru că actul învierii poate fi repetat imaginativ la infinit. Îl va învia de câte ori va voi în lumea lui imaginară ceea ce diluează definitiv calitatea și lucrarea spirituală a acestui act îndumnezeitor. Credința în Înviere, ceea ce nu se poate refuza nici măcar omului virtual, a devenit astfel rod al imaginației, al unei aventuri lipsite de experiența dialogului, a unui monolog care poate decide dacă lumea virtuală are orizonturi, granițe, apusuri de soare, câmpii, mări … ce nu mai au posibilitatea să mai revină vreodată tocmai pentru că pot reveni oricând.

De aceea, poate că nu ar trebui să repetăm mereu evenimentele importante ale lumii, ci să le povestim doar, de fiece dată altfel, ca întâia dată și ca pentru totdeauna, așa cum o facem cu nașterea, viața și moartea noastră. Poate că în acest fel omul virtual din noi va renunța să comunice cu neantul din jurul său atât de superficial și indiferent și va fi cu adevărat. 

Pr. Mircea Lucian NINCU

Acest articol a fost publicat în data de duminică, 5 aprilie 2020, la 18:55 în categoriile Cuvant din Amvon. Poți urmări orice răspunsuri la acest articol prin RSS 2.0 feed. Atât comentariile, cât și acțiunea de ping la acest articol sunt dezactivate.