Sfantul Iustin Martirul si Filosoful – un apologet de seama al Bisericii
Viața creștinilor primelor veacuri a fost una cât se poate de complexă. Ea pendula între extreme. Pe de-o parte, credința ardentă și sinceră era încununată adeseaîn chip martiric, însă, pe de altă parte, adesea, datorită caznelor la care erau supuși pe nedrept, determinau, pe cei slabi în credință să apostazieze. Pentru cunoașterea și înțelegerea creștinismului primar este astfel absolut neceasară prezentarea și analiza acuzelor care stăteau la baza persceuției lor. Unul dintre cele mai vechi și mai importante texte scrise cu scopul prezentării și combaterii lor îl reprezintă cele două,,Apologii” ale Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, trăitor în secolul II (+165)[1], care va circumscrie mai apoi un întreg gen de literatură teologică, intitulată după numele operei lui. Cele două opere sunt scrise între anii 150-160, în ele autorul ,,căutând să prezinte creștinismul înaintea lumii păgâne ca fiind singura religie adevărată, apărându-l în același timp de acuzațiile pe care răutatea și minciunile iudeilor le acreditaseră, în lumea romană împotriva lui”.[2]
Încă din debutul primei Apologii, Sfântul precizează faptul că scopul ei nu este de a linguși, ci de a cere să se facă judecată ,,în conformitate cu rațiunea cea dreaptă”,[3]întrucât creștinii nu pot fi cu nici un chip învinuiți de vreo răutate, ei fiind defăimați pe nedrept ca niște lucrători ai răutății. O principală culpă a creștinilor este convingerea lor, faptul de a fi creștini: …,,în ceea ce ne privește pe noi, voi socotiți numele nostru ca o suficientă dovadă, deși, în ceea ce privește numele, ați avea datoria să pedepsiți mai degrabă pe cei ce ne acuză. Suntem învinuiți că suntem creștini ; dar a urî ceea ce este bun nu este un lucru drept. Și iarăși, dacă cumva vreunul dintre cei ce sunt învinuiți tăgăduiește, spunând că el însuși nu este creștin, voi îl lăsați ca și cum nu ați avea a-l vădi cu nimic că a păcătuit. Dacă cineva, însă, mărturisește că este creștin, voi îl pedepsiți numai pentru mărturisirea lui”.[4] Acestei acuzații, Sfântul îi răspunde astfel: ,,Trebuie însă, să cercetați atât viața celui ce mărturisește, cât și a celui ce tăgăduiește, pentru ca de pe urma faptelor să se arate în ce chip este fiecare”. Se combate apoi acuzația de ateism adusă creștinilor, care nu se închină zeilor: ,,Mărturisim că suntem atei atunci când este vorba despre niște astfel de zei închipuiți, dar nu și atunci când este vorba despre prea adevăratul părinte al dreptății și al temperanței, precum și al celorlalte virtuți, Care este neamestecat cu nici un fel de răutate. Ci pe Acela și pe Fiul cel venit de la El, Care ne-a învățat toate acestea și oștirea celorlalți îngeri buni, care-L urmează și care I se aseamănă, precum și pe Duhul cel profetic, noi îi respectăm și ne închinăm lor, cinstindu-i în duh și adevăr”. Ulteroir, referindu-se la procesul fabricării lor, va accentua faptul că adesea statuile zeilor sunt făcute din niște ,,vase spurcate” de către ,,meșteri destrăbălați și plini de toată răutatea”.36 În privința jertfelor, el spune că ,,Dumnezeu nu are nevoie nici măcar de ofrandele materiale ale oamenilor, El fiind Acela care procură tuturor toate, ci El acceptă cu plăcere numai pe aceia care imită calităţile lui cele bune”.[5] De asemenea, Sfântul se plânge pentru faptul că arestările creștinilor au loc chiar și în urma unui simplu denunț, fără o cercetare amănunțită și cere să fie judecate faptele celor denunțați, ,,pentru ca cel ce va fi dovedit cu vreo nedreptate să fie pedepsit ca atare, iar nu ca creștin”. În privința unei eventuale pedepse a denunțătorilor, se precizează că ,,acestora le e de ajuns răutatea lor firească și necunoașterea celor bune”. Creștinii sunt și mari iubitori ai adevărului, întrucât nu-și neagă convingerile, așa cum ar putea face, atunci când sunt puși în astfel de situații. Ei aşteaptă o Împărăţie laolaltă cu Dumnezeu,41 nu una omenească, aşa cum au înţeles romanii. Acest lucru se vede clar şi din faptul că ei mărturisesc creştinismul chiar cu preţul vieţii, ori acest lucru n-ar avea loc dacă ei ar aştepta o împărăţie omenească. Sfântul remarcă şi existenţa unei similitudini între destinatari şi creştini, în privinţa păcii: ,,Noi suntem nişte ajutători şi nişte aliaţi ai voştri, mai mult decât toţi ceilalţi oameni în ceea ce priveşte pacea, atunci când suntem de părere că este cu neputinţă să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu vreun răufăcător, vreun perfid sau vreun virtuos şi că fiecare dintre aceştia, potrivit faptelor lui, pleacă de aici fie spre pedeapsa cea veşnică, fie spre mântuirea cea veşnică.” O ironie fină se strecoară aici, în cuvintele, ,,se pare însă că vă temeţi ca nu cumva toţi să fie nişte oameni care săvârşesc acte de dreptate, iar voi să nu mai aveţi pe cine pedepsi”, reliefând nedreptatea la care sunt supuşi creştinii. Pretinsa inadaptare socială a creştinilor, care duc o viaţă morală înaltă şi castă şi care s-au lepădat de cele ce făceau înainte, contrastând cu starea de atunci a lumii este, se pare, şi ea un motiv de prigonire: ,,Noi, care ne foloseam de meşteşugurile magiei, ne-am consacrat acum lui Dumnezeu cel bun şi nenăscut: Noi, care iubeam mai mult decât orice veniturile de pe urma banilor şi a moşiilor, acum şi cele ce le avem le aducem laolaltă ăi împărtăşim din ele pe tot cel ce are nevoie. Noi care ne uram şi ne ucideam unii pe alţii şi care, în ceea ce priveşte pe cei de alt neam, din cauza obiceiurilor, nu înjghebam nici măcar cămine comune, acum, după arătarea în lume a lui Hristos, ducem acelaşi fel de viaţă, ne rugă, pentru vrăjmaşi”…[6]În privinţa plăţii taxelor şi impozitelor, creştinii caută pretutindeni şi înaintea celorlalţi să se achite de îndatoririle sociale, după cuvântul Mântuitorului. O altă acuză combătută este credinţa în Învierea Domnului, pe care Sfântul, ca şi pe celelalte o combate cu argumente solide. În dorinţa de a susţine naşterea şi Învierea Domnului, e face o comparaţie cu mitologia profană, denotând, ca şi până acum, bogate cunoştinţe în acest domeniu şi arătând că aceleaşi lucruri le susţin şi eleni şi, deci, creştini se fac vinovaţi doar de necinstirea zeilor lor şi de refuzul de a aduce libaţiuni, cununi şi jertfe. Tot o similitudine regăsită este şi numele căpeteniei demonilor, care se numeşte şarpe şi satan, atât la creştini, cât şi în alte religii. Misterul în care este învăluit cultul creştin constituie şi el un motiv de suspiciune, căci, ,,şi cele săvârşite şi cinstite în chip public de către voi, ne acuzaţi pe noi că le-am săvârşit, cu luminile stinse şi cufundaţi în întuneric. Dar aceste acuzaţii, în măsura în care noi suntem nevinovaţi a săvârşi asemenea lucruri, nu ne aduc nici o pagubă, ci dimpotrivă, ele păgubesc pe cei care le săvârşesc şi care aduc mărturii mincinoase împotriva noastră”, zice Sfântul. Căsătoria, respectiv divorţul sunt făcute şi ele în scopul procreeri, respectiv, cea din urmă a ascezei, creştinii respingând cu desăvârşire practicile desfrânate. Urmează o prezentare a promisiunii mesianice în cadrul Vechiului Testament şi apoi o scurtă prezentare cu scop apologetic a vieţii şi învăţăturii creştine. Apologia se încheie cu o scrisoare a lui Antoninus către populaţia din Asia, şi cu una a lui Marc Aurelius către Senat, ambele favorabile creştinilor, care însă, după cum precizează autorul studiului introductiv, nu fac parte din apologie şi, deci, nu ne vom ocupa şi de analiza lor.[7]
Cea de-a doua apologie prezintă încă din debut un caz care cu siguranţă nu era unul unicat în acele vremuri: o femeie s-a încreştinat şi n-a mai vrut să ia parte l-a desfrâurile soţului său, ajungând în cele din urmă să se despartă de acesta. El, nevoind a se despărţi de ea, i-a adus învinuirea că este creştină şi a mijlocit ca dascălul ei întru ale creştinismului, Ptolemeu să fie închis şi supus chinurilor pentru vina de a fi creştin. Ulterior, un alt creştin pe nume Lucius, care a încercat să-l apere pe acesta a avut aceeaşi soartă şi apoi şi un al treilea.[8] Sfântul îşi mărturiseşte apoi suspiciunea că va fi şi el prins şi chinuit din aceeaşi pricină, de vreunul din cei pe care i-a numit sau cel puţin de Crescens, pe care-l consideră duşman al său şi un pseudo-filosof, întrucât, după cum însuşi spune: ,,nu este vrednic să se numească filosof un bărbat care mărturiseşte în mod public despre noi cele ce nu ştie, anume că creştinii ar fi nişte atei şi nişte impii, făcând aceasta spre mulţumirea şi plăcerea multora dintre cei înşelaţi cu privire la noi”.55 Un astfel de om este ,,mult mai primejdios decât ignoranţii, care de multe ori se feresc să vorbească şi să depună mărturie mincinoasă cu privire la lucrurile despre care nu ştiu nimic”.56 El prezintă apoi disputa avută cu Crescens și demască ignoranța lui, care ,,nu cunoaște nimic din cele ale noastre”.57 De asememenea, mătrurisește adimrația pe care o avea pentru creștini încă de când era adeptul școlii lui Platon căci, încă din acea vreme a înțeles că era cu neputință ca ei să trăiască în răutate și în pofta plăcerilor, datorită disprețului lor pentru cele materiale și a credinței în viața viitoare. Din păcate, tocmai pentru viața virtuoasă, ei au fost condamnați, imputându-lise lucruri neadevărate, precum celebrarea lui Kronos prin crime, faptul că ei s-ar ,,adăpa cu sânge”,58 că se dedau la crime împotriva naturii și adultere. 59 Toate acestea sunt combătute cu argumente solide de către el, arătându că, paradoxal, ,,zeii, care fac lucrurile de care creștinii sunt acuyați și care caută imitatori printre oameni sunt aprobați”. [9]Apologia se încheie cu un îndemn cât se poate de creştin la imparţialitate: ,,Fie ca voi, aşa cum se cade pietăţii şi filosofiei voastre, să judecaţi cu dreptate, în propriul vostru interes!”61 Observăm că toate acuzaţiile care sunt aduse creştinilor, de ateism, de practici ilicite, de nerespectare a ordinii sociale, de practicarea cultului lui Kronos, a antropofagismului, adulterelor şi crimelor sunt false şi neîntemeiate şi pot fi rezumate la o singură vină: „Vina” de a fi creştini.
Bibliografie:
- Orthodox wiki
- Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Tryfon, în: Apologeți de limbă greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
- Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. I: de la apostolul Pavel la Constantin Cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Polirom, Iași, 2001, pp. 224-225.
- Patrologie, Pr. Conf. Dr. Constantin Bajau, Ed, Mitroplia Olteniei, Craiova 2018, pag. 31.
- Pr. prof. Teodor Bodogae, op. cit., p. 12.
- Sfântul Iustin Martirul și Filososoful, Apologia a doua, traducere pr. prof. Olimp N. Căciulă, în vol. „Apologeți de limba greacă”, col. „PSB”, vol.2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 77-79.
- Vietile sfintilor de peste tot anul, Bucuresti, 2003, pag, 156.
[1] Pr. prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 12
[2] Pr. prof. Teodor Bodogae, Introducere, în vol. ,,Apologeți greci”, colecția ”Părinți și Scriitori Bisericești (PSB)”, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p.8.
[3] Sfântul Iustin Martirul și Filososoful, Apologia întâi, traducere pr. prof. Olimp N. Căciulă, în vol. „Apologeți de limba greacă”, col. „Părinți și Scriitori Bisericești (PSB)”, vol.2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 26.
[4] Ibidem, p. 27.
[5] Ibidem, pp. 30-31.
[6] Ibidem, p. 34.
[7] Pr. prof. Teodor Bodogae, op. cit., p. 12.
[8] Sfântul Iustin Martirul și Filososoful, Apologia a doua, traducere pr. prof. Olimp N. Căciulă, în vol. „Apologeți de limba greacă”, col. „PSB”, vol.2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pp. 77-79.
[9] Ibidem, p. 87.
Pr. Octavian Trăşculeasa